Lista numerelor

Tari şi răbdători: senini. Dar nu cu seninătatea celui care cumpără propria linişte cu preţul dezinteresului faţă de fraţii săi sau de marea sarcină, care ne revine tuturor, de a răspândi fără limite binele în lumea întreagă. Senini pentru că totdeauna există iertare, pentru că totul îşi găseşte leac, mai puţin moartea şi, pentru fiii lui Dumnezeu, moartea înseamnă viaţă. Senini, chiar dacă este doar pentru a putea acţiona cu inteligenţă: cel care îşi păstrează calmul este în stare să gândească, să studieze argumentele pro şi contra, să examineze judicios rezultatele acţiunilor prevăzute. Iar apoi, liniştit, intervine cu hotărâre.

Continuă scena din evanghelie: şi au trimis discipolii lor – ai fariseilor – cu irodienii, să-i zică: Învăţătorule⁴. Iată cu ce şiretenie îi spun Învăţătorule; se prefac că îi sunt admiratori şi prieteni, îi acordă un tratament care este rezervat autorităţii de la care se aşteaptă să se primească o învăţătură. Magister, scimus quia verax es⁵, ştim că eşti sincer... ce viclenie infamă! Aţi văzut o duplicitate mai mare? Mergeţi prin această lume cu grijă. Să nu fiţi circumspecţi, neîncrezători; cu toate acestea, trebuie să simţiţi pe umerii voştri – amintiţi-vă acea imagine a bunului păstor care apare în catacombe – greutatea acestei oi, care nu este un singur suflet, ci Biserica întreagă, omenirea întreagă.

Acceptând cu generozitate această responsabilitate, fiţi îndrăzneţi şi fiţi prudenţi pentru a apăra şi proclama drepturile lui Dumnezeu. Şi atunci, datorită integrităţii comportamentului vostru, mulţi vă vor considera şi vă vor numi învăţători, fără ca voi să pretindeţi acest lucru: nu căutăm gloria pământească. Dar să nu vă miraţi dacă, între atâţia care se apropie de voi, se insinuează cei care se prefac doar că vă admiră. Întipăriţi-vă în suflete ceea ce m-aţi auzit spunând de repetate ori: nici calomniile, nici şoaptele, nici respectul omenesc, nici preocupare pentru ce vor spune alţii, şi cu atât mai puţin laudele ipocrite, nu trebuie să ne împiedice niciodată să ne facem datoria.

Nu vă ascund că, atunci când trebuie să corectez sau să iau o decizie care va produce durere, sufăr înainte, în timp ce acţionez şi după aceea; şi nu sunt un sentimental. Mă consolează gândul că doar animalele nu plâng: plângem noi, oamenii, fiii lui Dumnezeu. Înţeleg că în anumite momente şi vouă o să vă fie greu, dacă vă străduiţi să duceţi până la capăt cu fidelitate datoria voastră. Nu uitaţi că este mai comod – dar este o abatere – să evitaţi cu orice preţ suferinţa, cu scuza de a nu-l supăra pe celălalt: frecvent, în această inhibiţie se ascunde o ruşinoasă fugă de durerea proprie, pentru că de obicei nu este plăcut să faci o atenţionare serioasă. Fiii mei, amintiţi-vă că infernul este plin de guri închise.

Mă ascultă acum câţiva medici. Iertaţi-mi îndrăzneala dacă iau un exemplu din medicină; poate îmi va scăpa vreo aberaţie, dar comparaţia ascetică funcţionează. Pentru a vindeca o rană, mai întâi se curăţă bine, şi în jur, chiar la distanţă destul de mare. Ştie foarte bine chirurgul că doare; dar, dacă omite această operaţiune, va durea şi mai mult, după aceea. În plus, se dă imediat cu dezinfectant: ustură – pişcă, se spune pe meleagurile mele –, mortifică, şi nu mai există alt remediu decât acesta pentru ca rana să nu se infecteze.

Dacă pentru sănătatea corporală este evident că trebuie să se folosească aceste mijloace, chiar dacă este vorba despre zgârieturi neînsemnate, în lucrurile mari ale sănătăţii sufletului – în punctele nevralgice ale vieţii unui om –, gândiţi-vă cum va trebui spălat, cum va trebui făcută o incizie, cum va trebui şlefuit, cum va trebui dezinfectat, cum va trebui să suferim! Prudenţa ne cere să intervenim astfel şi să nu evităm datoria, pentru că ocolirea ei ar demonstra o lipsă de consideraţie, şi inclusiv un atentat grav împotriva dreptăţii şi împotriva tăriei.

