Lista numerelor

Decretul Apostolicam actuositatem, nr.5, a afirmat limpede că însufleţirea creştinească a ordinii lumeşti este misiunea întregii Biserici. Aşadar, le revine tuturor: Ierarhiei, clerului, călugărilor şi laicilor. Ne-aţi putea spune cum vedeţi rolul şi modalităţile fiecăruia din aceste sectoare ecleziastice în această unică misiune comună?

În realitate, răspunsul se află în înseşi textele conciliare. Ierarhiei îi revine să semnaleze – ca parte a Magisteriului său– principiile doctrinale care trebuie să conducă şi ilumineze îndeplinirea acestei misiuni apostolice ⁴.

Laicilor, care lucrează în toate împrejurările şi structurile proprii vieţii seculare, le revine în formă specifică însărcinarea, imediată şi directă, de a ordona aceste realităţi lumeşti în lumina principiilor doctrinale enunţate de Magisteriu, dar acţionând, în acelaşi timp, cu autonomia personală necesară faţă de deciziile concrete ce se cuvin a fi luate în viaţa lor socială, familială, politică şi culturală etc. ⁵

În privinţa călugărilor, care se îndepărtează de aceste realităţi şi activităţi seculare, îmbrăţişând un statut particular de viaţă, misiunea lor este aceea de a da o mărturie escatologică publică, ajutându-i astfel pe ceilalţi credincioşi ai Poporului lui Dumnezeu să-şi aducă aminte că nu au sălaş permanent pe acest pământ ⁶. Şi nu se poate uita nici serviciul pe care îl presupun pentru însufleţirea creştinească a orânduirii lumeşti nenumăratele opere de binefacere, de caritate şi asistenţă socială pe care atâţia călugări şi călugăriţe le înfăptuiesc cu abnegaţie şi spirit de sacrificiu.

Pe de altă parte, progresul istoriei Bisericii a dus la depăşirea unui anumit clericalism, care tinde să deformeze tot ce se referă la laici, atribuindu-le intenţii ascunse. Astfel este mai uşor, acum, să înţelegem că tot ceea ce Opus Dei trăia şi proclama nu era decât vocaţia divină a creştinului obişnuit, cu un zel supranatural precis.

Sper să sosească momentul în care să nu se mai rostească cuvintele catolicii pătrund în mediile sociale, şi să-şi dea seama cu toţii că este o exprimare clericală. În orice caz, nu se aplică absolut deloc apostolatului făcut de Opus Dei. Membrii Lucrării nu au nevoie săpătrundă în structurile lumeşti pentru simplul fapt că sunt cetăţeni obişnuiţi, egali cu toţi ceilalţi, şi prin urmare se află deja acolo.

Dacă Domnul cheamă să vină în Opus Dei o persoană care munceşte într-o fabrică sau într-un spital sau la parlament, aceasta înseamnă că, din acel moment, acea persoană se va hotărî să depună toate eforturile sau să-şi utilizeze toate resursele pentru a sfinţi, prin harul Domnului, profesia respectivă. Nu este vorba de altceva decât de conştientizarea exigenţelor radicale ale mesajului evanghelic, conform vocaţiei specifice primite.

A crede că această conştientizare înseamnă să părăseşti viaţa obişnuită este o idee îndreptăţită numai pentru cei care primesc de la Dumnezeu vocaţia monahală, cu al său contemptus mundi, dispreţuirea sau renunțarea la lucrurile lumeşti; dar a dori să faci din această respingere a lumii esenţa sau apogeul Creştinismului este evident o enormitate.

Aşadar, nu Opus Dei îşi introduce membrii în anumite medii, căci aceştia se află deja acolo, repet şi nu au motive să iasă. Pe deasupra, vocaţia pentru Opus Dei – care izvorăşte din harul Domnului şi din acest apostolat de prietenie şi de încredere despre care vorbeam înainte – se manifestă în toate mediile.

Se poate ca însăşi simplitatea naturii şi a modului de acţiune ale Opus Dei să fie o dificultate pentru cei care sunt copleşiţi de complicaţii şi par a nu fi capabili să înţeleagă nimic natural şi drept.

