Lista numerelor

Acum destui ani deja, cu o convingere care creştea de la o zi la alta, scriam: Aşteaptă totul de la Isus: tu nu ai nimic, nu valorezi nimic, nu poţi nimic. El va lucra, dacă în el te abandonezi¹. A trecut timpul, iar acea convingere a mea a devenit şi mai puternică, şi mai profundă. Am văzut, în multe vieţi, că speranţa în Dumnezeu aprinde minunate ruguri ale dragostei, cu un foc care menţine bătând inima, fără descurajări, fără căderi, deşi de-a lungul drumului se suferă, iar uneori se suferă cu adevărat.

În timp ce citeam textul epistolei din Liturghie, am fost mişcat, şi îmi imaginez că şi vouă vi s-a întâmplat la fel. Am înţeles că Dumnezeu ne-a ajutat, cu cuvintele apostolului, să contemplăm îmbinarea divină a celor trei virtuţi teologale, care compun structura peste care se ţese autentica existenţă a bărbatului creştin, a femeii creştine.

Ascultaţi-l din nou pe sfântul Paul: Obţinând, aşadar, dreptatea prin credinţă, suntem în pace cu Dumnezeu, datorită Domnului nostru Isus Cristos. Prin el, mulţumită credinţei, avem cale liberă la acest mare har pe care suntem întemeiaţi, şi ne lăudăm cu speranţa măririi lui Dumnezeu. Dar nu numai atât, ci ne lăudăm chiar şi cu suferinţele noastre, ştiind bine că suferinţa duce la răbdare, iar răbdarea la oţelire şi oţelirea la nădejde. Iar nădejdea nu dezamăgeşte, căci dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre de Duhul Sfânt, care ne-a fost dat².

Toate le pot

Dacă nu lupţi, să nu-mi spui că încerci să te identifici mai mult cu Cristos, să îl cunoşti, să îl iubeşti. Când pornim pe adevăratul drum de a-l urma pe Cristos, de a ne purta ca fii ai lui Dumnezeu, nu ni se ascunde ce ne aşteaptă: Sfânta cruce, pe care trebuie să o privim ca pe punctul central pe care se sprijină speranţa noastră de a ne uni cu Domnul.

Îţi anticipez că acest program nu se dovedeşte o întreprindere uşoară; că a trăi în modul pe care ni-l arată Domnul presupune strădanie. Vă citesc enumerarea pe care o face apostolul, când vorbeşte despre întâmplările şi suferinţele prin care a trecut pentru a îndeplini voinţa lui Isus: De la Iudei, de cinci ori am primit treizeci şi nouă de lovituri. De trei ori am fost bătut cu vergi, o dată cu pietre; de trei ori am naufragiat, o zi şi o noapte le-am petrecut în largul mării. De atâtea ori pe drumuri, în primejdii, pe râuri, primejdii de hoţi, primejdii din partea neamului meu, primejdii din partea păgânilor, primejdii în oraş, primejdii în pustiu, primejdii pe mare, primejdii printre fraţi mincinoşi. În muncă şi trudă, în repetate veghi, în foame şi sete, în posturi dese, în frig şi goliciune. Iar în afară de toate celelalte, sarcina mea de fiecare zi, îngrijorarea pentru toate Bisericile¹⁴.

Îmi place, în aceste conversaţii cu Domnul, să mă scufund în realitatea în care trăim, fără să inventez teorii, nici să visez la mari renunţări, la eroisme, care de obicei nu se realizează. Contează să profităm de timp, care ne scapă printre mâini şi care, după criteriul creştin, este mai preţios decât aurul, pentru că reprezintă o anticipare a gloriei care ni se va acorda după aceea.

Logic, de-a lungul zilei noastre nu ne vom lovi de genul şi mulţimea de contradicţii care au apărut în viaţa lui Saul. Noi vom descoperi micimea egoismului nostru, loviturile senzualităţii, loviturile unui orgoliu inutil şi ridicol, şi multe alte cedări; atâtea, atâtea slăbiciuni. Să ne descurajăm? Nu. Cu sfântul Paul, să-i repetăm Domnului: Mă simt bine în slăbiciunile mele, în umiliri, în necazuri, în prigoane şi strâmtorări pentru Cristos, deoarece când mă simt slab, atunci sunt tare¹⁵.

Uneori, când totul ne iese pe dos decât ne-am imaginat, ne vine, spontan, să spunem: Doamne, să se scufunde totul, totul, totul...! A venit momentul să rectificăm: eu, cu tine, voi înainta sigur, pentru că tu eşti însăşi forţa: Quia tu es, Deus, fortitudo mea¹⁶.

