Lista numerelor

Să încercăm să înteţim în adâncul inimii o dorinţă arzătoare, o mare râvnă de a atinge sfinţenia, deşi ne vedem plini de mizerii. Nu vă speriaţi; pe măsură ce se avansează în viaţa interioară, se percep cu mai mare claritate defectele personale. Se întâmplă ca prezenţa harului să se transforme într-un fel de lupă şi se văd cu dimensiuni gigantice chiar cel mai minuscul fir de praf, grăuntele de nisip aproape imperceptibil, pentru că sufletul dobândeşte fineţea divină, şi chiar şi umbra cea mai mică deranjează conştiinţa, căreia îi place doar curăţenia lui Dumnezeu. Spune-i acum, din adâncul inimii tale: Doamne, cu adevărat vreau să fiu sfânt, cu adevărat vreau să fiu un demn discipol al tău şi să te urmez fără condiţii. Şi imediat trebuie să îţi propui intenţia de a reînnoi în fiecare zi marile idealuri care te animă în aceste momente.

Isuse, dacă noi, cei care ne reunim în dragostea ta, am fi perseverenţi! Dacă am reuşi să traducem în fapte aceste năzuinţe pe care tu însuţi le trezeşti în sufletele noastre! Întrebaţi-vă foarte des: eu de ce sunt pe pământ? Şi aşa veţi încerca să terminaţi perfect – cu multă dragoste – datoriile pe care le întreprindeţi în fiecare zi în lucrurile mărunte. Vom privi exemplul sfinţilor: persoane ca noi, din carne şi oase, cu defecte şi slăbiciuni, pe care au ştiut să le învingă şi care s-au învins din dragoste pentru Dumnezeu; să ne gândim la comportamentul lor şi – la fel ca albinele, care extrag din fiecare floare nectarul cel mai preţios – să profităm de luptele lor. Voi şi eu vom învăţa, de asemenea, să descoperim atâtea virtuţi în cei care ne înconjoară – ne dau lecţii de muncă, de abnegaţie, de bucurie... –, şi nu ne vom opri prea mult asupra defectelor lor; doar când este neapărat necesar, pentru a-i ajuta cu corectarea fraternă.

Tari şi răbdători: senini. Dar nu cu seninătatea celui care cumpără propria linişte cu preţul dezinteresului faţă de fraţii săi sau de marea sarcină, care ne revine tuturor, de a răspândi fără limite binele în lumea întreagă. Senini pentru că totdeauna există iertare, pentru că totul îşi găseşte leac, mai puţin moartea şi, pentru fiii lui Dumnezeu, moartea înseamnă viaţă. Senini, chiar dacă este doar pentru a putea acţiona cu inteligenţă: cel care îşi păstrează calmul este în stare să gândească, să studieze argumentele pro şi contra, să examineze judicios rezultatele acţiunilor prevăzute. Iar apoi, liniştit, intervine cu hotărâre.

Vom analiza pentru câteva clipe textele acestei Liturghii din marţea din săptămâna patimilor, ca să ştim să deosebim îndumnezeirea bună de îndumnezeirea rea. Vom vorbi despre umilinţă, pentru că aceasta este virtutea care ne ajută să vedem, simultan, mizeria noastră şi măreţia noastră.

Mizeria noastră este destul de evidentă. Nu mă refer la limitele naturale: la atâtea aspiraţii mari la care un om visează şi pe care însă nu le va îndeplini niciodată, chiar dacă doar din lipsă de timp. Mă gândesc la ceea ce facem rău, la căderi, la greşelile care ar putea fi evitate şi nu sunt evitate. Experimentăm continuu ineficienţa noastră personală. Dar, uneori, parcă se unesc toate aceste lucruri, se manifestă şi mai pregnant, ca să ne dăm seama cât de săraci suntem. Ce e de făcut?

Expecta Dominum¹, speră în Domnul; trăieşte cu speranţă, ne sugerează Biserica, cu dragoste şi cu credinţă. Viriliter age², poartă-te cu bărbăţie. Ce contează că suntem creaturi din lut, dacă avem speranţa pusă în Dumnezeu? Şi dacă vreodată un suflet suferă o cădere, un recul – nu trebuie neapărat să se întâmple –, i se dă leacul, cum se procedează în mod normal în viaţa obişnuită în privinţa sănătăţii corpului, şi din nou de la capăt!

Nu aţi observat în familii, când se păstrează o piesă decorativă de valoare şi fragilă – o vază, de exemplu –, câtă grijă au toţi de ea, ca să nu se spargă? Până când, într-o zi, copilul, jucându-se, o trage la pământ iar acea amintire preţioasă se sparge în mai multe cioburi. Supărarea este mare dar, imediat, vine reparaţia; vaza se recompune, se lipeşte cu grijă şi, restaurată, în final rămâne la fel de frumoasă ca înainte.

Dar, când obiectul este din porţelan sau pur şi simplu din lut ars, de obicei sunt suficiente nişte scoabe, acele fire de fier sau din alt metal, care menţin unite bucăţile. Iar vasul, astfel reparat, dobândeşte un farmec original.

Să transpunem acest lucru la viaţa noastră interioară. În faţa mizeriilor noastre şi a păcatelor noastre, în faţa greşelilor noastre – chiar dacă, prin harul divin sunt neînsemnate –, să ne îndreptăm spre rugăciune şi să îi spunem Tatălui nostru: Doamne, în sărăcia mea, în fragilitatea mea, în lutul meu de vas spart, Doamne, pune-mi nişte scoabe şi – cu căinţa mea şi cu iertarea ta – voi fi mai puternic şi mai frumos decât înainte! O rugăciune consolatoare, ca să o repetăm când se sparge acest biet lut al nostru.

Să nu ne distragă atenţia faptul că suntem fragili, să nu ne şocheze când comportamentul nostru se zdruncină pentru mai nimic; să avem încredere în Domnul, care are mereu pregătit ajutorul: Domnul este lumina şi mântuirea mea; de cine mă voi teme³?. De nimeni: discutând astfel cu Tatăl nostru din cer, să nu îngăduim frica de nimeni şi de nimic.