Lista numerelor

Speranţele pământeşti şi speranţa creştină

Cu monotonă cadenţă iese de pe buzele multora o zicală, deja atât de uzat, potrivit căreia speranţa moare ultima; ca şi cum speranţa ar fi un motiv pentru a continua să hoinărim fără complicaţii, fără tulburări de conştiinţă; sau ca şi cum ar fi un mijloc care ne permite să amânăm sine die oportuna rectificare a comportamentului, lupta pentru a atinge obiective nobile şi, mai presus de toate, obiectivul suprem de a ne uni cu Dumnezeu.

Aş spune că acesta este calea de a confunda speranţa cu comoditatea. În fond, nu există dorinţa de a obţine un adevărat bine, nici spiritual, nici material, legitim; pretenţia cea mai înaltă a unora se reduce la a se eschiva de ceea ce ar putea altera liniştea – aparentă – a unei existenţe mediocre. Cu un suflet timid, speriat, leneş, creatura se umple de egoisme subtile şi se mulţumeşte ca zilele, anii, să treacă sine spe nec metu, fără aspiraţii care cer eforturi, fără agitaţia luptei: ceea ce contează este să se evite riscul unei dezaprobări şi al lacrimilor. Ce departe suntem de a obţine un lucru, dacă am pierdut dorinţa de a-l poseda, de teama exigenţelor pe care le-ar presupune cucerirea lui!

Nu lipseşte nici atitudinea superficială a acelora care – inclusiv cu aparenţe de cultură afectată sau de ştiinţă – compun cu speranţa o poezie facilă. Incapabili să se confrunte sincer cu intimitatea lor şi să se hotărască pentru bine, limitează speranţa la o iluzie, la un vis utopic, la o simplă consolare în faţa problemelor unei vieţi grele. Speranţa – falsa speranţă! – se transformă pentru aceştia într-un capriciu frivol, care nu duce la nimic.

Acolo unde ne aflăm, ne îndeamnă Dumnezeu: veghează! Să hrănim în conştiinţele noastre, în faţa acestei cereri a lui Dumnezeu, dorinţele pline de speranţe de sfinţenie, cu lucrări: Dă-mi, fiule, mie inima ta¹², ne sugerează. Încetează să construieşti castele cu imaginaţia, hotărăşte-te să-ţi deschizi inima lui Dumnezeu, pentru că doar în Domnul vei găsi fundamentul real pentru speranţa ta şi pentru a le face bine celorlalţi. Când nu lupţi cu tine însuţi, când nu respingi categoric inamicii care sunt în citadela interioară – orgoliul, invidia, concupiscenţa cărnii şi a ochilor, autosuficienţa, aviditatea nebunească pentru libertinaj –, când nu există această luptă interioară, cele mai nobile idealuri se veştejesc ca floarea ierbii. Soarele se înalţă cu arşiţa şi usucă iarba, iar floarea ei cade şi înfăţişarea ei arătoasă piere¹³. Apoi, în cea mai mică fisură se vor revărsa dezamăgirea şi tristeţea, ca o plantă dăunătoare şi invazivă.

Isus nu se mulţumeşte cu un consimţământ şovăitor. Pretinde, are dreptul să mergem pe acest drum cu integritate, fără concesii în faţa dificultăţilor. Cere paşi fermi, concreţi; pentru că, de obicei, hotărârile generale nu slujesc la prea mult. Aceste hotărâri atât de puţin conturate mi se par iluzii amăgitoare, care încearcă să reducă la tăcere chemările divine pe care le percepe inima; focuri de paie, care nu ard, nici nu dau căldură, şi care dispar cu aceeaşi rapiditate cu care au izbucnit.

De aceea, mă voi convinge că intenţiile tale de a atinge ţinta sunt sincere, dacă te văd mergând cu hotărâre. Fă binele, revizuind atitudinea ta obişnuită în faţa ocupaţiei din fiecare clipă; practică dreptatea, chiar în mediile pe care le frecventezi, deşi eşti doborât de oboseală; alimentează fericirea celor care te înconjoară, slujindu-i pe ceilalţi cu bucurie la locul tău de muncă, cu strădania de a lucra cu cea mai mare perfecţiune posibilă, cu înţelegerea ta, cu surâsul tău, cu atitudinea ta creştină. Şi totul, pentru Dumnezeu, cu gândul la gloria sa, cu privirea în sus, aspirând la patria definitivă, pentru că doar acest scop merită.