Te-am rugat ca, în mijlocul preocupărilor tale, să încerci să îţi ridici ochii la cer cu perseverenţă, pentru că speranţa ne impulsionează să ne prindem de această mână puternică, pe care Dumnezeu ne-o întinde fără încetare, cu scopul de a nu pierde punctul de vedere supranatural; de asemenea, când pasiunile se ridică şi ne atacă, pentru a ne încătuşa în strâmtoarea meschină a propriului eu, sau când – cu vanitate puerilă – ne simţim centrul universului. Eu trăiesc convins de faptul că, fără a privi în sus, fără Isus, niciodată nu voi reuşi nimic; şi ştiu că forţa mea, pentru a mă învinge şi pentru a învinge, se naşte din repetarea acelui strigăt: Toate le pot prin acela care-mi dă putere¹⁷, care cuprinde promisiunea sigură a lui Dumnezeu de a nu-şi abandona fiii, dacă fiii lui nu îl abandonează.

Dumnezeu nu oboseşte să ierte

Avertizează Sfânta Scriptură că până şi dreptul cade de şapte ori¹⁹. De fiecare dată când am citit aceste cuvinte, se cutremură sufletul meu de o puternică revărsare de dragoste şi de durere. Încă o dată vine Domnul în întâmpinarea noastră, cu această avertizare divină, pentru a ne vorbi despre milostivirea sa, despre duioşia sa, despre clemenţa sa, care nu se termină niciodată. Să fiţi siguri: Domnul nu vrea mizeriile noastre, dar le cunoaşte, şi contează tocmai pe aceste slăbiciuni ca să ne facem sfinţi.

O lovitură de dragoste, v-am spus. Îmi privesc viaţa şi, cu sinceritate, văd că nu sunt nimic, că nu valorez nimic, că nu am nimic, că nu pot nimic; mai mult, că sunt nimicul! Dar el este totul şi, în acelaşi timp, este al meu, iar eu sunt al lui, pentru că nu mă respinge, pentru că s-a dăruit pentru mine. Aţi văzut dragoste mai mare?

Şi o lovitură de durere, pentru că îmi revăd comportamentul, şi mă mâhnesc în faţa cumulului neglijenţelor mele. Îmi este suficient să examinez puţinele ore de când m-am trezit, pentru a descoperi atâta lipsă de dragoste, de răspuns credincios. Mă îndurerează cu adevărat acest comportament al meu, dar nu-mi fură pacea. Îngenunchez în faţa lui Dumnezeu, şi îi expun cu claritate situaţia mea. Imediat primesc siguranţa asistenţei sale, şi aud în fundul inimii mele că el îmi repetă încet: Meus es tu! Al meu eşti²⁰!; ştiam – şi ştiu – cum eşti, înainte!

Nu poate fi altfel. Dacă alergăm în continuu să ne punem în prezenţa Domnului, va creşte încrederea noastră, văzând că dragostea sa şi chemarea sa rămân actuale: Dumnezeu nu oboseşte să ne iubească. Speranţa ne demonstrează că fără el nu vom reuşi să îndeplinim nici cea mai măruntă îndatorire; şi cu el, cu harul său, se vor cicatriza rănile noastre; ne vom învălui cu puterea lui pentru a rezista la atacurile inamicului, şi ne vom face mai buni. În rezumat: conştiinţa că suntem făcuţi din lut trebuie să ne slujească, mai presus de orice, în primul rând, pentru a afirma speranţa noastră în Isus Cristos.

Imaginaţi-vă deseori în mijlocul personajelor Noului Testament. Savuraţi acele scene mişcătoare în care Învăţătorul acţionează cu gesturi divine şi umane, sau relatează cu sensuri umane şi divine istoria sublimă a iertării, cea a dragostei sale neîntrerupte pentru fiii săi. La fel, sesizăm noi acum cerul în actualitatea perenă a evangheliei; se palpează, se observă, se poate afirma că se atinge cu mâinile protecţia divină; un sprijin care câştigă în vigoare, când mergem înainte în pofida poticnelilor, când începem şi reîncepem, pentru că aceasta este viaţa interioară, trăită cu speranţa în Dumnezeu.

Fără această râvnă de a depăşi obstacolele dinăuntru şi din afară, nu ni se va acorda premiul. Atletul nu primeşte cununa dacă nu a luptat după regulă²¹, şi nu ar fi autentică lupta, dacă ar lipsi adversarul cu care să lupţi. Prin urmare, dacă nu există adversar, nu va fi cununa; pentru că nu se poate avea un învingător acolo unde nu este un învins²².

