Lista numerelor

Asociaţia insistă asupra libertăţii membrilor de a-şi exprima convingerile pe care şi le păstrează cu onestitate. Însă, revenind la această temă, din alt punct de vedere, până unde credeţi că Opus Dei este obligată moral, ca asociaţie, să-şi exprime opiniile în probleme cruciale, seculare sau spirituale, în mod public sau în particular? Sunt situaţii în care Opus Dei îşi va pune în joc influenţa sa şi a membrilor ei în apărarea principiilor pe care le consideră sacre, ca de pildă, recent, în sprijinul legislaţiei referitoare la libertatea religioasă în Spania?

În Opus Dei, încercăm întotdeauna şi în toate privinţele să simţim conform Bisericii lui Cristos: nu avem altă doctrină decât aceea pe care Biserica o propovăduieşte tuturor credincioşilor săi. Singurul lucru particular pe care îl avem este un spirit propriu, caracteristic pentru Opus Dei, adică un mod concret de a trăi Evanghelia, sfinţindu-ne în lume şi făcând apostolat prin profesie.

De aici reiese clar că toţi membrii Opus Dei au aceeaşi libertate ca şi restul catolicilor pentru a-şi forma, neîngrădiţi, opiniile şi pentru a acţiona în consecinţă. De aceea, Opus Dei ca atare nu trebuie, nici nu poate exprima o opinie proprie şi nici nu şi-o poate forma. Dacă este vorba de o chestiune în legătură cu o doctrină definită de către Biserică, opinia fiecăruia dintre membrii Lucrării va fi aceasta. Dacă este vorba însă de o chestiune asupra căreia Magisteriul – Papa şi episcopii – nu s-a pronunţat, fiecare dintre membrii Opus Dei va avea opinia care i se pare mai bună şi şi-o va apăra liber, acţionând în consecinţă.

Cu alte cuvinte, principiul care determină atitudinea directorilor Opus Dei în acest domeniu este respectul pentru libertatea de opţiune în problemele lumeşti. Adică ceva foarte diferit de abstenţionism, căci înseamnă să îşi pună fiecare membru în faţa propriilor sale responsabilităţi, invitându-l să şi le asume conform conştiinţei lui, acţionând în libertate. De aceea, este nepotrivit să ne referim la Opus Dei când se vorbeşte de partide, grupări sau tendinţe politice sau, în general, de sarcini şi întreprinderi omeneşti; mai mult chiar, este nedrept şi aproape calomnios, căci poate induce eroarea de a se conchide, în mod fals, că membrii Lucrării au vreo ideologie, mentalitate sau interes lumesc comun.

Membrii sunt bineînţeles catolici, şi catolici care încearcă să fie consecvenţi cu credinţa lor. Pot fi calificaţi ca atare, dacă se doreşte, dar ţinând efectiv seama de faptul că a fi catolic nu înseamnă să creezi grupări, nici măcar în domeniul cultural şi ideologic şi, cu atât mult, în cel politic. De la începuturile Lucrării şi nu numai de la Conciliu încoace, s-a încercat să se practice un catolicism deschis, care apără libertatea legitimă a conştiinţei, constând în a trata cu caritate fraternă toţi oamenii, fie că sunt catolici, fie că nu sunt, şi a colabora cu toţi, împărtăşind diferitele pasiuni nobile care mişcă omenirea.

Să luăm un exemplu. În problema rasială din Statele Unite fiecare dintre membrii Lucrării va avea în vedere învăţăturile clare ale doctrinei creştine despre egalitatea tuturor oamenilor şi despre inechitatea oricărei discriminări. De asemenea, va cunoaşte şi va avea în vedere indicaţiile concrete ale episcopilor americani în legătură cu această problemă. Prin urmare, va apăra drepturile legitime ale tuturor cetăţenilor şi va combate orice situaţie sau proiect de discriminare. În plus, va ţine seama de faptul că, pentru un creştin, nu este suficient să respecte drepturile semenilor, ci trebuie să vadă în aceştia nişte fraţi cărora le datorăm o dragoste sinceră şi un sprijin dezinteresat.