Mizeria şi iertarea

Într-atât de mult s-a apropiat Domnul de creaturi, încât toţi păstrăm în inimă foamea de înălţimi, năzuinţa de a urca foarte sus, de a face binele. Dacă trezesc din nou în tine, acum, aceste aspiraţii, este pentru că vreau să te convingi de siguranţa pe care el a pus-o în sufletul tău: dacă îl laşi să lucreze, vei sluji – acolo unde eşti – ca instrument util, cu o eficienţă nebănuită. Ca să nu te îndepărtezi din laşitate de această încredere pe care Dumnezeu o depozitează în tine, evită înfumurarea de a subaprecia cu naivitate dificultăţile care vor apărea pe drumul tău de creştin.

Nu trebuie să ne mirăm. Purtăm în noi înşine – consecinţă a naturii căzute – un început de opoziţie, de rezistenţă la har: sunt rănile păcatului originar, infectate de păcatele noastre personale. De aceea, trebuie să întreprindem aceste ascensiuni, aceste îndatoriri divine şi umane – cele de fiecare zi –, care totdeauna duc la dragostea de Dumnezeu, cu umilinţă, cu inima plină de căinţă, cu încredere în ajutorul divin, şi făcând cele mai mari eforturi ale noastre, ca şi cum totul ar depinde de noi singuri.

În timp ce ne luptăm – o luptă care va dura până la moarte –, să nu excluzi posibilitatea să se ridice, violenţi, inamicii din afară şi dinăuntru. Şi, ca şi cum nu ar fi destul acest balast, uneori îţi năpădesc mintea erorile comise, poate o mulţime. Ţi-o spun în numele lui Dumnezeu: nu dispera. Când se întâmplă acest lucru – care nu trebuie neapărat să se întâmple; nici nu este ceva obişnuit –, transformă această ocazie într-un motiv de a te uni mai mult cu Domnul; pentru că el, care te-a ales ca fiu, nu te va abandona. Permite încercarea, ca să iubeşti mai mult şi să descoperi cu mai multă claritate continua sa protecţie, dragostea sa.

Insist, să ai curaj, pentru că Isus, care ne-a iertat pe cruce, continuă să-şi ofere iertarea în sacramentul Penitenţei, şi mereu avem un apărător la Tatăl, pe Isus Cristos, cel drept. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi¹⁸, ca să atingem victoria.

Înainte, orice s-ar întâmpla! Bine prins de braţul Domnului, gândeşte-te că Dumnezeu nu pierde bătălii. Dacă te îndepărtezi de el, indiferent din ce motiv, reacţionează cu umilinţa de a începe şi de a reîncepe, de a juca în fiecare zi rolul fiului risipitor repetat în cele 24 de ore ale zilei; de a-ţi deschide inima plină de căinţă la Spovadă, adevărat miracol al iubirii lui Dumnezeu. În acest sacrament minunat, Domnul îţi curăţă sufletul şi te inundă de bucurie şi de forţă pentru a nu te descuraja în lupta ta şi pentru a te întoarce neobosit la Dumnezeu, chiar şi atunci când totul ţi se pare întunecat. În plus, Maica lui Dumnezeu, care este, de asemenea, mama noastră, te protejează cu solicitudinea sa maternală şi te întăreşte în mersul tău.

Dumnezeu nu oboseşte să ierte

Avertizează Sfânta Scriptură că până şi dreptul cade de şapte ori¹⁹. De fiecare dată când am citit aceste cuvinte, se cutremură sufletul meu de o puternică revărsare de dragoste şi de durere. Încă o dată vine Domnul în întâmpinarea noastră, cu această avertizare divină, pentru a ne vorbi despre milostivirea sa, despre duioşia sa, despre clemenţa sa, care nu se termină niciodată. Să fiţi siguri: Domnul nu vrea mizeriile noastre, dar le cunoaşte, şi contează tocmai pe aceste slăbiciuni ca să ne facem sfinţi.