Fiţi convinşi că un creştin, dacă într-adevăr pretinde că acţionează corect, cu faţa spre Dumnezeu şi spre oameni, are nevoie de toate virtuţile, cel puţin în potenţial. Părinte, mă veţi întreba, şi cum rămâne cu slăbiciunile mele? Vă voi răspunde: oare nu vindecă medicul care este bolnav, chiar şi când suferinţa care îl chinuieşte este cronică? Îl împiedică boala să le prescrie altor bolnavi reţeta potrivită? Sigur că nu: pentru a vindeca, îi este suficient să aibă ştiinţa potrivită şi să o pună în practică, cu acelaşi interes cu care combate propria suferinţă.

Puterea vindecătoare a propriilor slăbiciuni

Voi, ca şi mine, vă descoperiţi în fiecare zi plini de greşeli, dacă vă examinaţi cu îndrăzneală în faţa lui Dumnezeu. Când luptăm pentru a le îndepărta, cu ajutorul divin, le lipseşte importanţa decisivă şi le depăşim, chiar dacă pare că niciodată nu reuşim să le smulgem din rădăcini complet. În plus, dincolo de aceste slăbiciuni, tu vei contribui la corectarea marilor lipsuri ale altora, atâta timp cât te vei strădui să răspunzi harului lui Dumnezeu recunoscându-te la fel de slab ca ei – capabil de toate erorile şi de toate ororile –, vei fi mai înţelegător, mai delicat şi, în acelaşi timp, mai exigent, pentru ca toţi să ne hotărâm să îl iubim pe Dumnezeu din toată inima.

Creştinii, fiii lui Dumnezeu, trebuie să îi ajutăm pe ceilalţi, punând în practică cu cinste ceea ce acei ipocriţi îi şopteau cu viclenie Învăţătorului: Nu te uiţi cum arată omul¹². Altfel spus, vom respinge total favorizarea anumitor persoane – ne interesează toate sufletele! – deşi, logic, trebuie să începem prin a ne ocupa de aceia pe care, printr-o împrejurare sau alta – şi din motive pur omeneşti, în aparenţă – Dumnezeu i-a adus alături de noi.

Et viam Dei in veritate doces¹³; a învăţa, a învăţa, a învăţa: a arăta căile Domnului în conformitate cu purul adevăr. Nu trebuie să te temi că alţii vor vedea defectele tale personale, ale tale şi ale mele; eu am o dorinţă mare de a le face publice, povestind lupta mea personală, râvna mea de a corecta una sau alta în lupta mea de a-i fi loial Domnului. Efortul de a smulge şi de a învinge aceste mizerii va fi deja un mod de a arăta căile divine: în primul rând, şi în pofida erorilor noastre vizibile, cu mărturia vieţii noastre; apoi, cu doctrina, ca Domnul nostru, care coepit facere et docere¹⁴, a început cu lucrările, iar mai târziu s-a dedicat predicării.

După ce v-am confirmat că acest preot vă iubeşte mult şi că Tatăl din cer vă iubeşte şi mai mult, pentru că este infinit de bun, infinit de Tată; după ce vă v-am arătat că nu pot să vă reproşez nimic, consider că trebuie să vă ajut să îl iubiţi pe Cristos şi să iubiţi Biserica, turma lui, pentru că cred că sub acest aspect nu mă depăşiţi; vă luaţi la întrecere cu mine, dar nu mă depăşiţi. Când semnalez vreo eroare în predica mea sau în discuţiile personale cu fiecare, nu o fac ca să provoc suferinţă; mă conduce exclusiv râvna de a ne face să îl iubim mai mult pe Domnul. Şi, insistând asupra necesităţii de a practica virtuţile, nu pierd din vedere că şi pe mine mă constrânge această necesitate.

Într-o anumită ocazie, l-am auzit pe un om lipsit de scrupule comentând că experienţa greşelilor slujeşte la a continua să cădem, în aceeaşi eroare, de sute de ori. Eu vă spun, în schimb, că o persoană prudentă profită de aceste greşeli, pentru a învăţa să facă binele, pentru a-şi reînnoi hotărârea de a fi mai sfântă. Din experienţa eşecurilor şi a triumfurilor voastre în slujba lui Dumnezeu, scoateţi mereu, cu o creştere a dragostei, o dorinţă şi mai fermă de a continua cu îndeplinirea îndatoririlor şi a drepturilor voastre de cetăţeni creştini, cu orice preţ: fără laşităţi, fără a fugi nici de onoare, nici de responsabilitate, fără a vă teme de reacţiile stârnite în jurul nostru – poate provenite de la falşi fraţi –, când în mod nobil şi loial încercăm să căutăm gloria lui Dumnezeu şi binele celorlalţi.

