Lista numerelor

Având în vedere că există membri ai Opus Dei în cele mai diverse straturi ale societăţii şi că unii dintre ei lucrează sau conduc întreprinderi sau grupuri de o anume importanţă, se poate considera că Opus Dei încearcă să coordoneze aceste activităţi în acord cu vreo linie politică, economică etc.?

În niciun caz. Opus Dei nu intervine absolut deloc în politică; este străină cu desăvârşire de orice tendinţă, grupare sau regim politic, economic, cultural sau ideologic. Obiectivele sale – repet – sunt exclusiv spirituale şi apostolice. Membrilor săi nu le cere decât să trăiască creştineşte, să se străduiască să-şi armonizeze viaţa cu idealul Evangheliei. Nu se amestecă, prin urmare, în niciun fel în problemele lumeşti.

Dacă cineva nu înţelege acest lucru, cauza poate fi aceea că nu înţelege libertatea personală sau că nu reuşeşte să facă deosebirea între scopurile exclusiv spirituale pentru care se asociază membrii Lucrării şi domeniul extrem de vast al activităţilor umane – economia, politica, filozofia, cultura, arta etc. - în care membrii Opus Dei se bucură de deplină libertate şi muncesc pe proprie răspundere.

Chiar din momentul în care intră în Lucrare, toţi membrii cunosc bine realitatea libertăţii lor individuale, astfel încât, dacă în vreo situaţie, unul dintre ei ar încerca să facă presiuni asupra altora, impunându-şi propriile opinii în materie de politică, ori să se servească de ei pentru interese omeneşti, ceilalţi se vor revolta şi îl vor exclude imediat.

Respectul libertăţii membrilor săi este condiţia esenţială a vieţii înseşi a Opus Dei. Fără acest respect, n-ar adera nimeni la Lucrare. Mai mult: dacă ar avea loc vreodată o imixtiune a Opus Dei în politică sau în alt domeniu al activităţilor omeneşti - nu s-a întâmplat aşa ceva, nu se întâmplă şi, cu ajutorul Domnului, nu se va întâmpla niciodată –, primul duşman al Lucrării aş fi eu.

Aţi putea să ne spuneţi dacă, sau în ce măsură, Opus Dei are în Spania o orientare economică sau politică? Dacă ar fi aşa, aţi putea s-o definiţi?

Opus Dei nu are nicio orientare economică sau politică, nici în Spania şi nici altundeva. Desigur că, îndemnaţi de doctrina lui Cristos, membrii săi apără întotdeauna libertatea personală şi dreptul tuturor oamenilor la viaţă şi la muncă, la îngrijire în caz de boală sau de bătrâneţe, la formarea unui cămin, la aducerea pe lume a copiilor şi la educarea acestora ţinând seama de talentul fiecăruia, precum şi la acordarea unui tratament demn de oameni şi cetăţeni.

Însă Lucrarea nu le propune niciun drum concret, nici economic, nici politic şi nici cultural. Fiecare dintre membrii săi are deplină libertate de a gândi şi acţiona cum i se pare mai bine în acest domeniu. În tot ce este vremelnic membrii Lucrării sunt cu desăvârşire liberi: îşi găsesc loc în Opus Dei persoane de toate tendinţele politice, culturale, sociale şi economice pe care conştiinţa creştină le poate admite.

Eu nu vorbesc niciodată de politică. Misiunea mea ca preot este exclusiv spirituală. De altfel, chiar dacă aș exprima vreodată o părere în domeniul lumesc, membrii Lucrării n-ar avea nicio obligaţie de a o urma.

Niciodată directorii Lucrării nu pot impune un criteriu politic sau profesional celorlalţi membri. Dacă vreodată un membru al Opus Dei ar încerca s-o facă, sau să se folosească de alţi membri pentru scopuri omeneşti, ar fi exclus fără menajamente, deoarece ceilalţi membri s-ar revolta pe bună dreptate.

N-am întrebat şi nici nu voi întreba vreodată un membru al Operei din ce partid face parte sau ce doctrină politică susţine, fiindcă mi s-ar părea un atentat la libertatea lui legitimă. Şi la fel procedează directorii Opus Dei în toată lumea.

