Lista numerelor

Înţelepciunea inimii

Cel ce este înţelept se cheamă priceput¹⁰, se spune în Cartea Proverbelor lui Solomon. Nu vom înţelege ce înseamnă prudenţa dacă o concepem ca laşitate şi lipsă de îndrăzneală. Prudenţa se manifestă în înclinaţia de a acţiona bine: de a clarifica obiectivul şi de a căuta mijloacele cele mai convenabile de a-l atinge.

Dar prudenţa nu este o valoare supremă. Trebuie să ne întrebăm tot timpul: prudenţă, pentru ce? Pentru că există o falsă prudenţă – pe care ar trebui să o numim mai bine viclenie – care este în slujba egoismului, care profită de mijloacele cele mai bune pentru a atinge obiective strâmbe. A te folosi atunci de multă perspicacitate nu face decât să agraveze predispoziţia rea şi să facă meritat acel reproş pe care sfântul Augustin l-a formulat, predicând poporului: Pretinzi să îndoi inima lui Dumnezeu, care este tot timpul dreaptă, ca să se potrivească perversităţii inimii tale¹¹? Aceasta este falsa prudenţă a celui care crede că îi ajung propriile forţe pentru a se justifica. Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi¹², spune sfântul Paul, căci este scris: Pierde-voi înţelepciunea celor înţelepţi şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o¹³

Sfântul Toma indică trei acte ale acestui bun obicei al inteligenţei: a cere sfatul, a judeca drept şi a decide¹⁴. Primul pas al prudenţei este recunoaşterea propriei limitări: virtutea umilinţei. A admite, în anumite chestiuni, că nu putem ajunge la toate, că nu putem prevedea, în atâtea cazuri, circumstanţe pe care este important să nu le pierdem din vedere în momentul judecării. De aceea, mergem la un consilier; dar nu la unul oarecare, ci la unul priceput şi animat de aceleaşi dorinţe sincere ca ale noastre de a-l iubi pe Dumnezeu, de a-l urma cu fidelitate. Nu este suficient să cerem o părere; trebuie să ne îndreptăm spre cine poate să ne-o dea dezinteresat şi just.

Apoi, este necesar să judecăm, pentru că prudenţa cere de obicei o hotărâre promptă, oportună. Dacă uneori este prudent să amânăm decizia până când avem toate elementele pentru a judeca, alteori ar fi o imprudenţă să nu începem să îndeplinim, cât mai curând, ceea ce vedem că trebuie făcut; în special când este în joc binele celorlalţi.

Această înţelepciune a inimii, această prudenţă, nu se va transforma niciodată în acea prudenţă a cărnii la care se referă sfântul Paul¹⁵: cea a acelora care au inteligenţă, dar fac astfel încât să nu o folosească pentru a-l descoperi şi a-l iubi pe Dumnezeu. Adevărata prudenţă este cea care rămâne atentă la aluziile lui Dumnezeu şi, în această ascultare vigilentă, primeşte în suflet promisiunile şi realităţile mântuirii: Te slăvesc pe tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor¹⁶.

Înţelepciunea inimii călăuzeşte şi dirijează alte multe virtuţi. Prin prudenţă, omul este îndrăzneţ, fără a fi nechibzuit; nu îşi cruţă, din raţiuni ascunse de comoditate, efortul necesar pentru a trăi pe deplin după planurile Domnului. Cumpătarea celui prudent nu este insensibilitate, nici mizantropie; dreptatea lui nu este duritate; răbdarea lui nu este servilism.

Nu este prudent cel care nu greşeşte niciodată, ci acela care ştie să îşi corecteze erorile. Este prudent pentru că preferă să nu ochească de douăzeci de ori, înainte de a se lăsa purtat de un absenteism comod. Nu lucrează cu o viteză nebunească sau cu o temeritate absurdă, dar îşi asumă riscul deciziilor sale şi nu renunţă să obţină binele, de teamă că nu va reuşi. În viaţa noastră, întâlnim colegi ponderaţi, care nu se înflăcărează înclinând balanţa în partea care le convine. În aceste persoane, aproape instinctiv, avem încredere; pentru că, fără înfumurare şi fără surle şi trâmbiţe, procedează totdeauna bine, cu dreptate.

Această virtute cardinală pornită din inimă este indispensabilă la un creştin; dar obiectivele finale ale prudenţei nu sunt concordia socială sau împăcarea pentru a nu provoca fricţiuni. Motivul fundamental este îndeplinirea voinţei lui Dumnezeu, care ne vrea simpli, dar nu puerili; prieteni ai adevărului, dar niciodată aiuriţi sau superficiali. O inimă pricepută dobândeşte ştiinţa¹⁷; iar această ştiinţă este cea a iubirii lui Dumnezeu, cunoaşterea definitivă, cea care ne poate salva, aducând tuturor creaturilor roadele păcii şi ale înţelegerii şi, pentru fiecare suflet, viaţa eternă.