În formarea pe care o acordă Opus Dei membrilor săi, se va insista asupra acestor idei mai mult în propria ţară decât în altele, unde această problemă concretă nu există sau este mai puţin urgentă. Ceea ce nu va face niciodată Opus Dei este să dicteze şi nici măcar să sugereze, o soluţie concretă pentru o anumită problemă. Decizia de a susţine un proiect de lege sau altul, de a se afilia la o asociaţie sau alta – sau la niciuna -, de a participa sau nu la o anume manifestaţie, este ceva ce va hotărî fiecare membru. Şi, de fapt, se vede pretutindeni că membrii nu acţionează în bloc, ci în virtutea unui pluralism logic.

Aceste criterii în sine explică faptul că atâţia spanioli membri ai Opus Dei sunt favorabili proiectului de lege a libertăţii religioase în ţara lor, aşa cum a fost redactată recent. Este vorba, de bună seamă, de o opţiune personală, după cum tot personală este şi opinia celor care critică acest proiect. Dar toţi au învăţat de la spiritul Opus Dei să iubească libertatea şi să-i înţeleagă pe cei care aparţin altor credinţe. Opus Dei este prima dintre asociaţiile catolice care, începând din 1950, cu autorizare de la Sfântul Scaun, admite drept colaboratori oameni care nu sunt catolici şi chiar care nu sunt creştini, fără nicio discriminare, îndrăgindu-i pe toţi.

Aţi putea schiţa un tablou al structurilor Opus Dei la nivel mondial şi al modului în care funcţionează în raport cu Consiliul General pe care dumneavoastră îl conduceţi la Roma?

La Roma îşi are sediul Consiliul General, independent pentru fiecare Secție, de bărbaţi şi de femei ¹, şi în fiecare ţară există un organism analog prezidat de un Consilier al Opus Dei în țara respectivă ². Să nu vă gândiți la o organizare puternică, care se extinde precum vasele capilare până în cele mai îndepărtate colţuri. Imaginaţi-vă mai curând o organizaţie dezorganizată, fiindcă munca directorilor de la Opus Dei se îndreaptă în principal spre a face ca tuturor membrilor se le parvină spiritul genuin al Evangheliei – spiritul carităţii, al convieţuirii, cu desăvârşire străin de fanatism -, prin mijlocirea unei temeinice şi adecvate formări teologice şi apostolice. Apoi, fiecare acţionează cu totală libertate personală şi, făurindu-şi în mod autonom propria conştiinţă, se străduieşte să caute perfecţiunea creştină şi să creştineze mediul înconjurător, sfinţindu-şi munca, intelectuală sau manuală, în orice împrejurare a vieţii sale şi în propriul cămin.

Pe de altă parte, conducerea Operei se înfăptuieşte într-o manieră colegială. Detestăm tirania, în special în această conducere exclusiv spirituală a Opus Dei. Iubim pluralitatea: altminteri nu s-ar putea ajunge decât la ineficienţă, la inacţiune şi la împiedicarea şi a altora să acţioneze, la lipsa oricărei îmbunătăţiri.

Care este poziţia adoptată de Opus Dei în legătură cu declaraţia Conciliului în favoarea libertăţii religioase, şi în special cu aplicarea sa în Spania, unde „proiectul Castiella” este încă lăsat în suspensie? Şi ce se poate spune despre acest pretins „integrism” care i s-a reproşat uneori Operei?

Integrism? Opus Dei nu se situează nici la dreapta, nici la stânga şi nici în centru. Eu, ca preot, încerc să fiu alături de Cristos, care şi-a deschis pe Cruce amândouă braţele şi nu doar unul: iau în toată libertatea, de la fiecare grup, ceea ce mă convinge şi mă face să am inima şi braţele primitoare pentru întreaga omenire; fiecare membru este cu desăvârşire liber să aleagă opţiunea pe care o doreşte, în termenii religiei creştine.

