Lista numerelor

Faţă de actualitatea socio-politică din ţara noastră şi din toate celelalte ţări, faţă de război, de injustiţie sau de opresiune, ce responsabilitate atribuiţi Universităţii în calitate de corporaţie, deci profesorilor, studenţilor? Poate oare Universitatea să admită în incinta sa desfăşurarea unor activităţi politice ale studenţilor şi profesorilor?

Înainte de orice, vreau să spun că în această întrevedere îmi exprim părerea mea, adică aceea a unei persoane care, de la şaisprezece ani – acum am şaizeci şi cinci –, nu a pierdut legătura cu Universitatea. Îmi expun modul personal de a vedea această problemă şi nu pe acela al Opus Dei care, în toate lucrurile lumeşti ori care pot fi discutate, nu vrea şi nici nu poate să aibă vreo opţiune – căci fiecare membru al Lucrării are şi îşi exprimă liber propria părere personală, adică părerea celui care îşi asumă personal responsabilitatea -, întrucât ţelul Opus Dei este exclusiv spiritual.

Revenind la întrebarea dumneavoastră, mi se pare că ar trebui, în primul rând, să ne punem de acord în legătură cu ce anume înseamnă politica. Dacă prin politică se înţelege să te angrenezi şi să munceşti în favoarea păcii, a dreptăţii sociale, a libertăţii tuturora, în acest caz toţi cei din Universitate şi Universitatea în calitate de corporaţie, au obligaţia de să-şi asume aceste idealuri şi să-şi intensifice preocuparea de a rezolva marile probleme ale vieţii oamenilor.

Dacă prin politică se înţelege însă rezolvarea concretă a unei anumite probleme, împreună cu alte soluţii posibile şi corecte, în concurenţă cu cele ce susţin contrariul, cred că Universitatea nu este forul care trebuie să decidă în această privinţă.

Universitatea este locul pentru a se pregăti în vederea rezolvării acestor probleme; este casa comună, locul de studiu şi de cultivare a prieteniei; locul unde trebuie să convieţuiască paşnic persoane de diverse tendinţe care, în orice moment, sunt expresii ale pluralismului autentic ce există în societate.

În ce sens înţelegeţi libertatea învăţământului şi în ce condiţii o consideraţi necesară? În acest sens, ce atribuţii trebuie să fie rezervate Statului în materie de învăţământ superior? Consideraţi că autonomia este un principiu fundamental pentru organizarea Universităţii? Aţi putea să ne schiţaţi liniile directoare pe care trebuie să se bazeze sistemul autonom?

Libertatea învăţământului este doar un aspect al libertăţii în general. Consider că libertatea personală este necesară tuturor şi în toate privinţele permise din punct de vedere moral. Susţin, prin urmare, libertatea învăţământului, la toate nivelurile şi pentru toate persoanele. Cu alte cuvinte, orice persoană sau asociaţie abilitată trebuie să aibă posibilitatea de a întemeia centre de învăţământ în egalitate de condiţii şi fără obstacole inutile.

Funcţia Statului depinde de situaţia socială: este diferită în Germania sau în Anglia, în Japonia sau în Statele Unite, pentru a menţiona ţări cu structuri educaţionale foarte diferite. Statul are funcţii evidente de promovare, de control, de supraveghere. Şi aceasta impune egalitate de şanse intre iniţiativa particulară şi ceea a Statului: a supraveghea nu înseamnă a pune piedici, nici a interzice sau limita libertatea.

De aceea consider necesară autonomia învăţământului: autonomie este un alt mod de a numi libertatea învăţământului. Universitatea, în calitate de corporaţie, trebuie să aibă independenţa unui organ într-un corp viu: libertate, în cadrul misiunii sale specifice în slujba binelui obştesc.

