Lista numerelor

În predica pe care aţi ţinut-o la Pamplona, în octombrie anul trecut, la slujba pe care aţi oficiat-o cu prilejul Adunării Prietenilor Universităţii din Navarra, aţi folosit cuvinte care ne-au emoţionat despre dragostea omenească. Multe cititoare ne-au scris comentând impactul pe care l-au resimţit auzindu-vă vorbind astfel. Ne-aţi putea spune care sunt valorile cele mai importante ale căsătoriei creştine?

Voi vorbi despre ceva ce îmi este foarte cunoscut, căci ţine de experienţa mea sacerdotală de mulţi ani şi în multe ţări. Cea mai mare parte a membrilor Opus Dei sunt căsătoriţi şi, pentru ei, dragostea omenească şi îndatoririle conjugale fac parte din vocaţia divină. Opus Dei a făcut din căsătorie un drum spre divinitate, o vocaţie şi acest fapt are numeroase consecinţe pentru sfinţirea personală şi pentru apostolat. De aproape patruzeci de ani propovăduiesc sensul vocaţional al căsătoriei. Ce ochi plini de lumină am văzut adesea, atunci când – crezând, şi ei şi ele, că dăruirea faţă de Domnul şi o dragoste omenească demnă şi curată sunt incompatibile în viaţa lor – mă auzeau spunând că şi căsătoria este un drum divin pe pământ!

Căsătoria este făcută pentru ca soţii să se sfinţească în cadrul ei şi să se sfinţească prin ea: pentru aceasta au un har special, conferit de sacramentul instituit de Isus Cristos. Cine este chemat să se căsătorească găseşte în această stare – prin mila Domnului – tot ce este necesar pentru a se sfinţi, pentru a se identifica tot mai mult cu Isus Cristos şi pentru a călăuzi spre Domnul persoanele cu care convieţuieşte.

De aceea, mă gândesc mereu, cu speranţă şi iubire, la căminele creştine, la toate familiile care s-au născut din sacramentul căsătoriei, fiind mărturii luminoase ale acestui mare mister divin – sacramentum magnum!, taina aceasta mare! ¹ – al unirii şi al dragostei între Cristos şi Biserica sa. Trebuie să muncim pentru ca aceste celule creştine ale societăţii să se ivească şi să se dezvolte cu dorinţă de sfinţenie, cu conştiinţa că sacramentul iniţial – Botezul – conferă, de la început, tuturor creştinilor o misiune divină, pe care fiecare trebuie s-o îndeplinească pe propriul său drum.

Soţii creştini trebuie să fie conştienţi că sunt chemaţi să se sfinţească sfinţind, că sunt chemaţi să fie apostoli, şi că primul lor apostolat este în cămin. Trebuie să înţeleagă opera supranaturală care implică întemeierea unei familii, educarea copiilor, propagarea creştină în societate. De această conştiinţă a propriei misiuni depind în mare parte eficacitatea şi succesul vieţii lor, fericirea lor.

Dar nu uitaţi că secretul fericirii conjugale se află în viaţa de zi cu zi, nu în vise. Se află în descoperirea bucuriei ascunse pe care o aduce venirea acasă; în legătura plină de dragoste cu copiii; în munca zilnică, la care ia parte întreaga familie; în seninătatea în faţa dificultăţilor, pe care trebuie să le întâmpini cu spirit sportiv; în folosirea oricărui progres oferit de civilizaţie, pentru a face casa plăcută, viaţa mai simplă, educaţia mai eficientă.

Le spun neîncetat celor care au fost chemaţi de Dumnezeu să-şi întemeieze un cămin să se iubească întotdeauna, să se iubească cu dragostea înflăcărată pe care au simţit-o atunci când erau logodiţi. Cel care crede că dragostea se sfârşeşte când încep necazurile şi greutăţile inerente vieţii are o părere greşită despre căsătorie – care este un sacrament, un ideal şi o vocaţie. Tocmai atunci iubirea devine şi mai puternică. Potopul de necazuri şi de greutăţi nu este în stare să înece dragostea adevărată: sacrificiul împărtăşit cu generozitate uneşte mai mult. Aşa cum spune Scriptura, aquae multae – apele cele multe, adică multele dificultăţi, fizice şi morale – non potuerunt extinguere caritatem, nu vor putea stinge dragostea ².

