Lista numerelor

Acum este limpede, atât de limpede pentru mine că „sfânta neruşinare” îşi are rădăcini adânci în Evanghelie: îndeplineşte voinţa lui Dumnezeu… şi aminteşte-ţi de Isus cel defăimat, de Isus acoperit de scuipat şi pălmuit, de Isus târât în faţa tribunalelor oamenilor… şi de Isus care tace! O hotărâre: să îți pleci capul în faţa batjocurilor şi – știind umilinţele care cu siguranță vor veni – să continui însărcinarea divină pe care Dragostea Milostivă a Domnului Nostru ne-a încredinţat-o.

Tu înţelegi munca ce se face… şi ţi se pare bună… Dar eviţi să colaborezi: şi ce e mai rău, faci astfel încât ceilalţi să nu vadă sau să creadă că tu colaborezi.

– Ţi-e frică – mi-ai spus – să nu fii luat drept mai bun decât eşti! – Nu cumva, mai degrabă, ți-e teamă ca Dumnezeu şi oamenii să pretindă de la tine mai multă coerenţă?

Îmi scrii că te-ai dus, în sfârşit, la confesional şi că ai simţit umilinţa de a trebui să deschizi canalul de murdării al vieţii tale – așa spui – în faţa unui „om”.

– Când oare vei extirpa această stimă deşartă pe care o simţi pentru tine însuţi? Atunci, te vei duce la spovedanie bucuros de a te arăta aşa cum eşti, în faţa „unui om” care,fiind uns, este un alt Cristos – Cristos însuşi! – și îţi dă iertarea păcatelor, iertarea lui Dumnezeu.

„Rugăciunea” este umilinţa omului care recunoaşte profunda lui mizerie şi măreţia lui Dumnezeu, Căruia I se adresează şi pe care Îl adoră, aşteptând totul de la El şi nimic de la sine însuşi.

„Credinţa” este umilinţa raţiunii, care renunţă la propriul său criteriu şi care se prosternează în faţa judecăţilor şi a autorităţii Bisericii.

„Ascultarea” este umilinţa voinţei, care se supune voinţei celuilalt, pentru Dumnezeu.

„Castitatea” este umilinţa cărnii, care se supune spiritului.

„Mortificarea” exterioară este umilinţa simţurilor.

„Căinţa” este umilinţa tuturor pasiunilor, jertfite Domnului.

– Umilinţa este adevărul pe drumul luptei ascetice.

Lasă-mă să-ţi amintesc, printre altele, câteva semne evidente ale lipsei de umilinţă:

– a crede că faptele sau spusele tale sunt mai bune decât faptele sau spusele celorlalți;

– a voi să ai întotdeauna câştig de cauză;

– a contesta fără să ai dreptate sau – când ai – a insista cu încăpăţânare şi într-un fel dezagreabil;

– a-ţi spune părerea fără a fi întrebat şi fără ca aceasta să fie cerută de milă;

– a dispreţui punctul de vedere al celorlalţi;

– a nu considera că darurile şi calităţile tale îţi sunt împrumutate;

– a nu recunoaşte că eşti nedemn de orice onoare sau stimă, inclusiv de pământul pe care calci sau de lucrurile pe care le stăpâneşti;

– a te cita ca exemplu în conversaţii;

– a vorbi de rău despre tine, pentru a-i face ceilalţi să-şi formeze o părere bună despre tine sau să te contrazică;

– a te scuza când eşti certat;

– a-i ascunde Directorului tău câteva greşeli umilitoare, pentru ca să nu-şi schimbe părerea bună pe care o are despre tine;

– a asculta cu plăcere pe cel care te laudă sau a te bucura că s-a vorbit de bine despre tine;

– a te supăra că alţii sunt mai stimaţi decât tine;

– a refuza să îndeplineşti unele obligaţii inferioare;

– a căuta să te singularizezi sau a dori acest lucru;

– a strecura în conversaţii cuvinte de laudă la adresa ta sau din care să se întrevadă integritatea ta, inteligenţa ta sau iscusinţa ta, reputaţia ta profesională…

– a-ţi fi ruşine pentru că nu posezi anumite bunuri…

Convingerea că eşti plămădit dintr-un aluat „prost” – dacă te cunoști – îți va da reacţia supranaturală, care va face ca bucuria şi pacea să se înrădăcineze din ce în ce mai adânc în sufletul tău, în fața umilinței, a disprețului, a calomniei…

După acel „fiat” (Doamne, ce vei voi) raţionamentul tău în aceste cazuri va trebuie să fie „este tot ce a spus? Se vede că nu mă cunoaşte, căci altfel, nu s-ar fi mărginit numai la atât”.

Convins că meriţi un tratament mai prost, vei simţi recunoştinţă către acea persoană şi te vei bucura de ceea ce pe altul l-ar face să sufere.

«Memento, homo, quia pulvis es…» – Adu-ţi aminte, omule, că eşti ţărână… Dacă eşti ţărână, de ce ar trebui să te supere că eşti călcat în picioare?

Pe cărarea umilinţei se ajunge peste tot… dar mai ales la Cer.

«Quia respexit humilitatem ancillae suae» – pentru că a văzut umilinţa servitoarei sale…

– În fiecare zi mă conving tot mai mult că umilinţa autentică este fundamentul supranatural al tuturor virtuţilor. Vorbeşte-i Doamnei Noastre, pentru ca Ea să ne instruiască să mergem pe acest drum.

Tu, care eşti învestit cu o foarte mare autoritate, ai fi imprudent dacă ai interpreta tăcerea celor care te ascultă ca un semn de aprobare: gândeşte-te, mai degrabă, că nu-i laşi să-şi expună sugestiile lor şi că te simţ ofensat dacă reușesc să ţi le comunice. – Trebuie să te corectezi.

Creştinul învinge întotdeauna de pe Cruce, începând cu propria sa renunţare, pentru că lasă Omnipotența divină să lucreze.