Lista numerelor

Asociaţia insistă asupra libertăţii membrilor de a-şi exprima convingerile pe care şi le păstrează cu onestitate. Însă, revenind la această temă, din alt punct de vedere, până unde credeţi că Opus Dei este obligată moral, ca asociaţie, să-şi exprime opiniile în probleme cruciale, seculare sau spirituale, în mod public sau în particular? Sunt situaţii în care Opus Dei îşi va pune în joc influenţa sa şi a membrilor ei în apărarea principiilor pe care le consideră sacre, ca de pildă, recent, în sprijinul legislaţiei referitoare la libertatea religioasă în Spania?

În Opus Dei, încercăm întotdeauna şi în toate privinţele să simţim conform Bisericii lui Cristos: nu avem altă doctrină decât aceea pe care Biserica o propovăduieşte tuturor credincioşilor săi. Singurul lucru particular pe care îl avem este un spirit propriu, caracteristic pentru Opus Dei, adică un mod concret de a trăi Evanghelia, sfinţindu-ne în lume şi făcând apostolat prin profesie.

De aici reiese clar că toţi membrii Opus Dei au aceeaşi libertate ca şi restul catolicilor pentru a-şi forma, neîngrădiţi, opiniile şi pentru a acţiona în consecinţă. De aceea, Opus Dei ca atare nu trebuie, nici nu poate exprima o opinie proprie şi nici nu şi-o poate forma. Dacă este vorba de o chestiune în legătură cu o doctrină definită de către Biserică, opinia fiecăruia dintre membrii Lucrării va fi aceasta. Dacă este vorba însă de o chestiune asupra căreia Magisteriul – Papa şi episcopii – nu s-a pronunţat, fiecare dintre membrii Opus Dei va avea opinia care i se pare mai bună şi şi-o va apăra liber, acţionând în consecinţă.

Cu alte cuvinte, principiul care determină atitudinea directorilor Opus Dei în acest domeniu este respectul pentru libertatea de opţiune în problemele lumeşti. Adică ceva foarte diferit de abstenţionism, căci înseamnă să îşi pună fiecare membru în faţa propriilor sale responsabilităţi, invitându-l să şi le asume conform conştiinţei lui, acţionând în libertate. De aceea, este nepotrivit să ne referim la Opus Dei când se vorbeşte de partide, grupări sau tendinţe politice sau, în general, de sarcini şi întreprinderi omeneşti; mai mult chiar, este nedrept şi aproape calomnios, căci poate induce eroarea de a se conchide, în mod fals, că membrii Lucrării au vreo ideologie, mentalitate sau interes lumesc comun.

Membrii sunt bineînţeles catolici, şi catolici care încearcă să fie consecvenţi cu credinţa lor. Pot fi calificaţi ca atare, dacă se doreşte, dar ţinând efectiv seama de faptul că a fi catolic nu înseamnă să creezi grupări, nici măcar în domeniul cultural şi ideologic şi, cu atât mult, în cel politic. De la începuturile Lucrării şi nu numai de la Conciliu încoace, s-a încercat să se practice un catolicism deschis, care apără libertatea legitimă a conştiinţei, constând în a trata cu caritate fraternă toţi oamenii, fie că sunt catolici, fie că nu sunt, şi a colabora cu toţi, împărtăşind diferitele pasiuni nobile care mişcă omenirea.

Să luăm un exemplu. În problema rasială din Statele Unite fiecare dintre membrii Lucrării va avea în vedere învăţăturile clare ale doctrinei creştine despre egalitatea tuturor oamenilor şi despre inechitatea oricărei discriminări. De asemenea, va cunoaşte şi va avea în vedere indicaţiile concrete ale episcopilor americani în legătură cu această problemă. Prin urmare, va apăra drepturile legitime ale tuturor cetăţenilor şi va combate orice situaţie sau proiect de discriminare. În plus, va ţine seama de faptul că, pentru un creştin, nu este suficient să respecte drepturile semenilor, ci trebuie să vadă în aceştia nişte fraţi cărora le datorăm o dragoste sinceră şi un sprijin dezinteresat.

În formarea pe care o acordă Opus Dei membrilor săi, se va insista asupra acestor idei mai mult în propria ţară decât în altele, unde această problemă concretă nu există sau este mai puţin urgentă. Ceea ce nu va face niciodată Opus Dei este să dicteze şi nici măcar să sugereze, o soluţie concretă pentru o anumită problemă. Decizia de a susţine un proiect de lege sau altul, de a se afilia la o asociaţie sau alta – sau la niciuna -, de a participa sau nu la o anume manifestaţie, este ceva ce va hotărî fiecare membru. Şi, de fapt, se vede pretutindeni că membrii nu acţionează în bloc, ci în virtutea unui pluralism logic.

