Lista numerelor

Castitatea este posibilă

Cu toţii avem pasiuni; toţi ne confruntăm cu aceleaşi dificultăţi, la orice vârstă. De aceea, trebuie să luptăm. Amintiţi-vă ce scria sfântul Paul: Datus est mihi stimulus carnis meae, angelus Satanae, qui me colaphizet¹⁶; Mi-a fost dat un ghimpe în trup, un trimis al Satanei, care să mă pălmuiască, pentru a nu mă semeţi.

Nu se poate duce o viaţă curată fără asistenţă divină. Dumnezeu vrea să fim umili şi să-i cerem ajutorul. Trebuie să o implori cu încredere pe Fecioară, chiar acum, în singurătatea însoţită a inimii tale, fără zgomotul cuvintelor: Mama mea, această biată inimă a mea se răzvrăteşte prosteşte... Dacă tu nu mă aperi... Şi te va ocroti ca să o păstrezi pură şi vei parcurge drumul pe care Dumnezeu te-a chemat.

Fiilor, umilinţă, umilinţă; să învăţăm să fim umili. Pentru a apăra dragostea este nevoie de prudenţă, de a veghea atent, să nu ne lăsăm dominaţi de teamă. Dintre autorii clasici de lucrări de spiritualitate, mulţi compară demonul cu un câine turbat, prins într-un lanţ: dacă nu ne apropiem, nu ne va muşca, chiar dacă latră continuu. Dacă hrăniţi în sufletul vostru umilinţa, este sigur că veţi evita ocaziile, veţi reacţiona cu curajul de a fugi; şi veţi recurge zilnic la ajutorul cerului, pentru a avansa cu elan pe această cărare a îndrăgostiţilor.

Uitaţi-vă, cel care este putred de concupiscenţa cărnii, spiritual nu reuşeşte să avanseze, este incapabil de o lucrare bună, este un schilod care rămâne aruncat pe jos, ca o cârpă. Nu i-aţi văzut pe acei bolnavi de paralizie progresivă, care nu reuşesc să se ridice în picioare? Uneori, nici măcar nu pot să îşi mişte capul. Asta li se întâmplă în plan supranatural celor care nu sunt umili şi s-au dedat cu laşitate desfrâului. Nu văd, nici nu aud, nici nu înţeleg nimic. Sunt paralizaţi par nişte nebuni. Fiecare dintre noi trebuie să-i invoce pe Domnul, pe mama lui Dumnezeu, şi să-i rugăm să ne dea umilinţa şi hotărârea de a profita cu pietate de remediul divin al spovezii. Să nu permiteţi ca în sufletul vostru să mocnească un foc de putregai, chiar dacă este foarte mic. Vorbiţi. Când apa curge, este curată; când stă, formează o băltoacă plină de porcării respingătoare, iar apă potabilă devine o supă de gângănii.

Că este posibilă castitatea şi constituie un izvor de bucurie, o ştiţi la fel ca mine; de asemenea, ştiţi că, din când în când, cere puţină luptă. Să-l ascultăm din nou pe sfântul Paul: În sinea mea lăuntrică doar mă bucur de legea lui Dumnezeu, dar în mădularele mele văd o altă lege, care luptă împotriva legii minţii mele şi mă face sclav al legii păcatului, care se află în mădularele mele. Om nefericit ce sunt! Cine mă va libera de acest trup dătător de moarte¹⁷? Strigă mai mult, dacă ai nevoie, dar să nu exagerăm: Sufficit tibi gratia mea¹⁸, harul meu îţi este de ajuns, ne răspunde Domnul nostru.

De câteva ori, am observat cum strălucesc ochii unui sportiv, în faţa obstacolelor pe care trebuie să le depăşească. Ce victorie! Priviţi cum domină aceste dificultăţi! Aşa ne contemplă Dumnezeu, Domnul nostru, care iubeşte lupta noastră: mereu vom fi învingători, pentru că nu ne neagă niciodată omnipotenţa harului său. Şi nu contează atunci că este o bătălie, pentru că el nu ne abandonează.