Sunt femei care, având destui copii, nu se încumetă să le spună rudelor şi prietenilor că vor mai aduce pe lume încă unul. Se tem să nu fie criticate de cei care consideră că, acum când există pilula, familia numeroasă este ceva învechit. Evident, în circumstanţele actuale poate fi dificil să te descurci cu o familie cu mulţi copii. Ce ne puteţi spune în legătură cu acest subiect?

Îi binecuvântez pe părinţii care, primind cu bucurie misiunea pe care Domnul le-o încredinţează, au mulţi copii. Şi invit soţii să nu zădărnicească izvoarele vieţii, să aibă spirit supranatural şi curaj pentru a merge mai departe cu o familie numeroasă, dacă le-o dă Dumnezeu.

Când laud familia numeroasă, nu mă refer la aceea care este consecinţa relaţiilor pur fiziologice, ci la aceea care este rodul exercitării virtuţilor creştine, care are un înalt simţ al demnităţii persoanei, care ştie că a dărui copii Domnului nu înseamnă numai a-i zămisli, aducându-i pe lume, ci impune şi o îndelungată muncă de educaţie: a le da viaţă este primul pas, dar nu este totul.

Pot exista cazuri concrete în care voia Domnului – manifestată prin mijloace obişnuite – să fie tocmai aceia ca o familie să nu fie numeroasă. Dar teoriile care fac din limitarea naşterilor un ideal sau o datorie universală ori pur şi simplu generală sunt criminale, anticreştine şi inumane.

A dori să te sprijini pe un pretins spirit posterior Conciliului pentru a te împotrivi ideii de familie numeroasă ar însemna să falsifici şi să denaturezi doctrina creştină. Conciliul Vatican II a proclamat că, dintre soţii care îşi împlinesc misiunea pe care Domnul le-a încredinţat-o, merită o menţiune cu totul specială cei care, de comun acord, acceptă cu mărinimie o descendenţă mai numeroasă pentru a o educa cu demnitate ⁴. Iar Papa Paul al VI-lea, în altă alocuţiune ţinută la 12 februarie 1966, comenta astfel: Conciliul Vatican II, care s-a încheiat de curând, trebuie să le insufle soţilor creştini spiritul generozităţii pentru a spori noul Popor al lui Dumnezeu... Amintiţi-vă mereu că această extindere a Împărăţiei Domnului şi a posibilităţilor de pătrundere a Bisericii printre oameni, ca să-i îndrume spre mântuirea şi cea eternă şi cea pământească, este încredinţată şi generozităţii voastre.

Nu numărul în sine este decisiv: a avea mulţi sau puţini copii nu este suficient pentru ca o familie să fie mai mult sau mai puţin creştină. Importantă este corectitudinea cu care se trăieşte viaţa matrimonială. Adevărata dragoste reciprocă transcende cuplul bărbat - nevastă şi se extinde la roadele lor naturale: copiii. Egoismul, dimpotrivă, ajunge să coboare această dragoste la simpla satisfacere a instinctului şi distruge legătura între părinţi şi copii. Cu greu va putea cineva să se simtă fiu bun – fiu adevărat – al părinţilor lui, dacă crede că a venit pe lume împotriva voinţei lor, că nu s-a născut dintr-o dragoste curată, ci dintr-o imprudenţă sau o greşeală de calcul.

Spuneam că, în sine, numărul copiilor nu este determinant. Totuşi, văd limpede că atacurile împotriva familiilor numeroase provin din lipsa credinţei, fiind produse de un mediu social incapabil să înţeleagă generozitatea şi care încearcă să ascundă egoismul şi anumite practici de nemărturisit invocând motive aparent altruiste. Există paradoxul că ţările unde se face mai multă propagandă pentru controlul natalităţii – şi de unde se impune această practică şi în alte ţări – sunt tocmai acelea care au atins un nivel de viaţă mai înalt. S-ar putea ţine cont, eventual, de argumentele lor cu caracter economic şi social, dacă tocmai aceste argumente le-ar îndemna să renunţe la o parte din marea bogăţie de care se bucură în favoarea persoanelor nevoiaşe. Până atunci însă, este greu să nu te gândeşti că, în realitate, ceea ce determină această argumentare este hedonismul şi o ambiţie de dominaţie politică, de neocolonialism demografic.

Nu ignor problemele grave de care suferă omenirea, şi nici dificultăţile concrete care pot apărea în viaţa unei anumite familii: mă gândesc adesea la asta şi mi se umple de compasiune inima de părinte pe care, fiind creştin şi preot, sunt obligat s-o am. Dar nu este drept să se caute soluţia pe aceste căi.