În privinţa libertăţii religioase, niciodată, de la întemeierea sa, Opus Dei nu a făcut vreo discriminare: lucrează şi convieţuieşte cu toţi, fiindcă vede în fiecare persoană un suflet care trebuie să fie respectat şi iubit. Nu sunt doar cuvinte; Opera noastră este prima dintre organizaţiile catolice care admite drept Colaboratori, cu autorizaţia Sfântului Scaun, oameni care nu sunt catolici, fie că sunt creştini, fie că nu sunt. Eu am apărat întotdeauna libertatea de conştiinţă. Nu înţeleg violenţa: nu mi se pare potrivită nici pentru a convinge, nici pentru a învinge; eroarea se depăşeşte prin rugăciune, prin harul Domnului, prin studiu; niciodată prin forţă, întotdeauna prin caritate. Înţelegeţi că, acesta fiind spiritul pe care l-am trăit din primul moment, învăţăturile promulgate de Conciliu pe tema aceasta nu pot decât să mă bucure. Cu privire la proiectul concret la care vă referiţi, nu este căderea mea să îl rezolv, fiind de competenţa Ierarhiei Bisericii din Spania şi a catolicilor din această ţară: lor le revine sarcina de a aplica, în acest caz concret, spiritul Conciliului.

Cum este organizată Opus Dei?

Dacă vocaţia pentru Lucrare, aşa cum tocmai v-am spus, se face simţită de bărbaţi sau de femei în viaţa lor normală, chiar la locul lor de muncă, veţi înţelege că Opus Dei nu este organizată pe bază de comitete, adunări, reuniuni etc. Câteodată, spre mirarea unora, am spus că Opus Dei este, în acest sens, o organizaţie dezorganizată. Majoritatea membrilor – de fapt aproape toţi – trăiesc pe seama lor, în locul unde ar trăi dacă n-ar face parte din Lucrare: în casa lor, cu familia, în locul unde îşi desfăşoară munca.

Şi fiecare membru, acolo unde se află, îndeplineşte ţelul Lucrării: acela de a se strădui să fie sfânt, făcând din viaţa sa un apostolat zilnic, obişnuit, mărunt dacă vreţi, dar eficace în chip perseverent şi divin. Acesta e aspectul cel mai important şi, pentru a întreţine această viaţă de sfinţenie şi apostolat, fiecare primeşte de la Opus Dei ajutorul spiritual necesar, sfaturile, îndrumarea. Însă numai în domeniul strict spiritual. În toate celelalte – în munca sa, în relaţiile sale sociale etc – fiecare acţionează cum doreşte, ştiind că acesta nu este un teren neutru, ci materie care sfinţeşte, care poate fi sfinţită, şi mijloc de apostolat.

Astfel, toţi îşi duc propria viaţă, cu relaţiile şi îndatoririle respective, şi apelează la Lucrare pentru a primi ajutor spiritual. Aceasta impune o anumită structură, dar întotdeauna foarte redusă: se folosesc resursele adecvate pentru că acea structură să rămână cea strict necesară. Se organizează o formare religioasă doctrinară – care durează toată viaţa - şi care duce la o evlavie activă, sinceră şi autentică, şi la o sârguință ce presupune în mod necesar rugăciunea continuă a contemplativului şi munca apostolică personală şi responsabilă, fără niciun fel de fanatism.

Toţi membrii ştiu, în plus, unde pot găsi un preot al Lucrării cu care să vorbească despre chestiuni de conştiinţă. Unii membri – foarte puţini, în comparaţie cu numărul total -, locuiesc împreună, pentru a conduce o lucrare apostolică sau pentru a asigura asistenţa spirituală a celorlalţi, formând un cămin normal de familie creştină şi continuând, în acelaşi timp, să-şi practice respectiva profesie.

Există în fiecare ţară o conducere regională, întotdeauna sub forma unui colegiu, în frunte cu un Consilier; şi o conducere centrală – alcătuită din profesioniști de naţionalităţi foarte diferite -, cu sediul la Roma. Opus Dei este structurată în două Secţiuni, una pentru bărbaţi şi alta pentru femei, ambele fiind cu desăvârşire independente, constituind chiar două asociaţii distincte, unite numai prin persoana Preşedintelui General ⁷.

Sper că a reieşit foarte clar ce înseamnă organizaţie dezorganizată: faptul că se acordă prioritate spiritului în raport cu organizarea, că viaţa membrilor nu este încorsetată de cuvinte de ordine, planuri şi adunări. Fiecare este liber, legat de ceilalţi printr-un spirit comun şi o dorinţă comună de sfinţenie şi de apostolat şi încearcă să-şi sfinţească propria sa viaţă obişnuită.