Ştiu, totuşi, că printre membrii Lucrării – în Spania, ca în orice altă ţară – există de fapt o mare varietate de opinii, iar eu nu am de obiectat. Le respect pe toate, aşa cum voi respecta întotdeauna orice opţiune lumească, luată de un om care se străduieşte să acţioneze conform conştiinţei sale. Acest pluralism nu este, pentru Lucrare, o problemă. Dimpotrivă, este o manifestare de spirit drept, care pune în evidenţă legitima libertate a fiecăruia.

Dar să vorbim, concret, de cazul Spaniei. Puţinii membri ai Opus Dei care activează în această ţară în posturi de transcendenţă socială sau care intervin în viaţa publică, o fac – ca pretutindeni - cu totală libertate şi responsabilitate personală, acţionând fiecare conform propriei conştiinţe. Aceasta explică faptul că, în practică, au adoptat poziţii diferite şi, în multe ocazii, contrarii.

În plus, vreau să atrag atenţia că a considera că prezenţa persoanelor care aparţin Opus Dei, în politica spaniolă, ar fi un fenomen special reprezintă, o deformare a realităţii ce ajunge să fie calomnie. Pentru că membrii Opus Dei care activează în viaţa publică spaniolă sunt o minoritate în comparaţie cu numărul total al catolicilor care intervin activ în acest sector. Populaţia spaniolă fiind catolică aproape în totalitate, este logic din punct de vedere statistic ca aceia care participă la viaţa politică să fie catolici. Mai mult încă, la toate nivelurile administraţiei publice spaniole – de la miniştri până la primari – abundă catolici care provin din cele mai diferite asociaţii de credincioşi: unele ramuri ale Acţiunii Catolice, Asociaţia Catolică Naţională de Propagandiști, al cărui prim preşedinte a fost actualul cardinal Herrera, Congregaţiile Mariane etc.

Nu vreau să mă extind mai mult asupra acestui subiect, dar profit de ocazie pentru a declara încă o dată că Opus Dei nu este legată de nicio ţară, de niciun regim, de nicio tendinţă politică, de nicio ideologie. Şi că membrii săi acţionează întotdeauna, în chestiunile lumeşti, cu deplină libertate, ştiind să-şi asume propriile responsabilităţi, şi detestă orice încercare de a se folosi de religie în beneficiul vreunei poziţii politice şi al intereselor de partid.

Lucrurile simple sunt uneori greu de explicat. De aceea m-am extins puţin răspunzând la întrebarea dumneavoastră. Să fie însă limpede că, în orice caz, defăimările pe care le-am comentat aparţin acum trecutului. Aceste calomnii sunt de multă vreme cu desăvârşire discreditate: nimeni nu le mai crede. Noi, din primul moment, am acţionat mereu la lumina zilei - nu exista niciun motiv pentru a proceda altminteri -, explicând clar natura şi ţelurile apostolatului nostru, iar toţi cei care au dorit au putut să cunoască realitatea. De fapt, sunt foarte numeroase persoanele – catolici sau nu, creştini sau nu – care ne privesc cu afecţiune şi stimă munca, şi colaborează cu noi.

Dumneavoastră v-aţi referit la prezenţa femeii în viaţa publică, în politică. Actualmente se fac în Spania paşi importanţi în acest sens. Care este în opinia dumneavoastră munca specifică pe care femeia trebuie s-o realizeze în acest domeniu?

Prezenţa femeii în ansamblul vieţii sociale este un fenomen logic şi cu desăvârşire pozitiv, parte din acel fapt mai amplu la care m-am referit înainte. O societate modernă, democratică, trebuie să recunoască dreptul femeii de a participa activ la viaţa politică şi trebuie să creeze condiţiile favorabile pentru ca să-şi exercite acest drept toate cele care o doresc.

Femeia care vrea să se dedice activ conducerii treburilor publice este obligată să se pregătească aşa cum se cuvine, pentru ca activitatea ei în viaţa obştească să fie responsabilă şi pozitivă. Orice muncă profesională impune o formare prealabilă şi, apoi, un efort constant pentru a îmbunătăţi această pregătire şi a o adapta noilor circumstanţe care intervin. Această exigenţă constituie o îndatorire cu totul deosebită pentru cei care aspiră să ocupe posturi de conducere în societate, căci sunt chemaţi să îndeplinească o funcţie foarte importantă, de care depinde bunăstarea tuturor.

