Lista numerelor

Viaţă interioară: este o exigenţă a chemării pe care învăţătorul a pus-o în sufletul tuturor. Trebuie să fim sfinţi – o să vă spun acest lucru cu o expresie din ţinutul meu – până la ultimul fir de păr: creştini adevăraţi, autentici, canonizabili; şi dacă nu, am eşuat ca discipoli ai unicului Învăţător. Vedeţi, în plus, că Dumnezeu, uitându-se la noi, acordându-ne harul său ca să luptăm pentru a atinge sfinţenia în mijlocul lumii, ne impune, de asemenea, obligaţia apostolatului. Înţelegeţi că, chiar şi din punct de vedere uman, după cum comentează un părinte al Bisericii, preocuparea pentru suflete încolţeşte ca o consecinţă logică a acestei alegeri: Când descoperiţi că v-a fost de folos ceva, încercaţi să îi atrageţi pe ceilalţi. Trebuie, prin urmare, să doriţi ca alţii să vă însoţească pe căile Domnului. Dacă mergeţi în for sau la baia publică şi vă întâlniţi cu cineva care nu are nimic de făcut, îl invitaţi să vă însoţească. Aplicaţi la domeniul spiritual acest obicei lumesc şi, când mergeţi la Dumnezeu, nu o faceţi singur⁹.

Dacă nu vrem să risipim timpul inutil – cu atât mai puţin cu falsele scuze legate de dificultăţile exterioare din mediu, care nu au lipsit niciodată, de la începuturile creştinismului –, trebuie să ne fie foarte clar faptul că Isus Cristos a legat, în mod obişnuit, de viaţa interioară eficienţa acţiunii noastre de a-i atrage pe cei care ne înconjoară. Cristos a pus ca o condiţie, pentru reuşita activităţii apostolice, sfinţenia; mă corectez, strădania fidelităţii noastre, pentru că sfinţi pe pământ nu vom fi niciodată. Pare incredibil, dar Dumnezeu şi oamenii au nevoie, din partea noastră, de o fidelitate fără paleative, fără eufemisme, care să meargă până la ultimele sale consecinţe, fără jumătăţi de măsură, nici compromisuri, în deplinătatea vocaţiei creştine asumate şi practicate cu migală.

A căuta prezenţa lui Dumnezeu

Viaţă interioară. Sfinţenia în sarcinile obişnuite, sfinţenia în lucrurile mici, sfinţenia în activitatea profesională, în corvezile de fiecare zi...; sfinţenie pentru a-i sfinţi pe ceilalţi. Visa odată un cunoscut de-al meu – niciodată nu am reuşit să îl cunosc bine! – că zbura într-un avion la mare înălţime, dar nu înăuntru, în cabină; se afla pe aripi. Bietul nenorocit: cât suferea şi cât era de speriat! Se părea că Domnul nostru i-a dat de înţeles că aşa merg – nesigure, cu suişuri şi coborâşuri – prin înălţimile lui Dumnezeu sufletele apostolice cărora le lipseşte viaţa interioară sau care o neglijează: în pericol constant de a cădea, suferind, nesigure.

Şi cred, efectiv, că riscă grav să se rătăcească aceia care se lansează în acţiune – în activism! – şi omit rugăciunea, sacrificiul şi mijloacele indispensabile pentru a dobândi o pietate solidă: frecvenţa sacramentelor, meditaţia, examenul de conştiinţă, lectura spirituală, convorbirea continuă cu preasfânta Fecioară şi cu îngerii păzitori... Toate acestea contribuie în plus, cu eficienţă de neînlocuit, să fie atât de frumoasă ziua creştinului, pentru că din bogăţia lui interioară curg dulceaţa şi fericirea lui Dumnezeu, ca mierea din fagure.