Am dori să ne spuneţi, Monseniore, care sunt, în opinia dumneavoastră, obiectivele esenţiale ale Universităţii, şi în ce termeni situaţi predarea religiei în cadrul studiilor universitare?

Universitatea trebuie să contribuie de pe o poziţie de primă importanţă la progresul uman – ştiţi acest fapt fiindcă îl trăiţi sau doriţi să-l trăiţi. Deoarece problemele care se pun în viaţa popoarelor sunt multiple şi complexe – spirituale, culturale, sociale, economice etc. -, este necesar ca formarea pe care trebuie s-o asigure Universitatea să cuprindă toate aceste aspecte.

Nu este de-ajuns dorinţa să munceşti pentru binele comun temporal; mijlocul pentru a face ca această dorinţă să fie eficientă este acela de a forma bărbaţi şi femei capabili să-şi însuşească o pregătire temeinică şi să ofere semenilor lor roadele acestei plenitudini la care au ajuns.

Religia este cea mai mare răzvrătire a omului care nu vrea să trăiască precum un animal şi nu renunţă - nu se linişteşte - până nu-l cunoaşte pe Creator şi nu i se adresează: de aceea studiul religiei este o necesitate fundamentală. Un om care nu dispune de o formare religioasă nu este format pe de-a întregul. Astfel, religia trebuie să fie prezentă în Universitate şi trebuie să se predea la nivelul superior, ştiinţific, al unei teologii de calitate. O Universitate din care lipseşte religia este o Universitate incompletă, pentru că ignoră o dimensiune esenţială a fiinţei umane, care nu exclude – ci dimpotrivă impune – celelalte dimensiuni.

Pe de altă parte, nimeni nu poate viola libertatea conştiinţei: predarea religiei trebuie să fie liberă, chiar dacă creştinul ştie că, dacă vrea să fie în armonie cu credinţa sa, are obligaţia imperioasă de a dobândi o formare solidă în acest domeniu, de a dispune, prin urmare, de o cultură religioasă: doctrina, pentru a putea trăi din ea şi a fi martor al lui Cristos prin exemplu şi prin cuvânt.

În mai, la o întâlnire pe care aţi avut-o cu studenţii de la Universitatea din Navarra, aţi promis o carte pe teme studenţeşti şi universitare. Ne-aţi putea spune când va apărea?

Să îngăduiţi unui bătrân de peste şaizeci de ani această mică vanitate: sper ca această carte să apară şi să poată fi de folos profesorilor şi studenţilor. Voi pune în ea toată dragostea pe care o nutresc pentru Universitate, o dragoste pe care n-am pierdut-o niciodată, de când i-am călcat pentru prima oară pragul, în urmă cu... mulţi, mulţi ani!

Se poate să mai întârzie puţin, dar va apărea. Am promis, cu alt prilej, studenţilor din Navarra, o statuie a Maicii Domnului pentru a fi pusă în mijlocul campusului şi, de acolo, să binecuvânteze dragostea curată, sănătoasă, a voastră, a tinerilor. Statuia a întârziat puţin, dar până la urmă a sosit: Sfânta Fecioară, Maica Iubirii Frumoase, binecuvântată special pentru voi de Sfântul Părinte.

Despre carte trebuie să vă previn: nu vă aşteptaţi să placă tuturor. Îmi voi expune în ea opiniile, care sper să fie respectate de cei care gândesc altfel, aşa cum eu respect toate părerile diferite de ale mele, tot aşa precum îi respect pe cei care au o inimă generoasă, chiar dacă nu împărtăşesc cu mine credinţa lui Cristos. Vă povestesc ceva ce mi s-a întâmplat de multe ori, ultima oară aici, în Pamplona. S-a apropiat de mine un student care voia să mă salute.

- Monseniore, eu nu sunt creştin, mi-a spus, sunt mahomedan.

- Eşti fiul Domnului ca şi mine, i-am răspuns.

Şi l-am îmbrăţişat din tot sufletul.