O femeie cu o pregătire adecvată trebuie să poată găsi deschis întregul câmp al vieţii publice, la toate nivelurile. În acest sens, nu se pot preciza nişte sarcini specifice, care să-i revină doar ei. Cum am mai spus înainte, în acest domeniu specificul este dat nu atât de sarcina sau de postul respectiv, cât mai cu seamă de modul de îndeplinire al acestei funcţii, de soluţiile nuanţate pe care condiţia sa de femeie le va găsi pentru problemele cu care se confruntă şi chiar de descoperirea şi dezbaterea acestor probleme.

În virtutea înzestrării naturale care îi este proprie, femeia poate îmbogăţi mult viaţa civilă. Acest lucru este evident dacă privim cu atenţie vastul câmp al legislaţiei sociale sau al celei referitoare la familie. Calităţile feminine vor fi cea mai bună garanţie că se vor respecta valorile autentice omeneşti şi creştine, în momentul luării măsurilor care afectează în vreun fel viaţa familiei, mediul educativ, viitorul tinerilor.

Tocmai am menţionat importanţa valorilor creştine în soluţionarea problemelor sociale şi referitoare la familie şi vreau să subliniez aici transcendenţa sa în toată viaţa publică. Ca și la bărbat, când femeia trebuie să se ocupe de o activitate politică, credinţa creştină îi conferă responsabilitatea de a realiza un adevărat apostolat, adică un serviciu creştin adus întregii societăţi. Nu este vorba de a reprezenta oficial sau oficios Biserica în viaţa publică şi, cu atât mai puţin, de a se servi de Biserică pentru propria carieră personală sau pentru interese de partid. Dimpotrivă, este vorba de a-şi forma în deplină libertate propriile opinii în toate aceste subiecte lumeşti unde creştinii sunt liberi şi de a-şi asuma responsabilitatea personală a gândirii şi modului de a acţiona, întotdeauna consecvent cu credinţa care se profesează.

Lăsând la o parte dificultăţile care pot exista între părinţi şi copii, sunt obişnuite şi certurile între bărbat şi nevastă, care uneori ajung să compromită serios pacea familială. Ce sfaturi le-aţi da acestor soţi?

Să se iubească. Şi să ştie că, de-a lungul vieţii, vor surveni certuri şi greutăţi care, rezolvate firesc, vor face ca dragostea lor să fie chiar şi mai profundă.

Fiecare din noi are caracterul său, gusturile personale, firea sa – uneori nesuferită – şi defectele sale. Fiecare are şi trăsături plăcute de personalitate, iar pentru asta, însă şi pentru multe alte raţiuni, poate fi iubit. Convieţuirea este posibilă atunci când se străduiesc cu toţii să-şi îndrepte propriile deficienţe şi încearcă să treacă peste greşelile celorlalţi; deci, atunci când există dragoste, care anulează şi depăşeşte tot ceea ce, în mod fals, ar putea fi motiv de despărţire sau de divergenţă. În schimb, dacă se dramatizează contradicţiile mărunte şi dacă fiecare începe să-i arunce în faţă celuilalt defectele şi greşelile, atunci s-a zis cu pacea şi există riscul ca dragostea să fie ucisă.

Cuplurile căsătorite au harul acestei stări – harul sacramentului – pentru a trăi toate virtuţile omeneşti şi creştine ale convieţuirii: înţelegerea, buna dispoziţie, răbdarea, iertarea, delicateţea în purtarea unuia faţă de celălalt. Important este să nu se descurajeze, să nu se lase dominaţi de nervozitate, de orgoliu sau de manii personale. Pentru aceasta, bărbatul şi nevasta trebuie să-şi intensifice viaţa lăuntrică şi să înveţe de la Sfânta Familie să trăiască cu gingăşie – dintr-un motiv omenesc şi supranatural totodată – virtuţile căminului creştin. Repet: harul Domnului nu le lipseşte.