Apoi trebuie să fim prudenţi. Pentru ce? Ca să fim drepţi, pentru a trăi caritatea, pentru a sluji eficient lui Dumnezeu şi tuturor sufletelor. Cu profundă dreptate i s-a spus prudenţei genitrix virtutum¹⁵, mama virtuţilor, şi, de asemenea, auriga virtutum¹⁶, călăuza tuturor obiceiurilor bune.

Fiecăruia ce e al său

Citiţi cu atenţie scena din evanghelie, pentru a profita de aceste lecţii minunate despre virtuţile care trebuie să ilumineze modul nostru de a acţiona. Odată încheiat preambulul ipocrit şi adulator, fariseii şi irodienii ridică problema lor: Spune-ne dar, ce crezi: este învoit să-i dai cezarului tribut, sau nu¹⁷? Observaţi acum – scrie Ioan Gură de Aur– viclenia lor; pentru că nu spun; explică-ne ce este bun, convenabil, legitim, ci spune ce crezi. Sunt obsedaţi să îl trădeze şi să îl facă odios în ochii puterii politice¹⁸. Cum însă Isus le cunoştea răutatea, zise: Ce mă puneţi la încercare, făţarnicilor? Arătaţi-mi moneda cu care se plătesc dările. Îi aduseră un dinar. El îi întrebă: A cui este această figură şi inscripţia? Îi răspunseră: A cezarului. Atunci el le zice: Daţi-i, aşadar, cezarului ceea ce îi aparţine cezarului, iar ceea ce îi aparţine lui Dumnezeu, lui Dumnezeu¹⁹.

Vedeţi că dilema este veche, la fel cum clar şi fără echivoc este răspunsul Învăţătorului. Nu este – nu există – o contrapunere între slujirea lui Dumnezeu şi slujirea oamenilor; între exercitarea îndatoririlor şi drepturilor noastre civice şi a celor religioase; între râvna de a construi şi de a face mai bună cetatea temporală şi convingerea că trecem prin această lume ca pe un drum care ne duce în patria cerească.

Şi aici se manifestă această unitate a vieţii care – nu voi obosi să o repet – este o condiţie esenţială, pentru cei care încearcă să se sfinţească în mijlocul împrejurărilor obişnuite ale muncii lor, ale relaţiilor familiale şi sociale. Isus nu admite această divizare: Nimeni nu poate servi la doi stăpâni. Fie că pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, fie că la unul va ţine, iar pe celălalt îl va dispreţui²⁰. Alegerea exclusivă a lui Dumnezeu pe care o face un creştin când răspunde pe deplin chemării sale, îl împinge să îndrepte totul spre Domnul şi, în acelaşi timp, să-i dea, de asemenea, aproapelui tot ceea ce de drept îi corespunde.

Nu-i potrivit să invocăm motive aparent pioase, pentru a-i spolia pe alţii de ceea ce li se cuvine: Dacă cineva zice: Îl iubesc pe Dumnezeu, şi îl urăşte pe fratele său, este un mincinos²¹. Dar de asemenea se înşală cel care se eschivează de la a-i da Domnului dragostea şi închinarea – adorarea – care îi sunt datorate în calitate de Creator şi Tată al nostru; şi cel care nu îi îndeplineşte poruncile, cu falsa scuză că vreuna este incompatibilă cu slujirea oamenilor, pentru că în mod clar arată sfântul Ioan că după aceasta recunoaştem că iubim copiii lui Dumnezeu, că îl iubim pe Dumnezeu şi îndeplinim poruncile lui. dragostea lui Dumnezeu aceasta este: să-i păstrăm poruncile. Iar poruncile lui nu sunt grele²².

Poate îi veţi auzi pe mulţi – în numele funcţionalităţii, când nu al carităţii! – care perorează şi inventează teorii, cu scopul de a micşora din demonstraţiile de respect şi de omagiu faţă de Dumnezeu. Tot ce ar fi pentru onorarea Domnului li se pare excesiv. Nu-i băgaţi în seamă: voi vedeţi-vă de drumul vostru. Aceste elucubraţii se limitează la controverse care nu duc la nimic, decât la scandalizarea sufletelor şi la împiedicarea îndeplinirii poruncii lui Isus Cristos, de a da fiecăruia ce este al său, de a practica cu delicată fermitate virtutea sfântă a dreptăţii.

Justiţie şi caritate

Citiţi Sfânta Scriptură. Meditaţi asupra uneia dintre scenele din viaţa Domnului, asupra învăţăturilor sale. Gândiţi-vă în special la sfaturile şi la atenţionările cu care pregătea acea mână de oameni care aveau să fie apostolii săi, mesagerii săi, de la un capăt al pământului la altul. Care este linia principală care le marchează? Nu este porunca nouă a carităţii? A fost cu dragoste modul în care şi-au deschis drum în acea lume păgână şi coruptă.