Odihniţi-vă în filiaţia divină. Dumnezeu este un tată plin de tandreţe, de dragoste infinită. Spune-i Tată de multe ori pe zi şi spune-i – între patru ochi, în inima ta – că îl iubeşti, că îl adori, că simţi orgoliul şi forţa de a fi fiu al său. Toate acestea alcătuiesc un autentic program de viaţă interioară, pe care trebuie să o canalizezi prin intermediul relaţiilor tale de pietate cu Dumnezeu – puţine, dar constante, insist –, care îţi vor permite să dobândeşti sentimentele şi comportamentul unui fiu bun.

Trebuie să te previn şi împotriva pericolului rutinei – adevărat mormânt al pietăţii –, care se arată frecvent mascată cu ambiţii de a realiza, de a întreprinde gesturi importante, în timp ce se neglijează cu comoditate îndatoririle cotidiene obligatorii, Când percepi insinuarea acestei stări, aşază-te cu sinceritate în faţa Domnului: gândeşte-te dacă nu te-ai plictisit să lupţi mereu cu aceleaşi lucruri, pentru că nu l-ai căutat pe Dumnezeu; uită-te dacă a scăzut – din lipsă de generozitate, de spirit de sacrificiu – perseverenţa fidelă în muncă. Atunci, normele tale de pietate, micile mortificări, activitatea apostolică fără roade imediate, apar ca îngrozitor de sterile. Suntem goi, şi poate începem să visăm la noi planuri, pentru a amuţi vocea Tatălui nostru din ceruri, care cere o totală loialitate. Şi cu un coşmar de mărire în suflet, aruncăm în uitare realitatea cea mai sigură, drumul care, fără îndoială, ne conduce spre sfinţenie: semnal clar că am pierdut punctul de vedere supranatural; convingerea că suntem copii mici; siguranţa că Tatăl nostru va face în noi minuni, dacă reîncepem cu umilinţă.

Isus atunci se opri şi zise: Chemaţi-l. Şi câţiva dintre cei mai buni care îl înconjurau se îndreaptă spre orb: Curaj! Scoală-te; te cheamă¹⁴. Este chemarea creştină! Dar nu este o singură chemare a lui Dumnezeu. Gândiţi-vă, în plus, că Domnul ne caută în fiecare clipă: ridică-te – ne spune –, ieşi din şmecheria ta, din comoditatea ta, din micile tale egoisme, din problemuţele tale fără importanţă. Desprinde-te de pământ, pe care stai întins, plat, fără formă. Dobândeşte înălţime, greutate şi volum, şi viziune supranaturală.

Acel bărbat îşi aruncă haina la o parte, sări în picioare şi se duse la Isus¹⁵. Aruncându-şi haina! Nu ştiu dacă tu ai fost la război. Acum mulţi ani, eu am mers de câteva ori pe câmpul de bătălie, la câteva ore după ce se terminase lupta; şi acolo erau, abandonate la pământ, mantale, bidoane şi raniţe pline de amintiri de familie: scrisori, fotografii ale persoanelor iubite... Şi nu erau ale învinşilor! Erau ale învingătorilor! Lucrurile acelea, toate cele ce le prisoseau, le-au aruncat, ca să alerge mai repede şi să sară peste parapetul inamicului. Ca Bartimeu, pentru a alerga după Cristos.

Nu uitaţi că, pentru a ajunge până la Cristos, este nevoie de sacrificiu; aruncă tot ce încurcă: mantaua, raniţa, bidonul. Tu trebuie să procedezi la fel în această luptă pentru slava lui Dumnezeu, în această luptă a dragostei şi a păcii, cu care încercăm să extindem împărăţia lui Cristos. Pentru a sluji Biserica, pe pontiful roman şi sufletele, trebuie să fii dispus să renunţi la tot ce îţi prisoseşte; să rămâi fără manta, care este adăpost în nopţile grele; fără aceste amintiri iubite ale familiei; fără răcoarea apei. Lecţie de credinţă, lecţie de dragoste. Pentru că trebuie să îl iubeşti pe Cristos astfel.