Aceste criterii în sine explică faptul că atâţia spanioli membri ai Opus Dei sunt favorabili proiectului de lege a libertăţii religioase în ţara lor, aşa cum a fost redactată recent. Este vorba, de bună seamă, de o opţiune personală, după cum tot personală este şi opinia celor care critică acest proiect. Dar toţi au învăţat de la spiritul Opus Dei să iubească libertatea şi să-i înţeleagă pe cei care aparţin altor credinţe. Opus Dei este prima dintre asociaţiile catolice care, începând din 1950, cu autorizare de la Sfântul Scaun, admite drept colaboratori oameni care nu sunt catolici şi chiar care nu sunt creştini, fără nicio discriminare, îndrăgindu-i pe toţi.

Este oare un mit, un adevăr doar pe jumătate sau o realitate faptul că Opus Dei în Spania s-a transformat într-o putere politică şi economică prin poziţiile ocupate de membrii săi în lumea politicii şi a economiei?

Este pur şi simplu o greşeală. Majoritatea membrilor Lucrării sunt persoane de condiţie socială obişnuită sau chiar modestă: muncitori manuali, funcţionari, ţărani, secretare, învăţători etc. Există şi unii - mult mai puţini – care îşi desfăşoară activitatea profesională în lumea politicii şi a economiei. Atât unii cât şi ceilalţi acţionează în nume exclusiv personal, cu deplină autonomie şi răspund personal de acţiunile lor.

Ţelurile urmărite de Opus Dei sunt cu desăvârşire spirituale. Tuturor membrilor săi, atât celor care exercită o influenţă socială deosebită, cât şi celor care nu au această influenţă, le cere doar să lupte pentru a trăi o viaţă pe deplin creştină. Nu le dă nicio directivă cu privire la cum trebuie să-şi facă munca. Nu încearcă să le coordoneze activităţile. Nu se foloseşte de funcţiile pe care aceştia le pot avea.

În acest sens, Lucrarea s-ar putea compara cu un club sportiv sau cu o asociaţie în scopuri de binefacere care nu au nimic de a face cu activităţile politice sau economice pe care le pot avea membrii lor.

Aţi accepta afirmaţia că Opus Dei „controlează” de fapt anumite bănci, firme, ziare etc.? Dacă este aşa, ce înseamnă controlul în acest context?

Sunt unii membri ai Opus Dei – considerabil mai puţini decât s-a spus uneori – care îşi desfăşoară munca profesională la conducerea unor firme de diverse tipuri. Unii conduc firme de familie, pe care le-au moştenit de la părinţi. Alţii sunt în fruntea unor societăţi fondate de ei, singuri sau împreună cu alte persoane de aceeaşi profesie. Iar alţii au fost numiţi directori ai vreunei firme de către patronii care aveau încredere în competenţa şi cunoştinţele lor. Se poate să fi ajuns la funcţiile pe care le ocupă pe oricare din căile cinstite pe care le străbate de obicei o persoană pentru a ajunge la o poziţie de acest tip. Cu alte cuvinte, este ceva ce nu are nicio legătură cu faptul că face parte din Lucrare.

Directorii de firmă care ţin de Opus Dei caută, ca toţi membrii, să transpună spiritul evanghelic în exercitarea profesiei lor. Aceasta le impune în primul rând să trăiască în respectul scrupulos al dreptăţii şi cinstei. Vor încerca, prin urmare, să dea dovadă de onestitate în activitatea lor: să le plătească angajaţilor un salariu corect, să respecte drepturile acţionarilor sau patronilor, precum şi pe cele ale societăţii, să se supună tuturor legilor ţării. Vor evita orice gen de părtinire sau favoritism în raport cu alte persoane, fie că sunt, fie că nu sunt membre ale Opus Dei. Consider că favoritismul s-ar împotrivi nu numai căutării perfecţiunii creştine – adică motivul pentru care au intrat în Lucrare -, ci şi celor mai elementare exigenţe ale moralei evanghelice.

Am mai vorbit înainte despre libertatea absolută de care se bucură toţi membrii Lucrării în munca lor profesională. Aceasta înseamnă că membrii care conduc întreprinderi de orice tip o fac în acord cu principiile lor personale, fără a primi nicio orientare de la Directori despre cum trebuie să-şi desfăşoare activitatea. Atât politica economică şi financiară pe care o urmează în gestionarea întreprinderii, cât şi orientarea ideologică, în cazul unei întreprinderi formatoare de opinie publică, ţin exclusiv de responsabilitatea lor.

Întreaga prezentare a Opus Dei drept un centru de unde pornesc directive şi orientări lumeşti sau economice este lipsită de fundament.