Este o luptă, dar nu renunţare; răspundem cu o afirmaţie plină de bucurie, cu o dăruire liberă şi veselă. Comportamentul tău nu trebuie să se limiteze la evitarea căderii, a ocaziei. Nu trebuie să se reducă în niciun fel la o negare matematică şi rece. Castitatea este o virtute şi, ca atare, trebuie să crească şi să se perfecţioneze, te-ai convins de acest lucru? Nu ajunge, insist, să te abţii, fiecare potrivit stării sale: trebuie să trăim cast, cu virtute eroică. Această atitudine presupune un act pozitiv, cu care acceptăm cu voie-bună cerinţa divină: Praebe, fili mi, cor tuum mihi et oculi tui vias meas custodiant¹⁹, dă-mi, fiule, mie inima ta, şi priveşte în larg câmpurile mele de pace.

Şi te întreb acum: cum înfrunţi această luptă? Ştii bine că lupta, dacă este dusă de la început, este deja câştigată. Îndepărtează-te imediat de pericol, când simţi primele tresăriri ale pasiunii şi chiar mai înainte. În plus, vorbeşte imediat cu cel care îţi îndrumă sufletul; mai bine înainte, dacă este posibil, pentru că, dacă vă deschideţi inima pe deplin, nu veţi fi înfrânţi. O acţiune sau alta formează un obicei, o înclinaţie, o uşurinţă. De aceea, trebuie să luptăm pentru a atinge obiceiul virtuţii, obiceiul mortificării, pentru a nu respinge iubirea iubirilor.

Meditaţi asupra sfatului sfântului Paul pentru Timotei: Te ipsum castum custodi²⁰, pentru ca de asemenea să fim mereu vigilenţi, hotărâţi să apărăm această comoară pe care Dumnezeu ne-a încredinţat-o. De-a lungul vieţii mele, câte persoane am auzit exclamând: O, dacă m-aş fi îndreptat de la început! Şi o spuneau plini de durere şi de ruşine.

Dacă, din păcate, cineva cade, trebuie să se ridice imediat. Cu ajutorul lui Dumnezeu, care nu va lipsi dacă folosim mijloacele, trebuie să ajungem cât mai repede la căinţă, la sinceritatea umilă, la ispăşire, astfel încât înfrângerea de moment să se transforme într-o mare victorie a lui Isus Cristos.

Obişnuiţi-vă de asemenea să porniţi lupta în punctele care sunt departe de zidurile de susţinere ale fortăreţei. Nu se poate face echilibristică la graniţele răului: trebuie să evităm cu forţă voluntarul in causa, trebuie să respingem până la cea mai mică lipsă de dragoste; şi trebuie să hrănim dorinţa unui apostolat creştin, continuu şi fecund, care are nevoie de sfânta puritate drept liant şi de asemenea drept unul dintre roadele sale cele mai caracteristice. În plus, trebuie să umplem timpul mereu cu o muncă intensă şi responsabilă, căutând prezenţa lui Dumnezeu, pentru că nu trebuie să uităm niciodată că am fost cumpăraţi cu mare preţ şi că suntem templul Duhului Sfânt.

Şi ce alte sfaturi vă sugerez? Procedeele pe care le-au utilizat mereu creştinii care încercau cu adevărat să îl urmeze pe Cristos, aceleaşi pe care le-au folosit acei primii care au simţit suflarea lui Isus: relaţia asiduă cu Domnul în Euharistie, invocarea filială a Preasfintei Fecioare, umilinţa, cumpătarea, mortificarea simţurilor – nu este bine să priveşti ceea ce nu este legitim să doreşti, avertiza sfântul Grigore cel Mare²⁴– şi penitenţa.

Îmi veţi spune că toate acestea rezumă, fără nimic în plus, viaţa creştină. Cu siguranţă nu se poate separa puritatea, care este dragoste, de esenţa credinţei noastre, care este caritate, continua îndrăgostire de Dumnezeu care ne-a creat, care ne-a mântuit şi care ne ia continuu de mână, deşi într-o multitudine de împrejurări nu observăm asta. Nu ne poate abandona. Sionul zicea: „Domnul m-a părăsit şi Stăpânul meu m-a uitat!” Oare femeia uită pe pruncul ei şi de rodul sânului ei n-are ea milă? Chiar când ea îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine²⁵. Nu vă insuflă aceste cuvinte o bucurie imensă?