Să ne întoarcem ochii spre Isus Cristos, care este modelul nostru, oglinda în care trebuie să ne privim. Cum se comportă, în exterior, de asemenea, în marile ocazii? Ce ne spune despre el sfânta evanghelie? Mă emoţionează această atitudine obişnuită a lui Cristos, care se îndreaptă spre Tatăl înainte de marile miracole; şi exemplul său, retragerea timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi în deşert², înainte de a-şi începe viaţa publică, pentru a se ruga.

Este foarte important – iertaţi-mi insistenţa – să observăm paşii lui Mesia, pentru că el a venit să ne arate cărarea care duce la Tatăl. Vom descoperi, cu el, cum se pot ridica la un nivel supranatural activităţile aparent cele mai mărunte; vom învăţa să trăim fiecare clipă cu vibraţia eternităţii, şi vom înţelege cu mai multă profunzime că o creatură are nevoie de aceste perioade de conversaţie intimă cu Dumnezeu: pentru a-l cunoaşte, pentru a-l invoca, pentru a-l lăuda, pentru a-i mulţumi, pentru a-l asculta sau, pur şi simplu, pentru a fi cu el.

Încă de acum mulţi ani, gândindu-mă la acest mod de a proceda al Domnului meu, am ajuns la concluzia că apostolatul, oricare ar fi, este o supraabundenţă a vieţii interioare. De aceea mi se pare atât de natural şi atât de supranatural acel pasaj în care se povesteşte cum Cristos a hotărât să îi aleagă pe primii doisprezece. Sfântul Luca povesteşte că, înainte, petrecu toată noaptea rugându-se lui Dumnezeu³. Priviţi-l, de asemenea, în Betania, când se pregăteşte să îl învie pe Lazăr, după ce a plâns pentru prietenul lui: îşi ridică ochii la cer şi exclamă: Tată, îţi mulţumesc că m-ai ascultat⁴. Aceasta a fost învăţătura lui: dacă vrem să îi ajutăm pe ceilalţi, dacă încercăm sincer să îi impulsionăm să descopere autenticul sens al destinului lor pe pământ, trebuie să ne bazăm pe rugăciune.

De unde a scos sfântul Paul această forţă? Omnia possum in eo qui me confortat⁴¹!, toate le pot, pentru că doar Dumnezeu îmi dă această credinţă, această speranţă, această caritate. Mi se pare foarte dificil să cred în eficienţa supranaturală a unui apostolat care nu este sprijinit, centrat solid, pe o viaţă de relaţie continuă cu Dumnezeu. În toiul muncii, da; în casă sau în mijlocul străzii, cu toate problemele care se ivesc în fiecare zi, unele mai importante decât altele. Acolo, nu în altă parte, dar cu inima în Domnul. Şi atunci cuvintele, acţiunile noastre – chiar şi mizeriile noastre! – vor răspândi acest bonus odor Christi⁴², buna mireasmă a lui Cristos, pe care ceilalţi oameni o vor observa cu siguranţă: iată un creştin.

Cu această angajare, râvna apostolică se încinge, creşte în fiecare zi – molipsindu-i şi pe ceilalţi –, pentru că binele este molipsitor. Nu este posibil ca biata noastră natură, atât de aproape de Dumnezeu, să nu ardă de dorinţa de a semăna în lumea întreagă bucuria şi pacea, de a uda totul cu apele mântuitoare care izvorăsc din coasta străpunsă a lui Cristos³⁹, de a începe şi de a sfârşi toate însărcinările din iubire.

V-am vorbit înainte despre dureri, despre suferinţe, despre lacrimi. Şi nu mă contrazic dacă afirm că, pentru un discipol care îl caută cu dragoste pe Învăţător, este foarte diferit gustul tristeţilor, al durerilor, al supărărilor: dispar în măsura în care se acceptă cu adevărat voinţa lui Dumnezeu, în măsura în care îndeplinesc cu bucurie planurile sale, ca nişte fii credincioşi, deşi nervii parcă se rup, iar supliciul pare insuportabil.