Să vorbim mai departe, dacă îmi permiteţi, despre tineret. De la rubrica Lume tânără a revistei noastre aflăm multe din problemele lor. Una foarte frecventă este aceea că, uneori, părinţii le impun o anumită orientare copiilor, atât în privinţa carierei sau a muncii, cât şi în alegerea unui logodnic sau, mai ales, dacă doresc să urmeze chemarea Domnului pentru a se dedica slujirii sufletelor. Există vreo justificare pentru această atitudine a părinţilor? Nu este o nesocotire a libertăţii neapărat necesare pentru a ajunge la maturitatea personală?

În ultimă instanţă, este limpede că deciziile care determină sensul unei vieţi trebuie să fie luate de fiecare, cu deplină libertate, fără constrângere ori presiune de niciun fel.

Asta nu înseamnă că nu este nevoie, de obicei, de intervenţia altor persoane. Tocmai pentru că sunt paşi decisivi, care afectează toată viaţa şi pentru că fericirea depinde în mare măsură de cum se fac aceşti paşi, este logic că trebuie evitată graba, că este nevoie de linişte, de responsabilitate şi de prudenţă. Şi prudent este tocmai faptul de a cere sfatul: ar fi trufie – care de obicei se plăteşte scump – să credem că putem decide fără harul Domnului şi fără căldura şi lumina dăruită de alte persoane, în special părinţii noştri.

Părinţii pot şi trebuie să le acorde copiilor un ajutor preţios, descoperindu-le noi orizonturi, comunicându-le experienţa lor, făcându-i să reflecteze pentru a nu se lăsa pradă unor stări emoţionale trecătoare, oferindu-le o evaluare realistă a lucrurilor. Uneori acest ajutor înseamnă sfatul personal; alteori, constă în a-şi îndemna copiii să apeleze la alte persoane competente: un prieten sincer şi de nădejde, un preot instruit şi evlavios, un expert în orientarea profesională.

Însă sfatul nu lezează libertatea, ci oferă elemente de judecată şi asta măreşte posibilităţile de alegere, făcând ca decizia să nu fie determinată de factori iraţionali. După ce se ascultă părerile altora şi se cumpăneşte totul temeinic, soseşte momentul alegerii: şi atunci, nimeni nu are dreptul să încalce libertatea. Părinţii trebuie să se ferească de tentaţia de a dori să se proiecteze, fără rost, în copii – trebuie să respecte înclinaţiile şi aptitudinile pe care Domnul le-a dat fiecăruia. Dacă există dragoste adevărată, acest lucru este de obicei simplu. Chiar şi într-un caz extrem, când copilul ia o decizie pe care părinţii au motive întemeiate s-o considere greşită şi chiar dacă prevăd că îi va fi izvor de nefericire, soluţia nu se află în violenţă, ci în a înţelege şi – adesea – în a şti să-i rămână alături pentru a-l ajuta să depăşească dificultăţile şi, dacă e nevoie, să scoată tot binele posibil din acel rău.

Părinţii care iubesc adevărul, care le doresc sincer binele copiilor, trebuie să se retragă cu delicateţe, după sfaturile şi părerile potrivite, pentru ca nimic să nu prejudicieze marele dar al libertăţii, care face ca omul să fie capabil de a-l iubi şi sluji pe Domnul. Trebuie să-şi amintească faptul că însuşi Dumnezeu a dorit să fie iubit şi slujit în libertate şi că ne respectă întotdeauna deciziile personale: Domnul l-a lăsat pe om – ne spune Scriptura – în mâinileliberului său arbitru ¹⁰.

Câteva cuvinte încă, pentru a mă referi în mod expres la ultimul dintre cazurile concrete de care s-a vorbit: hotărârea copiilor de a se pune în slujba Bisericii şi a sufletelor. Când nişte părinţi catolici nu înţeleg această vocaţie, consider că au dat greş în misiunea lor de a forma o familie creştină, că nici măcar nu sunt conştienţi de demnitatea pe care Creştinismul o dă propriei vocaţii matrimoniale. De altfel, experienţa pe care o am în Opus Dei este foarte pozitivă. Le spun de obicei membrilor Lucrării că datorează nouăzeci la sută din vocaţia lor părinţilor: fiindcă au ştiut să-i educe şi i-au învăţat să fie generoşi. Vă pot asigura că, în imensa majoritate a cazurilor – practic în toate –, părinţii nu numai că respectă, ci şi susţin această hotărâre a copiilor şi că văd imediat în Lucrare o extindere a propriei familii. Este una din marile mele bucurii şi o dovadă în plus că, pentru a fi foarte aproape de sfinţenie, se cuvine să fim şi foarte umani.

