Lista numerelor

Aţi putea să ne spuneţi dacă, sau în ce măsură, Opus Dei are în Spania o orientare economică sau politică? Dacă ar fi aşa, aţi putea s-o definiţi?

Opus Dei nu are nicio orientare economică sau politică, nici în Spania şi nici altundeva. Desigur că, îndemnaţi de doctrina lui Cristos, membrii săi apără întotdeauna libertatea personală şi dreptul tuturor oamenilor la viaţă şi la muncă, la îngrijire în caz de boală sau de bătrâneţe, la formarea unui cămin, la aducerea pe lume a copiilor şi la educarea acestora ţinând seama de talentul fiecăruia, precum şi la acordarea unui tratament demn de oameni şi cetăţeni.

Însă Lucrarea nu le propune niciun drum concret, nici economic, nici politic şi nici cultural. Fiecare dintre membrii săi are deplină libertate de a gândi şi acţiona cum i se pare mai bine în acest domeniu. În tot ce este vremelnic membrii Lucrării sunt cu desăvârşire liberi: îşi găsesc loc în Opus Dei persoane de toate tendinţele politice, culturale, sociale şi economice pe care conştiinţa creştină le poate admite.

Eu nu vorbesc niciodată de politică. Misiunea mea ca preot este exclusiv spirituală. De altfel, chiar dacă aș exprima vreodată o părere în domeniul lumesc, membrii Lucrării n-ar avea nicio obligaţie de a o urma.

Niciodată directorii Lucrării nu pot impune un criteriu politic sau profesional celorlalţi membri. Dacă vreodată un membru al Opus Dei ar încerca s-o facă, sau să se folosească de alţi membri pentru scopuri omeneşti, ar fi exclus fără menajamente, deoarece ceilalţi membri s-ar revolta pe bună dreptate.

N-am întrebat şi nici nu voi întreba vreodată un membru al Operei din ce partid face parte sau ce doctrină politică susţine, fiindcă mi s-ar părea un atentat la libertatea lui legitimă. Şi la fel procedează directorii Opus Dei în toată lumea.

Ştiu, totuşi, că printre membrii Lucrării – în Spania, ca în orice altă ţară – există de fapt o mare varietate de opinii, iar eu nu am de obiectat. Le respect pe toate, aşa cum voi respecta întotdeauna orice opţiune lumească, luată de un om care se străduieşte să acţioneze conform conştiinţei sale. Acest pluralism nu este, pentru Lucrare, o problemă. Dimpotrivă, este o manifestare de spirit drept, care pune în evidenţă legitima libertate a fiecăruia.

Am dori să ne spuneţi, Monseniore, care sunt, în opinia dumneavoastră, obiectivele esenţiale ale Universităţii, şi în ce termeni situaţi predarea religiei în cadrul studiilor universitare?

Universitatea trebuie să contribuie de pe o poziţie de primă importanţă la progresul uman – ştiţi acest fapt fiindcă îl trăiţi sau doriţi să-l trăiţi. Deoarece problemele care se pun în viaţa popoarelor sunt multiple şi complexe – spirituale, culturale, sociale, economice etc. -, este necesar ca formarea pe care trebuie s-o asigure Universitatea să cuprindă toate aceste aspecte.

Nu este de-ajuns dorinţa să munceşti pentru binele comun temporal; mijlocul pentru a face ca această dorinţă să fie eficientă este acela de a forma bărbaţi şi femei capabili să-şi însuşească o pregătire temeinică şi să ofere semenilor lor roadele acestei plenitudini la care au ajuns.

Religia este cea mai mare răzvrătire a omului care nu vrea să trăiască precum un animal şi nu renunţă - nu se linişteşte - până nu-l cunoaşte pe Creator şi nu i se adresează: de aceea studiul religiei este o necesitate fundamentală. Un om care nu dispune de o formare religioasă nu este format pe de-a întregul. Astfel, religia trebuie să fie prezentă în Universitate şi trebuie să se predea la nivelul superior, ştiinţific, al unei teologii de calitate. O Universitate din care lipseşte religia este o Universitate incompletă, pentru că ignoră o dimensiune esenţială a fiinţei umane, care nu exclude – ci dimpotrivă impune – celelalte dimensiuni.