Fiţi convinşi că numai cu dreptatea nu veţi rezolva niciodată marile probleme ale omenirii. Când se face dreptate rece, nu vă miraţi dacă oamenii sunt răniţi: cere mult mai mult demnitatea omului, care este fiu al lui Dumnezeu. Caritatea trebuie să meargă înăuntru şi alături, pentru că îndulceşte totul, îndumnezeieşte: Dumnezeu este dragoste³³. Trebuie să fim mânaţi mereu de dragostea pentru Dumnezeu, care face mai uşor să îl iubim pe aproapele, şi purifică şi înalţă iubirile pământeşti.

Pentru a ajunge de la stricta dreptate la abundenţa de caritate este un întreg traseu de parcurs. Şi nu sunt mulţi cei care perseverează până la sfârşit. Unii se mulţumesc să se apropie de prag: fac abstracţie de dreptate şi se limitează la puţină bunăvoinţă, pe care o califică drept caritate, fără să-şi dea seama că aceasta presupune o mică parte din ceea ce sunt obligaţi să facă. Şi se arată la fel de satisfăcuţi de ei înşişi ca fariseul care credea că îndeplineşte cu asupra de măsură legea pentru că postea două zile pe săptămână şi plătea zeciuiala din tot ce avea³⁴.

Caritatea, care este ca o generoasă exagerare a dreptăţii, cere în primul rând îndeplinirea datoriei: se începe cu ce este drept; se continuă cu ce este mai echitabil...; dar pentru a iubi se cere multă fineţe, multă delicateţe, mult respect, multă amabilitate: într-un cuvânt, urmarea acelui sfat al apostolului: Purtaţi-vă unii altora poverile; astfel veţi îndeplini legea lui Cristos³⁵. Atunci da: trăim pe deplin caritatea, îndeplinim porunca lui Isus.

Pentru mine, nu există exemplu mai clar al acestei uniuni practice a dreptăţii cu caritatea, decât comportamentul mamelor. Îi iubesc cu aceeaşi duioşie pe toţi copiii, şi tocmai această dragoste le face să îi trateze diferit – cu o dreptate inegală –, pentru că fiecare este diferit de ceilalţi. Prin urmare, şi cu semenii noştri, caritatea perfecţionează şi completează dreptatea, pentru că ne face să ne comportăm într-un mod inegal cu cei neegali, adaptându-ne la împrejurările concrete în care se găsesc aceştia, cu scopul de a transmite bucurie celui care este trist, ştiinţă celui căruia îi lipseşte formarea, afecţiune celui care se simte singur... Dreptatea stabileşte să i se dea fiecăruia ce este al său, ceea ce nu echivalează cu a da tuturor acelaşi lucru. Egalitarismul utopic este izvorul celor mai mari nedreptăţi.

Pentru a acţiona mereu astfel, ca aceste mame bune, trebuie să uităm de noi înşine, să nu aspirăm la altă mărire decât aceea de a-i sluji pe ceilalţi, ca Isus Cristos, care a predicat: Fiul Omului nu a venit să fie slujit, ci să slujească³⁶. Acest lucru presupune hotărârea de a supune propria voinţă modelului divin, de a lucra pentru toţi, de a lupta pentru fericirea eternă şi bunăstarea celorlalţi. Nu ştiu un drum mai bun pentru a fi drept decât cel al unei vieţi de dăruire şi de slujire.

Poate vreunul crede că sunt un naiv. Nu îmi pasă. Chiar dacă m-ar califica astfel, pentru că încă mai cred în caritate, vă asigur că voi crede mereu! Şi, atâta timp cât el îmi dăruieşte viaţă, voi continua să mă preocup – ca preot al lui Cristos – să fie unitate şi pace între cei care, pentru că sunt fii ai aceluiaşi Tată Dumnezeu, sunt fraţi; ca omenirea să se înţeleagă; ca toţi să împărtăşească acelaşi ideal: cel al credinţei!

Să ne adresăm Fecioarei Maria, Fecioara prudentă şi credincioasă, sfântului Iosif, soţul său, model desăvârşit al omului drept³⁷. Ei, care au trăit în prezenţa lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, virtuţile pe care le-am contemplat, ne vor aduce harul ca acestea să fie ferm ancorate în sufletul nostru, pentru ca noi să ne hotărâm să ne comportăm în orice moment ca discipoli buni ai Învăţătorului: prudenţi, drepţi, plini de caritate.