Această doctrină a Sfintei Scripturi, care există – aşa cum ştiţi – chiar în nucleul spiritului Opus Dei, vă va face să vă realizaţi munca cu perfecţiune, să-l iubiţi pe Domnul şi să vă iubiţi semenii, îndeplinind cu dragoste activităţile mărunte de zi cu zi, şi descoperind acel ceva divin care se află ascuns în detalii. Ce bine se potrivesc aici versurile poetului din Castilla! Binişor şi cu temei:/ să-ţi faci lucrul tău temeinic / decât să ţi-l faci mai bine ⁵.

Vă asigur, copiii mei, că atunci când un creştin îşi îndeplineşte cu dragoste până şi cele mai neînsemnate acţiuni zilnice, din ele se revarsă transcendenţa lui Dumnezeu. De aceea v-am tot repetat fără răgaz că vocaţia creştină constă în a face endecasilabi din proza de fiecare zi. La linia orizontului, copiii mei, ni se pare că se unesc cerul şi pământul. Dar nu e aşa, locul unde se contopesc cu adevărat este în inima voastră, când trăiţi cu sfinţenie viaţa obişnuită...

A trăi cu sfinţenie viaţa obişnuită, aşa cum v-am spus. Şi cu aceste cuvinte mă refer la întregul program al activităţilor voastre creştine. Lăsaţi-vă, aşadar, de visuri, de false idealisme, de fantezii, de ceea ce eu obişnuiesc să numesc mistica macar-onică! - măcar de n-aș fi căsătorit!, măcar de n-aș fi avut meseria asta!, măcar de aș fi fost mai sănătos!, măcar de aș fi fost tânăr!, măcar de aș fi fost bătrân!... -, şi concentraţi-vă în schimb, cu sobrietate, asupra realităţii materiale şi nemijlocite, căci acolo este Domnul: Priviţi-mi mâinile şi picioarele, a spus Isus înviat din morţi: Eu sunt. Pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu ⁶.

Sunt multe aspecte ale vieţii mediului laic în care vă mişcaţi, care se limpezesc plecând de la aceste adevăruri. Gândiţi-vă, de pildă, la acţiunea voastră în calitate de cetăţeni în viaţa obştească. Un om care ştie că lumea – şi nu numai biserica – este locul întâlnirii lui cu Cristos iubeşte această lume, încearcă să-şi însuşească o bună pregătire intelectuală şi profesională, îşi formează treptat – şi în deplină libertate – propriile criterii privitoare la problemele mediului în care acţionează şi ia, în consecinţă, propriile decizii care, fiind deciziile unui creştin, provin şi dintr-o meditaţie personală care încearcă, cu smerenie, să desluşească voia Domnului în aceste detalii, mărunte sau însemnate, ale vieţii.

Dar acestui creştin nu-i vine în minte niciodată să creadă sau să spună că el coboară din lăcaşul de cult în lume pentru a reprezenta Biserica şi că soluţiile lui la acele probleme sunt soluţiile catolice. Aşa ceva nu se poate, copiii mei! Asta ar fi clericalism, catolicism oficial sau cum vreţi să-i spuneţi. În orice caz, înseamnă să violentezi natura lucrurilor. Trebuie să răspândiţi pretutindeni o adevărată mentalitate laică, şi aceasta trebuie să ducă la trei concluzii:

- să fiţi destul de oneşti pentru a vă asuma propria responsabilitate personală;

- să fiţi destul de creştini pentru a vă respecta fraţii întru credinţă, care propun - în materii unde se pot emite opinii - soluţii diferite faţă de cele susţinute de fiecare dintre noi;

- să fiţi destul de catolici pentru a nu vă folosi de Maica noastră Biserica, amestecând-o în rivalităţile omeneşti.

Se vede limpede că, pe acest teren, ca şi în oricare altul, nu aţi putea realiza acest program de a trăi cu sfinţenie viaţa obişnuită, dacă nu v-aţi bucura de toată libertatea pe care v-o recunosc – în acelaşi timp – şi Biserica şi demnitatea voastră de bărbaţi şi de femei, de oameni creaţi după imaginea Domnului. Libertatea personală este esenţială în viaţa creştină. Dar nu uitaţi, copiii mei, că vorbesc întotdeauna de o libertate responsabilă.

Interpretaţi, prin urmare, cuvintele mele aşa cum sunt: o chemare să vă exercitaţi drepturile – zilnic, nu numai în situaţii de urgenţă şi să vă îndepliniţi cu generozitate îndatoririle în calitate de cetăţeni – în viaţa politică, în viaţa economică, în viaţa universitară, în viaţa profesională -, asumându-vă cu curaj toate consecinţele deciziilor voastre libere, afirmându-vă independenţa personală ce vă revine. Iar această mentalitate laică creştină vă va îngădui să vă feriţi de orice intoleranţă, de orice fanatism – o spun într-un mod pozitiv -, vă va face să convieţuiţi în pace cu toţi concetăţenii voştri, şi să sprijiniţi şi convieţuirea în diferitele aspecte ale vieţii sociale.