Cu privire la tema numărului de copii, mulţi soţi se simt descumpăniţi de sfaturile pe care le primesc chiar de la unii preoţi. Ce i-aţi sfătui dumneavoastră, dat fiind că există atâta confuzie?

Cei care tulbură astfel conştiinţele uită că viaţa este sfântă şi merită dojana aspră a Domnului împotriva orbilor care călăuzesc alţi orbi, împotriva celor care nu vor să intre în Împărăţia cerurilor şi nu-i lasă nici pe ceilalţi să intre. Nu le judec intenţiile şi chiar sunt sigur că mulţi dau asemenea sfaturi îndemnaţi de compasiune şi de dorinţa de a soluţiona situaţii dificile; dar nu pot ascunde că mă mâhneşte profund această muncă de distrugere – în multe cazuri diabolică – a celor care nu numai că nu propovăduiesc doctrina cea dreaptă, ci o mai şi pervertesc.

Soţii nu trebuie să uite, când aud sfaturi şi recomandări pe acest subiect, că este vorba de a şti ce doreşte Domnul. Când există sinceritate, corectitudine şi un minim de educaţie creştină, conştiinţa ştie să descopere voia Domnului, în această privinţă ca şi în toate celelalte. Pentru că se poate întâmpla să caute un sfat în favoarea propriului egoism, care tocmai să sufoce, cu presupusa sa autoritate, strigătul sufletului său, şi chiar să-şi schimbe sfătuitorul până dă de unul mai binevoitor. Între altele, aceasta este o atitudine fariseică nedemnă de un fiu al Domnului.

Sfatul altui creştin şi, în mod special – în chestiuni morale sau de credinţă –, sfatul unui preot, este un ajutor de nădejde pentru a recunoaşte ceea ce ne cere Domnul într-o anume împrejurare; însă sfatul nu elimină răspunderea personală; suntem noi, fiecare dintre noi, cei care trebuie să decidem la urmă şi va trebui să dăm socoteală personal Domnului de hotărârile noastre.

Mai presus de sfaturile particulare este legea Domnului, cuprinsă în Sfânta Scriptură, pe care Magisteriul Bisericii – călăuzit de Sfântul Duh – o păstrează cu grijă şi o propune. Când sfaturile particulare contrazic Cuvântul Domnului aşa cum ni-l transmite Magisteriul, trebuie să ne îndepărtăm cu fermitate de acele păreri greşite. Pe acela care acţionează corect, Domnul îl va ajuta cu harul său, inspirându-i ce trebuie să facă şi, când are nevoie, scoţându-i în cale un preot care să ştie să-i călăuzească sufletul pe drumuri drepte şi curate, chiar dacă adesea sunt anevoioase.

Munca de îndrumare spirituală trebuie să fie orientată nu în direcţia formării unor fiinţe lipsite de judecată, care se limitează să execute concret ceea ce le spune altcineva; dimpotrivă, îndrumarea spirituală trebuie să tindă să formeze persoane cu criterii proprii. Iar criteriul presupune maturitate, fermitate în convingeri, cunoaştere suficientă a doctrinei, delicateţe spirituală, educare a voinţei.

Este important ca soţii să dobândească un sens clar al demnităţii vocaţiei lor, să ştie că au fost chemaţi de Domnul pentru a ajunge la iubirea divină şi prin dragostea omenească; să ştie că au fost aleşi din veșnicie, pentru a colabora cu puterea creatoare a Domnului la procrearea şi apoi educarea copiilor; să ştie că Domnul le cere să facă, din căminul şi din viaţa lor de familie, o mărturie a tuturor virtuţilor creştine.

Căsătoria - nu voi înceta niciodată s-o repet – este un drum divin, mare şi minunat şi, ca tot ceea ce este divin în noi, are manifestări concrete ce corespund harului, generozităţii, dăruirii, dorinţei de a sluji. Egoismul, în oricare din formele sale, se opune acestei iubiri pentru Dumnezeu care trebuie să precumpănească în viaţa noastră. Această cerinţă este fundamentală şi trebuie să-o avem mereu în minte când ne referim la căsătorie şi la numărul copiilor.