Dacă cineva spune că nu poate suporta cutare sau cutare lucru, că îi este imposibil să tacă, exagerează pentru a se justifica. Trebuie să ceară Domnului puterea de a şti să-şi strunească propriile capricii şi harul de a şti să-şi păstreze controlul. Fiindcă primejdiile unei supărări stau la pândă: se poate pierde controlul şi cuvintele se pot umple de răutate, ajungând să jignească şi, chiar fără intenţie, să rănească şi să facă rău.

Soţii trebuie să înveţe să tacă, să aştepte şi să vorbească într-un mod pozitiv, optimist. Când bărbatul se supără, este momentul ca nevasta să fie deosebit de răbdătoare, până se liniştesc lucrurile; şi invers. Dacă există dragoste sinceră şi grija de a o întări, este foarte greu ca amândoi să se lase dominaţi de pornirea spre ceartă în acelaşi moment...

Alt aspect foarte important: trebuie să ne obişnuim cu gândul că nu avem niciodată dreptate pe de-a întregul. Se poate spune chiar că, în multe privinţe, de obicei foarte discutabile, cu cât suntem mai convinşi că avem absolută dreptate, cu atât e mai sigur că nu avem. Judecând astfel, e mai simplu apoi să rectificăm şi, dacă e necesar, să cerem iertare, aceasta fiind cea mai bună cale de a pune capăt supărării; se revine astfel la linişte şi la afecţiune. Nu vă îndemn să vă certaţi, dar e de înţeles să ne certăm câteodată cu cei pe care îi iubim cel mai mult, de obicei aceia cu care convieţuim, că doar n-o să ne certăm cu preotul Juan din Indii ¹¹. Aşadar, dacă aceste mici dispute între soţi nu sunt frecvente – şi trebuie amândoi să se străduiască să nu fie -, nu înseamnă că lipseşte dragostea, ba chiar o pot ajuta să crească.

Un ultim sfat: să nu se certe niciodată de faţă cu copiii; pentru asta e de-ajuns să folosească un anume cuvânt, o privire, un gest. Şi, dacă nu sunt în stare să se abţină, se vor certa mai târziu, când oricum s-au mai liniştit. Se cuvine ca pacea conjugală să domnească în familie, pentru că este condiţia necesară pentru o educaţie temeinică şi eficientă. Copiii trebuie să vadă în părinţi un exemplu de dăruire, de dragoste sinceră, de ajutor reciproc, de înţelegere; iar fleacurile vieţii de zi cu zi nu trebuie să le ascundă realitatea unui sentiment capabil să depăşească orice.

Câteodată ne luăm prea în serios. Toţi ne supărăm din când în când; uneori, fiindcă e necesar, alteori pentru că ne lipseşte spiritul mortificării. Important este să demonstrăm că aceste supărări nu distrug afecţiunea şi că se poate reveni la intimitatea familială cu un zâmbet. Într-un cuvânt, bărbatul şi nevasta trebuie să trăiască iubindu-se unul pe celălalt şi iubindu-şi copiii, pentru că astfel îl iubesc pe Domnul.

Ştiu că n-am nevoie să amintesc ceea ce, de-a lungul atâtor ani, am tot repetat. Această doctrină de libertate cetăţenească, de convieţuire şi de înţelegere, face parte în mod fundamental din mesajul pe care îl răspândeşte Opus Dei. Va trebui oare să afirm din nou că bărbaţii şi femeile care doresc să-l slujească pe Isus Cristos în Lucrarea lui Dumnezeu sunt simplii cetăţeni egali cu ceilalţi, care se străduiesc să-şi trăiască cu mare responsabilitate – până la ultimele consecinţe - vocaţia lor creştină?

Nimic nu-i deosebeşte pe copiii mei de concetăţenii lor. Însă, în afară de Credinţă, n-au nimic comun cu membrii congregaţiilor religioase. Îi iubesc pe călugări şi le admir claustrarea, apostolatul, izolarea de lume – acel contemptus mundi -, care sunt alte semne de sfinţenie în Biserică. Dar Domnul nu mi-a inspirat vocaţia monahală. Şi a mi-o dori ar însemna un abuz. Nici o autoritate de pe pământ nu mă va putea obliga să fiu călugăr, tot aşa precum nicio autoritate nu mă poate forţa să mă căsătoresc. Sunt preot secular: preot al lui Isus Cristos, care iubeşte cu pasiune lumea.