Nu înţeleg cum de există catolici – şi cu atât mai puţin preoţi – care de ani de zile, cu cugetul împăcat, sfătuiesc folosirea pilulei pentru a evita procreaţia: fiindcă nu pot fi nesocotite, cu nepăsare, învăţăturile pontificale. Nici nu trebuie să invoce - cum o fac, cu o uşurinţă de necrezut – că Papa, când nu vorbeşte ex cathedra, este un simplu doctor particular supus greşelii. Este o dovadă de aroganţă nemăsurată să consideri că Papa se înşeală, iar ei nu.

În plus, uită că Suveranul Pontif este nu numai doctor – infailibil, când o spune în mod expres -, ci şi Supremul Legislator. Şi în acest caz, ceea ce actualul Pontif Paul al VI-lea a dispus foarte clar este că trebuie să se urmeze în mod obligatoriu, în acest subiect extrem de delicat, toate dispoziţiile Papei Pius al XII-lea - a cărui memorie este venerată -, întrucât acestea continuă să fie în vigoare. Iar Pius al XII-lea a permis numai unele procedee naturale – nu pilula -, pentru a evita concepţia, în cazuri izolate şi dificile. A da un sfat contrar este, prin urmare, o gravă nesupunere faţă de Sfântul Părinte, într-o materie extrem de serioasă.

Aş putea scrie un volum mare despre consecinţele nefericite pe care le produce, în toate sensurile, folosirea diferitelor mijloace împotriva procreării: distrugerea iubirii conjugale – bărbatul şi femeia nu se privesc ca soţi, se privesc ca şi cum ar fi complici -, nefericire, infidelitate, dezechilibre spirituale şi mentale, prejudicii nenumărate pentru copii, pierderea liniştii căsniciei... Dar nu consider necesar să-l scriu: prefer să mă limitez la a-i da ascultare Papei. Dacă, vreodată, Suveranul Pontif va decide că folosirea unui anumit medicament pentru a evita concepţia este permis, eu aş ţine seama de ceea ce spune Sfântul Părinte. Şi, ţinând seama de normele pontificale şi de cele ale teologiei morale, examinând în fiecare caz primejdiile la care tocmai m-am referit, aş sfătui în fiecare caz cu bună ştiinţă.

Aş avea mereu în vedere că lumea noastră de astăzi va fi salvată nu de aceia care pretind să adoarmă viaţa spiritului şi să reducă totul la chestiuni economice sau de bunăstare materială, ci de aceia care ştiu că norma morală este în funcţie de destinul etern al omului, adică de aceia care au credinţă în Dumnezeu şi fac faţă cu generozitate exigenţelor acestei credinţe, răspândind printre cei din jurul lor ideea sensului transcendent al vieţii noastre pe pământ.

Această certitudine este cea care trebuie să ducă nu la stimularea evitării concepţiei, ci la strădania de a face ca toţi să aibă mijloace materiale cuvenite, să existe muncă pentru toţi şi nimeni să nu se simtă îngrădit, în chip nejustificat, în viaţa sa de familie şi în cea socială.

Sunt căsnicii în care femeia – din motive diferite – este separată de bărbat, aflându-se în situaţii degradante şi de nesuportat. În aceste cazuri, le este greu să accepte indisolubilitatea legăturii matrimoniale. Aceste femei, separate de soţ, se plâng că li se refuză posibilitatea de a-şi întemeia alt cămin. Ce aţi răspunde cu privire la aceste situaţii?

Aş spune acestor femei, înţelegându-le suferinţa, că pot vedea şi în această situaţie Voia Domnului, care nu este niciodată crud, pentru că este un Părinte plin de dragoste. Este posibil ca, pentru o anumită perioadă, situaţia să fie deosebit de dificilă, însă, dacă apelează la Domnul şi la binecuvântata sa Maică, harul lor le va fi de ajutor.

Indisolubilitatea legăturii matrimoniale nu este un capriciu al Bisericii, şi nici măcar o simplă lege pozitivă ecleziastică: este o lege naturală, de drept divin, şi răspunde perfect naturii noastre şi ordinii supranaturale a harului. De aceea, în imensa majoritate a cazurilor, este o condiţie indispensabilă pentru fericirea soţilor, pentru siguranţa spirituală a copiilor. Şi întotdeauna – chiar în acele cazuri dureroase de care am vorbit – acceptarea întocmai a Voinței Domnului aduce cu sine o profundă satisfacţie, ce nu poate fi înlocuită cu nimic. Nu este un fel de remediu sau o consolare: este esenţa vieţii creştine.