În vederea realizării efective a acestei autonomii, câteva cerinţe ar putea fi: libertatea de alegere a corpului docent şi a celui administrativ; libertatea de a stabili planurile de studiu; posibilitatea de a-şi forma patrimoniul şi a-l gestiona. Într-un cuvânt, toate condiţiile necesare pentru ca universitatea să se bucure de viaţă proprie. Având această viaţă proprie, ea va şti să şi-o închine binelui întregii societăţi.

Se constată, în opinia studenţilor, o critică tot mai susţinută la adresa caracterului viager al catedrei universitare. Vi se pare corect acest curent de opinie?

Da. Chiar recunoscând înaltul nivel ştiinţific şi uman al corpului profesoral spaniol, prefer sistemul liberei contractări. Cred că libera contractare nu aduce profesorului prejudicii economice şi constituie un stimulent pentru ca profesorul titular să nu înceteze niciodată să cerceteze şi să progreseze în specialitatea sa. În plus, evită extinderea catedrelor ca nişte feude şi nu ca un loc din care te pui în slujba semenilor.

Nu exclud faptul că sistemul de catedre pe viaţă poate da rezultate bune în vreo ţară şi nici că, datorită acestui sistem, există cazuri de profesori foarte competenţi, care aduc de la catedră adevărate beneficii universitare. Dar consider că sistemul liberei contractări facilitează creşterea numărului acestor cazuri, până la atingerea idealului de a ajunge să fie practic toate.

Nu credeţi că – după Conciliul Vatican II – au devenit învechite conceptele de „școli ale Bisericii”, „școli catolice”, „Universităţi ale Bisericii” etc.? Nu vi se pare că asemenea concepte compromit pe nedrept Biserica sau par a fi privilegii?

Nu, nu mi se pare, dacă prin școli ale Bisericii, școli catolice etc. se înţelege rezultatul dreptului pe care îl au Biserica şi Ordinele şi Congregaţiile Religioase de a crea centre de învăţământ. A crea o școală sau o universitate nu este un privilegiu, ci o sarcină grea, dacă se urmăreşte să fie un centru pentru toţi, nu doar pentru cei care dispun de mijloacele băneşti.

Conciliul nu a dorit să declare ca fiind depăşite instituţiile didactice confesionale; a vrut numai să arate că există altă formă – chiar mai necesară şi universală, experimentată de ani de zile de către membrii Opus Dei – de prezenţă creştină în învăţământ: libera iniţiativă a cetăţenilor catolici care au ca profesie activităţi educative, în cadrul şi în afara centrelor promovate de Stat. Este încă o dovadă a faptului că Biserica, în timpurile noastre, conştientizează pe deplin rodnicia apostolatului laicilor.

Trebuie să mărturisesc, pe de altă parte, că nu-mi sunt pe plac expresiile şcoală catolică sau școli ale Bisericii etc., deşi îi respect pe cei care au păreri contrarii. Prefer ca realităţile să se distingă prin rezultatele lor, nu prin numele lor. O școală va fi efectiv creştină atunci când, fiind ca şi celelalte şi străduindu-se să le depăşească, realizează o muncă de formare completă - de asemenea creştină -, cu respectarea libertăţii personale şi promovarea urgentă a justiţiei sociale. Dacă acţionează într-adevăr astfel, numele contează mai puţin. Personal, repet, prefer să evit aceste adjective.

Aţi vorbit chiar acum despre unitatea familiei ca despre o mare valoare, ceea ce mă determină să vă pun următoarea întrebare: de ce Opus Dei nu organizează activităţi de formare spirituală la care să participe împreună bărbatul şi nevasta?

Şi în această privinţă, ca în atâtea altele, noi creştinii avem posibilitatea de a alege între diferite soluţii, conform propriilor preferinţe sau opinii, fără să poată pretinde cineva să ne impună un sistem unic. Trebuie să fugim, ca de ciumă, de aceste modalităţi de a privi viaţa pastorală şi, în general, apostolatul, care nu par a fi decât o nouă ediţie, corectată şi mărită, a partidului unic în viaţa religioasă.

