Lista numerelor

Dacă vreţi să lucraţi tot timpul ca stăpâni pe voi înşivă, vă sfătuiesc să vă străduiţi foarte mult să fiţi desprinşi de toate, fără teamă, fără îngrijorări, nici bănuieli. Apoi, în timp ce vă îndepliniţi obligaţiile voastre personale, familiale..., să folosiţi mijloacele pământeşti oneste cu corectitudine, gândindu-vă la slujirea lui Dumnezeu, a Bisericii, a îndatoririi voastre profesionale, a ţarii voastre, a întregii omeniri. Nu uitaţi că tot ceea ce este important nu se concretizează în materialitatea de a poseda ceva sau de a-ţi lipsi altceva, ci de a te comporta în acord cu adevărul pe care ni-l arată credinţa noastră creştină: bunurile create sunt doar atât, mijloace. De aceea, respingeţi iluzia de a le considera drept ceva definitiv: Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde molia şi viermele nimicesc, unde hoţii dezgroapă şi fură. Adunaţi-vă însă comori în cer, unde nici molia, nici viermele nu nimicesc, unde hoţii nu dezgroapă, nici nu fură. Căci unde-ţi este comoara, acolo va fi şi inima ta¹⁹.

Când cineva îşi centrează fericirea exclusiv în lucrurile de aici, de jos – am fost martor la adevărate tragedii –, perverteşte folosirea lor rezonabilă şi distruge ordinea stabilită cu înţelepciune de creator. Inima rămâne atunci tristă şi nesatisfăcută; se scufundă pe căi de o eternă nemulţumire şi sfârşeşte în sclavie pe pământ, victimă chiar a acestor bunuri care au fost, poate, obţinute pe baza unor eforturi şi renunţări fără număr. Dar, mai presus de toate, vă recomand să nu uitaţi niciodată că Dumnezeu nu încape, nu locuieşte într-o inimă înăbuşită de o dragoste fără ordine, grosolană, vană. Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Fie că pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, fie că la unul va ţine, iar pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu, şi banului²⁰. Să ancorăm deci inima în dragostea capabilă să ne facă fericiţi... Să dorim comorile cerului²¹.

Vă amintiţi parabola bunului samaritean? Un om a rămas căzut pe drum, rănit de hoţii care i-au furat şi ultima centimă. Au trecut pe acolo un preot al legii vechi şi, puţin după aceea, un levit; cei doi şi-au continuat drumul, fără să le pese. Dar un drumeţ samaritean, când ajunse la el şi-l văzu, i se făcu milă. Se apropie de el şi îi legă rănile, turnând ulei şi vin pe ele; îl urcă pe animalul său, îl duse la un han şi-i purtă de grijă⁶. Gândiţi-vă că acesta nu este un exemplu pe care Domnul îl dă doar pentru câteva suflete alese, pentru că imediat a adăugat, răspunzându-i celui care îl întrebase – fiecăruia dintre noi – : Du-te de fă şi tu la fel⁷.

Prin urmare, când în viaţa noastră personală sau în a altora observăm ceva ce nu merge, ceva care are nevoie de ajutorul spiritual şi uman pe care putem şi trebuie să îl dăm noi, fiii lui Dumnezeu, o manifestare clară de prudenţă ar fi oferirea remediului oportun, în profunzime, cu caritate şi cu forţă, cu sinceritate. Nu încap inhibiţiile. Este greşit să gândim că, cu omisiuni sau cu întârzieri, se rezolvă problemele.

Prudenţa cere ca, de fiecare dată când situaţia o cere, să se folosească medicamentul, fără paleative, după ce se descoperă rana infectată. La observarea celor mai mici simptome ale răului, fiţi sensibili, sinceri, atât când trebuie să vindecaţi, cât şi atunci când trebuie să primiţi acest ajutor. În aceste cazuri, trebuie să i se permită celui care se află în situaţia de a vindeca în numele lui Dumnezeu, să apese de departe, apoi din ce în ce mai de aproape, până când iese tot puroiul, astfel încât focarul de infecţie rămâne curat. În primul rând trebuie să procedăm aşa cu noi înşine şi cu aceia pe care, din dreptate sau din caritate, avem obligaţia de a-i ajuta, într-un mod special mă rog pentru părinţi, şi pentru cei care se dedică unor misiuni de formare şi de învăţare.

Respectul omenesc

Să nu vă oprească niciun motiv ipocrit: administraţi medicamentul pur. Dar lucraţi cu blândeţe maternă, cu delicateţea infinită a mamelor noastre, când ne vindecau rănile mari sau mici din jocurile sau căzăturile noastre de copii. Când trebuie să se aştepte câteva ore, se aşteaptă; niciodată mai mult timp decât este necesar, pentru că altă atitudine ar antrena comoditate, laşitate, lucruri foarte diferite de prudenţă. Respingeţi toţi, şi mai ales cei care vă asumaţi sarcina formării altora, frica de a dezinfecta rana.

Este posibil ca vreunul să şoptească viclean la urechea celor care trebuie să vindece, şi nu se hotărăsc sau nu doresc să îşi asume misiunea lor: Învăţătorule, ştim că eşti sincer⁸.... Nu toleraţi ironicul elogiu: cei care nu se străduiesc să ducă până la capăt cu vrednicie sarcina lor nu sunt învăţători, pentru că nu arată drumul autentic; nici nu sunt sinceri, întrucât cu falsa lor prudenţă iau drept o exagerare sau dispreţuiesc normele clare, de mii de ori verificate, de comportament corect, de vârstă, de ştiinţa bunei guvernări, de cunoaşterea slăbiciunii omeneşti şi de dragoste faţă de fiecare oaie, care ne îndeamnă să vorbim, să intervenim, să arătăm interes.

Pe falşii învăţători îi domină teama de a se descoperi adevărul întreg; îi înspăimântă simpla idee – sau obligaţie – de a recurge la antidotul dureros în anumite circumstanţe. Într-o asemenea atitudine – să fiţi convinşi – nu există prudenţă, nici pietate, nici chibzuinţă; această atitudine reflectă lipsă de îndrăzneală, lipsă de responsabilitate, nesăbuinţă, neghiobie. Sunt aceiaşi care, după aceea, cuprinşi de panică din cauza dezastrului, pretind că stăvilesc răul, atunci când este deja târziu. Nu îşi amintesc că virtutea prudenţei cere să se culeagă şi să se transmită la timp sfatul ponderat al maturităţii, al experienţei verificate, al privirii curate, al limbii fără piedici.