Departe de a ne descuraja, contrarietăţile trebuie să fie un stimulent pentru a creşte ca creştini: în această luptă ne sfinţim, iar munca noastră apostolică dobândeşte mai mare eficienţă. Meditând asupra acestor momente în care Isus Cristos – în Grădina Măslinilor şi, mai târziu, în abandonul şi în batjocura crucii – acceptă şi iubeşte voinţa Tatălui, în timp ce simte greutatea imensă a patimilor, trebuie să ne convingem că pentru a-l imita pe Cristos, pentru a fi buni discipoli ai săi, trebuie să-i urmăm sfatul: Dacă vrea cineva să mă urmeze, să renunţe la sine însuşi, să-şi ia crucea şi să mă însoţească²³. Pentru aceasta, îmi place să îi cer lui Isus, pentru mine: Doamne, nicio zi fără cruce! Astfel, cu harul divin, se va întări caracterul nostru şi vom sluji drept sprijin Domnului nostru, dincolo de mizeriile noastre personale.

Înţelegeţi: dacă, bătând un cui în perete, nu întâlniţi rezistenţă, ce aţi putea să atârnaţi acolo? Dacă nu ne întărim, cu ajutor divin, prin sacrificiu , nu vom atinge condiţia de instrumente ale Domnului. În schimb, dacă ne hotărâm să profităm cu bucurie de contrarietăţi, din dragoste pentru Dumnezeu, nu ne va fi greu în faţa a ceea ce este dificil şi neplăcut, în faţa a ceea ce este dur şi incomod, să exclamăm cu apostolii Iacob şi Ioan: Putem²⁴!

Cu privirea la cer

Să creştem în speranţă, pentru că în acest fel ne vom întări în credinţă, adevăratul temei al celor nădăjduite, dovada lucrurilor nevăzute³⁰. Să creştem în această virtute, care înseamnă să îl rugăm pe Domnul să crească în noi caritatea lui, pentru că avem încredere cu adevărat doar în ceea ce iubim din toate puterile. Şi merită să îl iubim pe Domnul. Voi aţi experimentat, ca şi mine, că persoana îndrăgostită se dăruieşte total, într-o sintonie minunată, în care inimile bat pentru aceeaşi iubire. Şi ce va fi dragostea lui Dumnezeu? Nu ştiţi că pentru fiecare dintre noi a murit Cristos? Da, pentru această inimă a noastră, săracă, mică, s-a consumat sacrificiul mântuitor al lui Isus.

Deseori ne vorbeşte Domnul despre premiul pe care l-a câştigat pentru noi cu moartea sa şi cu învierea sa. Da, eu mă duc să vă pregătesc un loc. Iar când voi fi plecat să vă pregătesc un loc, voi veni din nou şi vă voi lua cu mine, ca să fiţi unde sunt eu³¹. Cerul este ţinta căii noastre pământeşti. Isus Cristos ne-a precedat şi acolo, în compania Fecioarei şi a sfântului Iosif – pe care îl venerez atât de mult –, a îngerilor şi a sfinţilor, aşteaptă sosirea noastră.

Nu au lipsit niciodată ereticii – chiar şi în perioada apostolilor – care au încercat să le smulgă creştinilor speranţa. Dacă se predică dar că Isus a înviat din morţi, cum de spun unii printre voi că nu există o înviere a morţilor? Dacă nu există o înviere a morţilor, nici Cristos nu a înviat. Dar dacă Cristos nu a înviat, atunci predica voastră este deşartă; deşartă şi credinţa voastră³².... Divinitatea drumului nostru – Isus, cale, adevăr şi viaţă³³ – este garanţia sigură care se termină în fericirea eternă, dacă nu ne îndepărtăm de el.

Ce se schimbă, atunci? Se schimbă faptul că în suflet – pentru că în el a intrat Cristos, aşa cum a urcat în barca lui Petru – se deschid orizonturi mai largi, mai multă dorinţă de slujire, şi o dorinţă de nestăpânit de a le vesti tuturor creaturilor magnalia Dei²⁵, lucrurile minunate pe care le face Domnul, dacă îl lăsăm să le facă. Nu pot să trec sub tăcere faptul că munca – să îi spun aşa – profesională a preoţilor este o funcţie publică şi divină, care îmbrăţişează exigent toată activitatea în aşa fel încât, în general, dacă un preot are timp pentru un alt lucru care nu este tocmai sacerdotal, poate fi sigur că nu îşi face datoria.

Simon Petru şi Toma, zis Geamănul, şi Natanael din Cana Galileii şi fiii lui Zebedeu şi alţi doi dintre discipolii săi se aflau împreună, Simon Petru le zice: Mă duc la pescuit. Ei răspund: Mergem şi noi cu tine. Ieşiră şi se urcară în barcă, dar în noaptea aceea nu prinseră nimic. Când se făcuse de acum dimineaţă, Isus veni pe ţărm²⁶.

Trece pe lângă apostolii săi, cu aceste suflete care i s-au dăruit lui: iar ei nu îşi dau seama. De câte ori nu este Cristos, nu lângă noi, ci în noi; şi trăim o viaţă atât de omenească! Cristos este aproape şi nu primeşte o privire plină de dragoste, un cuvânt de dragoste, o lucrare de râvnă a fiilor săi.