O lovitură de dragoste, v-am spus. Îmi privesc viaţa şi, cu sinceritate, văd că nu sunt nimic, că nu valorez nimic, că nu am nimic, că nu pot nimic; mai mult, că sunt nimicul! Dar el este totul şi, în acelaşi timp, este al meu, iar eu sunt al lui, pentru că nu mă respinge, pentru că s-a dăruit pentru mine. Aţi văzut dragoste mai mare?

Şi o lovitură de durere, pentru că îmi revăd comportamentul, şi mă mâhnesc în faţa cumulului neglijenţelor mele. Îmi este suficient să examinez puţinele ore de când m-am trezit, pentru a descoperi atâta lipsă de dragoste, de răspuns credincios. Mă îndurerează cu adevărat acest comportament al meu, dar nu-mi fură pacea. Îngenunchez în faţa lui Dumnezeu, şi îi expun cu claritate situaţia mea. Imediat primesc siguranţa asistenţei sale, şi aud în fundul inimii mele că el îmi repetă încet: Meus es tu! Al meu eşti²⁰!; ştiam – şi ştiu – cum eşti, înainte!

Nu poate fi altfel. Dacă alergăm în continuu să ne punem în prezenţa Domnului, va creşte încrederea noastră, văzând că dragostea sa şi chemarea sa rămân actuale: Dumnezeu nu oboseşte să ne iubească. Speranţa ne demonstrează că fără el nu vom reuşi să îndeplinim nici cea mai măruntă îndatorire; şi cu el, cu harul său, se vor cicatriza rănile noastre; ne vom învălui cu puterea lui pentru a rezista la atacurile inamicului, şi ne vom face mai buni. În rezumat: conştiinţa că suntem făcuţi din lut trebuie să ne slujească, mai presus de orice, în primul rând, pentru a afirma speranţa noastră în Isus Cristos.

Imaginaţi-vă deseori în mijlocul personajelor Noului Testament. Savuraţi acele scene mişcătoare în care Învăţătorul acţionează cu gesturi divine şi umane, sau relatează cu sensuri umane şi divine istoria sublimă a iertării, cea a dragostei sale neîntrerupte pentru fiii săi. La fel, sesizăm noi acum cerul în actualitatea perenă a evangheliei; se palpează, se observă, se poate afirma că se atinge cu mâinile protecţia divină; un sprijin care câştigă în vigoare, când mergem înainte în pofida poticnelilor, când începem şi reîncepem, pentru că aceasta este viaţa interioară, trăită cu speranţa în Dumnezeu.

Fără această râvnă de a depăşi obstacolele dinăuntru şi din afară, nu ni se va acorda premiul. Atletul nu primeşte cununa dacă nu a luptat după regulă²¹, şi nu ar fi autentică lupta, dacă ar lipsi adversarul cu care să lupţi. Prin urmare, dacă nu există adversar, nu va fi cununa; pentru că nu se poate avea un învingător acolo unde nu este un învins²².

Departe de a ne descuraja, contrarietăţile trebuie să fie un stimulent pentru a creşte ca creştini: în această luptă ne sfinţim, iar munca noastră apostolică dobândeşte mai mare eficienţă. Meditând asupra acestor momente în care Isus Cristos – în Grădina Măslinilor şi, mai târziu, în abandonul şi în batjocura crucii – acceptă şi iubeşte voinţa Tatălui, în timp ce simte greutatea imensă a patimilor, trebuie să ne convingem că pentru a-l imita pe Cristos, pentru a fi buni discipoli ai săi, trebuie să-i urmăm sfatul: Dacă vrea cineva să mă urmeze, să renunţe la sine însuşi, să-şi ia crucea şi să mă însoţească²³. Pentru aceasta, îmi place să îi cer lui Isus, pentru mine: Doamne, nicio zi fără cruce! Astfel, cu harul divin, se va întări caracterul nostru şi vom sluji drept sprijin Domnului nostru, dincolo de mizeriile noastre personale.

Înţelegeţi: dacă, bătând un cui în perete, nu întâlniţi rezistenţă, ce aţi putea să atârnaţi acolo? Dacă nu ne întărim, cu ajutor divin, prin sacrificiu , nu vom atinge condiţia de instrumente ale Domnului. În schimb, dacă ne hotărâm să profităm cu bucurie de contrarietăţi, din dragoste pentru Dumnezeu, nu ne va fi greu în faţa a ceea ce este dificil şi neplăcut, în faţa a ceea ce este dur şi incomod, să exclamăm cu apostolii Iacob şi Ioan: Putem²⁴!