Fireşte, vor exista întotdeauna unii care nu vor înţelege esenţa Opus Dei, şi asta nu ne miră, fiindcă Domnul i-a prevenit pe ai săi în privinţa acestor greutăţi, spunându-le că non estdiscipulus super Magistrum, nu este ucenic mai presus de învăţătorul său ⁸. Nimeni nu poate pretinde să fie apreciat de toată lumea, chiar dacă are dreptul ca toţi să-l respecte ca om şi ca fiu al Domnului. Din păcate, există fanatici care vor să-şi impună în chip totalitar ideile, şi aceştia nu vor percepe niciodată dragostea pe care membrii Opus Dei o nutresc pentru libertatea personală a semenilor şi apoi pentru propria lor libertate personală, veşnic cu responsabilitate de asemenea personală.

Îmi amintesc de o întâmplare foarte grăitoare. Într-un anumit oraş al cărui nume nu se cade să-l dezvălui, Primăria delibera în legătură cu oportunitatea de a acorda un ajutor economic unui proiect educativ condus de membrii Opus Dei care, ca toate lucrările corporative realizate de Operă, avea o utilitate socială evidentă. Majoritatea consilierilor erau de acord cu acest ajutor. Explicând motivele acestei decizii, unul dintre ei, socialist, arăta că el cunoscuse personal munca ce se realiza în acel centru, afirmând: „Este o activitate caracterizată prin faptul că aceia care o conduc sunt întru totul adepţii libertăţii personale: în acest cămin locuiesc studenţi de toate religiile şi de toate ideologiile”. Consilierii comunişti au votat împotrivă. Unul dintre ei, justificându-şi votul negativ, i-a spus socialistului: „M-am opus pentru că, dacă aşa stau lucrurile, acest cămin înseamnă o propagandă eficientă pentru catolicism”.

Cei care nu respectă libertatea celorlalţi sau vor să se împotrivească Bisericii nu pot aprecia o lucrare apostolică. Însă, chiar şi în aceste cazuri eu, ca om, sunt obligat să-i respect şi să încerc să-i îndrept pe drumul adevărului; şi, ca și creştin, să-i iubesc şi să mă rog pentru ei.

În încheiere: sunteţi satisfăcut de aceşti patruzeci de ani de activitate? Experienţele din aceşti ultimi ani, schimbările sociale, Conciliul Vatican II etc., v-au sugerat eventuale schimbări de structură?

Satisfăcut? Nu pot să nu fiu, când văd că, în pofida neajunsurilor mele personale, Domnul a înfăptuit în jurul acestei Opere atâtea lucrări minunate. Pentru un om care trăieşte din credinţă, viaţa va fi întotdeauna istoria milostivirii Domnului. În unele momente ale acestei istorii pare a fi greu de citit, fiindcă totul poate părea inutil şi chiar un eşec; alteori, Domnul lasă la vedere roadele îmbelşugate şi atunci este firesc să vibrezi, aducându-i mulţumiri.

Una din bucuriile mele cele mai mari a fost tocmai aceea de a vedea cum Conciliul Vatican II a proclamat foarte clar vocaţia divină a corpului laicilor. Fără nicio laudă, trebuie să spun că, referitor la spiritul nostru, Conciliul nu a însemnat o invitaţie la schimbare, ci, dimpotrivă, a confirmat ceea ce – prin harul Domnului – trăiam şi propovăduiam de atâţia ani. Caracteristica principală a Opus Dei nu este constituită din tehnici sau metode de apostolat, nici structuri determinate, ci dintr-un spirit care duce fără greş la sfinţirea muncii obişnuite.

Repet, cu toţii facem greşeli şi avem slăbiciuni personale. Şi trebuie să ne cercetăm cu toţii temeinic, în prezenţa Domnului şi să ne confruntăm propria viaţă cu ceea ce Domnul cere stăruitor de la noi. Însă fără a uita lucrul cel mai important: si scires donum Dei!..., dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu! ¹¹, cum i-a spus Isus samaritencei. Iar Sfântul Paul adaugă: Şi avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu şi nu de la noi ¹².

Smerenia, primul pas al examenului creştin, înseamnă a recunoaşte darul Domnului. Este ceva foarte diferit de teama faţă de cursul pe care îl iau evenimentele, de senzaţia de inferioritate sau de descurajare înaintea istoriei. În viaţa personală şi, uneori, şi în viaţa asociaţiilor sau instituţiilor, pot exista lucruri schimbătoare, chiar multe; dar atitudinea cu care creştinul trebuie să înfrunte aceste probleme se cuvine să fie, mai presus de orice, aceea de a se minuna de măreţia operelor lui Dumnezeu, în comparaţie cu micimea omenească.