Ştiu că există grupuri catolice care organizează retrageri spirituale şi alte activităţi formative pentru cuplurile căsătorite. Mi se pare foarte bine ca, folosindu-şi libertatea, acestea să facă tot ce consideră potrivit; de asemenea, este bine să participe la aceste activităţi cei care găsesc astfel un mijloc ce îi ajută să-şi trăiască mai intens vocaţia creştină. Dar consider că aceasta nu e singura posibilitate şi nici nu e sigur că ar fi cea mai bună.

Există multe faţete ale vieţii ecleziastice pe care soţii, şi chiar toţi membrii familiei, pot şi, uneori, trebuie să le trăiască împreună, cum este participarea la jertfa euharistică şi la alte acte de cult. Cred, totuşi, că anumite activităţi de formare spirituală sunt mai eficiente dacă bărbatul şi nevasta participă separat. Pe de o parte, se subliniază astfel caracterul în mod fundamental personal al propriei sfinţiri, al luptei ascetice, al comuniunii cu Dumnezeu, pe care apoi le revarsă asupra celorlalţi, dar în care conştiinţa fiecăruia nu poate fi substituită. Pe de altă parte, astfel este mai uşor ca formarea să se adapteze exigenţelor şi necesităţilor personale ale fiecăruia şi chiar propriei psihologii. Aceasta nu înseamnă că se face abstracţie, în aceste activităţi, de starea matrimonială a participanţilor: nimic mai departe de spiritul Opus Dei.

De patruzeci de ani tot spun, şi prin viu grai şi prin scris, că fiecare bărbat, fiecare femeie, trebuie să se sfinţească în viaţa lor obişnuită, în condiţiile concrete ale existenţei lor de zi cu zi, că soţii, prin urmare, trebuie să se sfinţească îndeplinindu-şi la perfecţie îndatoririle de familie. Prin retragerile spirituale şi prin alte mijloace de formare organizate de Opus Dei, la care asistă persoane căsătorite, se urmăreşte constant ca soţii să capete conştiinţa demnităţii vocației matrimoniale, pregătindu-se, cu ajutorul lui Dumnezeu, să o trăiască plenar.

În multe aspecte, exigenţele şi manifestările practice ale iubirii conjugale sunt diferite pentru bărbat şi pentru femeie. Cu mijloace de formare specifice, li se poate acorda un ajutor eficient ca să le descopere în realitatea vieţii lor. Astfel încât, această despărţire de câteva ceasuri sau de câteva zile, îi face să se simtă mai uniţi şi să se iubească mai mult şi mai frumos în restul timpului: cu o dragoste care este şi plină de respect.

Repet că nici în această privinţă nu pretindem că modul nostru de a acţiona este singurul bun sau că trebuie să fie adoptat de toată lumea. Mi se pare doar că dă rezultate foarte bune şi că există raţiuni temeinice – pe lângă o lungă experienţă - pentru a-l face să fie astfel, dar nu combat opinia contrară.

În plus, trebuie să mai spun că, dacă în Opus Dei urmăm acest criteriu pentru anumite iniţiative de formare spirituală, totuşi, în alte tipuri de activitate extrem de variate, soţii participă şi colaborează ca atare. Mă gândesc, de pildă, la munca făcută împreună cu părinţii elevilor la școlile conduse de membri ai Opus Dei; la reuniuni, conferinţe, la acele celebrări religioase pe parcursul a trei zile numite triduum etc., special destinate părinţilor studenţilor care trăiesc în căminele conduse de Lucrare.

Cum vezi, atunci când prin natura activităţii se impune prezenţa soţilor, bărbatul şi nevasta participă împreună la aceste lucrări. Însă acest tip de reuniuni şi iniţiative este diferit de cele care sunt orientate direct spre formarea spirituală personală.