Virtutea speranţei – siguranţa că Dumnezeu ne guvernează cu providenţiala sa omnipotenţă, că ne dă mijloacele necesare – ne vorbeşte de această continuă bunătate a Domnului faţă de oameni, faţă de tine, faţă de mine, mereu dispus să ne asculte, pentru că niciodată nu oboseşte să asculte. Îl interesează bucuriile tale, succesele tale, dragostea ta şi, de asemenea, necazurile tale, durerea ta, eşecurile tale. De aceea, nu spera în el doar când te împiedici din cauza slăbiciunii tale; îndreaptă-te spre Tatăl tău din cer în împrejurările favorabile şi în cele adverse, agăţându-te de protecţia sa milostivă. Şi siguranţa nulităţii noastre personale – nu este nevoie de o mare umilinţă pentru a recunoaşte această realitate: suntem o autentică multitudine de zerouri – se va schimba într-o forţă irezistibilă, pentru că la stânga eului nostru va fi Cristos, şi ce număr incomensurabil rezultă! Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme²⁶?.

Obişnuiţi-vă să îl vedeţi pe Dumnezeu în spatele a toate, să ştiţi că el ne aşteaptă mereu, că ne priveşte şi cere cu dreptate să îl urmăm cu loialitate, fără să abandonăm locul nostru, dat nouă, în această lume. Trebuie să înaintăm cu vigilenţă afectuoasă, cu o preocupare sinceră de a lupta, pentru a nu pierde divina lui companie.

Această luptă a fiului lui Dumnezeu nu este legată de triste renunţări, cu întunecate resemnări, cu privări de bucurie: este reacţia îndrăgostitului, care în timp ce munceşte şi în timp ce se odihneşte, când se bucură şi când suferă, se gândeşte la persoana iubită, şi pentru ea înfruntă bucuros diferite probleme. În cazul nostru, în plus, cum Dumnezeu – insist – nu pierde bătălii, noi, cu el, vom fi învingători. Am experienţa faptului că, dacă mă conformez cu fidelitate cerinţelor lui, la loc de păşune, acolo m-a sălăşluit; la apa odihnei m-a hrănit. Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-m-a pe căile dreptăţii pentru numele lui. Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că tu cu mine eşti. Toiagul tău şi varga ta, acestea m-au mângâiat²⁷.

În bătăliile sufletului, strategia de multe ori este chestiune de timp, de a aplica remediul potrivit, cu răbdare, cu încăpăţânare. Măreşte numărul actelor de speranţă. Vă amintesc că veţi suferi înfrângeri, sau că veţi avea fluctuaţii – Dumnezeu să permită să fie imperceptibile – în viaţa voastră interioară, pentru că nimeni nu scapă de aceste neplăceri. Dar Domnul, care este atotputernic şi milostiv, ne-a dăruit mijloacele potrivite pentru a învinge. Este suficient să le folosim, cum vă spuneam înainte, cu hotărârea de a începe şi de a reîncepe în fiecare moment, dacă ar fi nevoie.

Mergeţi săptămânal – şi de câte ori aveţi nevoie, fără să fiţi mânaţi de scrupule de conştiinţă – la sfântul sacrament al Penitenţei. Învăluiţi în har, vom trece peste toţi munţii²⁸ şi vom sui culmea îndeplinirii îndatoririi creştine, fără să ne oprim. Folosind aceste mijloace, cu bunăvoinţă, şi rugându-l pe Domnul să ne acorde o speranţă în fiecare zi mai mare, vom avea bucuria contagioasă a celor care se ştiu fii ai lui Dumnezeu: Dacă Dumnezeu este cu noi, cine ne va sta împotrivă²⁹?. De aceea, optimism. Îndemnaţi de forţa speranţei, vom lupta pentru a şterge pata vâscoasă pe care o extind semănătorii de ură, şi vom redescoperi lumea cu o perspectivă plină de bucurie, pentru că a ieşit frumoasă şi curată din mâinile lui Dumnezeu şi aşa frumoasă i-o vom restitui lui, dacă învăţăm să ne căim.