Aşa numitul aggiornamento trebuie să se facă, înainte de toate, în viaţa personală, pentru a o pune în armonie cu această veche noutate a Evangheliei. A fi la zi înseamnă a te identifica cu Cristos, care nu este un personaj al trecutului; Cristos trăieşte şi va trăi întotdeauna: ieri, astăzi şi în vecii vecilor ¹³.

Referitor la Opus Dei, considerată în ansamblu, se poate afirma întemeiat, fără niciun fel de aroganţă şi aducând mulţumire bunătăţii Domnului, că nu va avea niciodată probleme de adaptare la lume: nu va avea nicicând nevoie să se pună la zi. Domnul Nostru a pus la zi Lucrarea odată pentru totdeauna, dându-i acele caracteristici laicale; şi nu va avea niciodată nevoie să se adapteze la lume, fiindcă toţi membrii săi sunt din lume; nu va trebui să meargă în urma progresului uman, pentru că toţii membrii Lucrării, împreună cu ceilalţi oameni care trăiesc pe lume, sunt cei care înfăptuiesc acest progres prin munca lor obişnuită.

Cei care l-au urmat pe Isus Cristos – împreună cu mine, biet păcătos – sunt: un mic procent de preoți, care înainte au practicat o profesie sau o ocupaţie laică; un număr mare de preoți seculari din multe dieceze ale lumii – care îşi confirmă astfel obedienţa faţă de respectivii lor Episcopi, şi dragostea faţă de munca lor în dieceză, precum şi eficacitatea acesteia –, mereu cu braţele deschise în cruce pentru ca toate sufletele să încapă în inimile lor şi care trăiesc, ca şi mine, în mijlocul străzii, în lume, îndrăgind-o şi, apoi, marea mulţime alcătuită din bărbaţi şi femei – de diferite naţionalităţi, de diferite limbi şi rase – care trăiesc din munca lor profesională, căsătoriţi în cea mai mare parte, mulţi alţii celibatari, care participă împreună cu concetăţenii lor la sarcina grea de a face mai umană şi mai dreaptă societatea omenească, ducând o luptă sinceră cu dorinţele arzătoare de zi cu zi, cu responsabilitate personală – repet -, cunoscând, umăr la umăr cu ceilalţi oameni, succese şi eşecuri şi încercând să-şi îndeplinească îndatoririle şi să-şi exercite drepturile sociale şi civice. Şi fac toate astea cu naturaleţe, ca orice creştin conştient, fără mentalitate de aleşi, contopiţi în mulţimea colegilor, în vreme ce se străduiesc să desluşească strălucirea divină ce reverberează în realităţile cele mai banale.

Şi operele promovate de Opus Dei – ca asociaţie – întrunesc aceste caracteristici, prin excelenţă seculare, nefiind opere ecleziastice. Nu se bucură de nicio reprezentare oficială a Sfintei Ierarhii a Bisericii. Sunt opere de promovare umană, culturală, socială, înfăptuite de cetăţeni, care încearcă să le ilumineze cu înţelepciunea Evangheliei şi să le însufleţească cu dragostea lui Cristos. Lămuritoare vă poate fi această precizare: Opus Dei, de exemplu, nu are şi nici nu va avea vreodată ca misiune să conducă Seminarii diecezane, unde Episcopii desemnaţi de Duhul Sfânt ⁷ îşi pregătesc viitorii sacerdoţi.

Însă Opus Dei sprijină centre de formare muncitorească, de pregătire a ţăranilor, de învăţământ primar, mediu şi universitar şi alte activităţi, foarte multe şi foarte variate, în toată lumea, pentru că dorinţa sa apostolică fierbinte este - aşa cum am scris cu mulţi ani în urmă - ca o mare fără margini.

Dar cum să mai stărui în această privinţă, dacă însăşi prezenţa voastră este mai elocventă decât un lung discurs? Voi, Prietenii Universităţii din Navarra, faceţi parte dintr-o colectivitate care ştie că s-a angajat să contribuie la progresul societăţii din care face parte. Zelul vostru cordial, rugăciunile voastre, sacrificiul şi aportul vostru nu curg prin matca unui confesionalism catolic: cooperând, sunteţi o mărturie clară a unei conştiinţe cetăţeneşti drepte, preocupate de binele comun temporal; adeveriţi faptul că o Universitate poate lua fiinţă din energiile poporului şi poate fi susţinută de popor.