Pe de altă parte, nimeni nu poate viola libertatea conştiinţei: predarea religiei trebuie să fie liberă, chiar dacă creştinul ştie că, dacă vrea să fie în armonie cu credinţa sa, are obligaţia imperioasă de a dobândi o formare solidă în acest domeniu, de a dispune, prin urmare, de o cultură religioasă: doctrina, pentru a putea trăi din ea şi a fi martor al lui Cristos prin exemplu şi prin cuvânt.

Scuzaţi-mă că insist la această temă: din scrisorile care sosesc la redacţie ştim că unele mame cu familie numeroasă se plâng, văzându-se reduse la rolul de a aduce copii pe lume şi simt o foarte mare insatisfacţie, deoarece nu se pot dedica altor domenii: muncă profesională, acces la cultură, proiecţie socială... Ce sfaturi aţi da acestor persoane?

Hai să vedem: ce altceva înseamnă proiecţia socială decât a se dărui semenilor, cu abnegaţie şi dorinţă de a-i sluji şi a contribui eficient la binele tuturor? Munca femeii în cămin nu numai că este în sine o funcţie socială, ci poate fi cu uşurinţă funcţia socială cu cea mai mare proiecţie.

Imaginaţi-vă că această familie este numeroasă: atunci munca mamei poate fi comparată – şi în multe cazuri câştigă prin comparaţie – cu aceea a educatorilor şi formatorilor profesionali. Un profesor reuşeşte să formeze mai mult sau mai puţin temeinic, poate de-a lungul întregii vieţi, cam patruzeci de băieţi sau fete. O mamă îşi poate forma copiii în profunzime, în aspectele esenţiale şi poate face din ei, la rândul său, alţi formatori, astfel încât se creează un lanţ neîntrerupt de responsabilităţi şi de calităţi.

Şi în această privinţă este uşor să te laşi ademenit de criterii pur cantitative şi să-ţi spui: este de preferat munca unui profesor, care vede cum i se perindă la cursuri mii de persoane sau a unui scriitor, care se adresează miilor de cititori. Bun, dar câţi oameni formează cu adevărat acest profesor sau acest scriitor? O mamă are în grijă trei, cinci, zece sau mai mulţi copii şi poate face din ei o adevărată operă de artă, o minune de educaţie, de echilibru, de înţelegere, de spirit creştin al vieţii, astfel încât să fie fericiţi şi să ajungă realmente folositori semenilor.

Pe de altă parte, este firesc ca băieţii şi fetele să ajute la treburile casei: o mamă care ştie să-şi pregătească aşa cum se cuvine copiii poate reuşi acest lucru şi, astfel, poate dispune de diverse ocazii, precum şi de un timp care – bine întrebuinţat - îi permite să-şi cultive pasiunile şi talentele personale, îmbogăţindu-şi cultura. Din fericire, nu lipsesc astăzi mijloacele tehnice care, aşa cum ştiţi foarte bine, economisesc multă muncă, dacă sunt mânuite corect şi se profită la maximum de ajutorul lor. În această privinţă, ca şi în toate celelalte, sunt determinante condiţiile personale: există femei care au o maşină de spălat de ultim model şi zăbovesc mai mult până să spele – şi o fac mai prost – decât atunci când spălau cu mâna. Instrumentele sunt utile numai când ştii să le foloseşti.

Ştiu că multe femei căsătorite şi cu destui copii, care se ocupă cu multă destoinicie de cămin şi, pe deasupra, mai şi găsesc timp pentru a colabora la diverse lucrări apostolice, cum făceau acei soţi din prima perioadă a creştinismului: Aquila şi Priscila. Amândoi munceau în casa şi în meseria lor şi, în plus, au fost excelenţi colaboratori ai Sfântului Paul: cu cuvântul şi cu exemplul lor l-au adus pe Apolo, care a devenit apoi un mare predicator al Bisericii pe cale de a se înfiripa, la credinţa lui Isus Cristos. Cum am mai spus, o bună parte din limitări pot fi depăşite, dacă se doreşte cu adevărat, fără să se renunţe la îndeplinirea vreunei îndatoriri. În realitate, există timp pentru multe lucruri: pentru a se ocupa de cămin cu simţ profesional, pentru a se dărui neîncetat semenilor, pentru a-şi îmbogăţi propria cultură şi a o îmbogăţi pe aceea a altora, pentru a realiza nenumărate activităţi eficiente.