Cu acest prilej, doresc încă o dată să mulţumesc pentru colaborarea în cadrul Universităţii noastre, nobilului meu oraş Pamplona, marii şi puternicei regiuni Navarra, prietenilor provenind din toată geografia spaniolă şi – o spun cu deosebită emoţie – celor care nu sunt spanioli şi nici chiar catolici sau nici creştini, care au înţeles – arătând prin fapte - ţelul şi spiritul acestei inițiative.

Datorită tuturor Universitatea este un focar, tot mai viu, de libertate civică, de pregătire intelectuală, de întrecere profesională şi un stimulent pentru învăţământul universitar. Sacrificiul vostru generos este temeiul activităţii universale care urmăreşte progresul ştiinţelor umane, promovarea socială, pedagogia credinţei.

Toate acestea au fost înţelese, cu claritate, de locuitorii din Navarra, care recunosc în Universitatea lor şi acel factor de stimulare economică pentru întreaga regiune şi, în mod special, de promovare socială, care a permis multora dintre fiii săi să acceadă la profesii intelectuale, ceea ce – altminteri – ar fi fost dificil şi, în anumite cazuri, cu neputinţă. Înţelegerea rolului pe care Universitatea avea să-l joace în viaţa sa a motivat cu siguranţă sprijinul pe care Navarra i l-a acordat de la bun început: sprijin care va fi, de bună seamă, pe zi ce trece, tot mai puternic şi entuziast.

Nutresc mai departe speranţa – deoarece corespunde unui criteriu just precum şi realităţii existente din multe ţări – că va sosi momentul în care Statul spaniol va contribui, la rândul său, la uşurarea greutăţilor unei universităţi care nu urmăreşte niciun fel de profit particular, ci – dimpotrivă –, consacrându-se în întregime binelui societăţii, se străduieşte să muncească eficient pentru prosperitatea prezentă şi viitoare a naţiunii.

Trebuie să închei acum, copiii mei. V-am spus la început că vorbele mele doreau să vă aducă ceva din măreţia şi îndurarea Domnului. Cred că am izbutit, îndemnându-vă să trăiţi cu sfinţenie viaţa obişnuită: pentru că o viaţă sfântă în mijlocul realităţii lumeşti – în tăcere, cu simplitate, cu sinceritate -, nu este oare astăzi manifestarea cea mai mişcătoare a acelor magnalia Dei ¹¹, minunatele milostiviri pe care Domnul le-a arătat întotdeauna, şi le arată neîncetat, pentru a izbăvi lumea?

Acum vă cer, aşa cum face psalmistul, să vă alăturaţi rugăciunii şi laudei mele: magnificate Dominum mecum, et extollamus nomen eius simul ¹², înălţaţi pe Domnul împreună cu mine şi să lăudăm cu toţii numele Lui. Aceasta înseamnă, copiii mei, să trăim cu credinţă.

Să luăm pavăza credinţei, coiful mântuirii şi sabia duhului care este Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel ne îndeamnă Sfântul Apostol Paul în epistola către Efeseni ¹³, care acum câteva minute se rostea în mod liturgic.

Credinţă, virtute de care avem atâta nevoie noi creştinii, şi în mod special în acest an al credinţei pe care l-a promulgat preaiubitul Părinte Sfânt Papa Paul al VI-lea: pentru că, fără credinţă, lipseşte însuşi temeiul sanctificării vieţii obişnuite.

Credinţă vie în aceste momente, fiindcă ne apropiem de mysterium fidei ¹⁴, misterul credinţei, Sfânta Euharistie; pentru că vom participa la această Sfânta Taină în amintirea Patimilor, Morţii şi Învierii Domnului care rezumă şi înfăptuieşte milostivirea lui Dumnezeu faţă de oameni.

Credinţă, copiii mei, pentru a mărturisi că, în câteva clipe, pe acest altar, se va reînnoi opera Izbăvirii Noastre ¹⁵. Credinţă, pentru a ne desfăta cu Crezul şi a simţi, în jurul acestui altar şi în această Adunare, prezenţa lui Cristos, care ne face să fim cor unum et anima una ¹⁶, o singură inimă şi un singur suflet. Şi ne transformă în familie, în Biserică, una, sfântă, catolică, apostolică şi romană, care pentru noi înseamnă universală.

Credinţă, în sfârşit, preaiubiţii mei fii şi fiice, pentru a dovedi lumii că toate acestea nu sunt ceremonii şi vorbe, ci o realitate divină, prezentând oamenilor mărturia unei vieţi obişnuite sanctificate, în Numele Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi al Sfintei Maria.