Dacă aceste femei au deja copii în îngrijire, trebuie să vadă în aceasta o exigenţă permanentă de dăruire drăgăstoasă, maternă, cu totul necesară, pentru a suplini în sufletele lor neajunsurile unui cămin împărţit. Şi trebuie să înţeleagă cu generozitate că această indisolubilitate, care pentru ele presupune sacrificii, este în cea mai mare parte a familiilor o apărare a integrităţii, ceva ce înnobilează dragostea soţilor şi îi fereşte pe copii să se simtă neajutoraţi.

Această uimire faţă de aparenta asprime a preceptului creştin al indisolubilităţii nu este nouă: Apostolii s-au mirat când Isus l-a adeverit. Poate părea o povară, un jug: dar însuşi Cristos a spus că jugul său este blând şi povara uşoară.

Pe de altă parte, chiar recunoscând inevitabila gravitate a unor situaţii destul de numeroase – care, în nu puţine cazuri, s-ar fi putut şi ar fi trebuit să fie evitate -, este necesar să nu se dramatizeze prea mult. Viaţa unei femei în aceste condiţii este realmente mai grea decât cea a altei femei maltratate sau decât a cuiva copleşit de una din marile suferinţe fizice sau morale pe care le scoate în cale existenţa?

Ceea ce provoacă într-adevăr nefericirea unei persoane – şi chiar a unei întregi societăţi – este căutarea frenetică a bunăstării, încercarea necondiţionată de a elimina tot ce este supărător. Viaţa prezintă mii de faţete, de situaţii extrem de diverse, unele dificile, altele doar în aparenţă uşoare. Fiecare din ele comportă propriul său har, este o chemare deosebită a Domnului: o ocazie inedită de a munci, de a aduce dovada divină a carităţii. L-aş sfătui pe cel care se simte copleşit de o situaţie dificilă să încerce să uite puţin de propriile probleme, pentru a se ocupa de problemele celorlalţi: procedând astfel, va fi mai împăcat şi, mai cu seamă, se va sfinţi.

Trecând acum la o temă foarte concretă: tocmai s-a anunţat inaugurarea la Madrid a unei Şcoli-cămin conduse de Secţia feminină a Opus Dei, care îşi propune să creeze o atmosferă familială şi să ofere o formaţie completă femeilor de serviciu, calificându-le în ocupaţia lor. Ce influenţă credeţi că poate avea, pentru societate, acest tip de activităţi ale Opus Dei?

Această operă apostolică – sunt multe asemănătoare realizate de asociate ale Opus Dei care lucrează împreună cu alte persoane ce nu aparţin Operei noastre – are ca obiectiv principal să înnobileze ocupaţia femeilor de serviciu, astfel încât să-şi poată face munca în spirit ştiinţific. Spun în spirit ştiinţific, fiindcă e necesar ca munca în cămin să se desfăşoare aşa cum este: ca o adevărată profesie.

Nu trebuie uitat că s-a dorit să se prezinte această muncă drept ceva umilitor. Nu este adevărat: umilitoare erau, fără îndoială, condiţiile în care îşi desfăşurau adesea această activitate. Şi, uneori, continuă să fie umilitoare şi acum; pentru că lucrează după capriciul unor stăpâni arbitrari, fără garanţie de drepturi, cu retribuţie economică redusă, fără afecţiune. Trebuie să se impună respectarea unui contract de muncă adecvat, cu asigurări clare şi precise: trebuie să se stabilească limpede drepturile şi îndatoririle fiecărei părţi.

De asemenea - pe lângă aceste garanţii juridice – trebuie ca persoana care prestează acest serviciu să aibă capacitatea, pregătirea profesională. Am spus serviciu – chiar dacă astăzi acest cuvânt nu este agreat – deoarece orice muncă socială bine făcută este chiar asta, un serviciu minunat; atât munca femeii de serviciu, cât şi cea a profesorului sau a judecătorului. Nu este serviciu doar munca cuiva care condiţionează totul de propria-i bunăstare.

Munca în cămin este un lucru de primă importanţă! De altfel, toate muncile pot avea aceeaşi calitate supranaturală: nu există munci importante sau mărunte, toate sunt importante, dacă se fac cu dăruire. Muncile considerate importante îşi pierd din însemnătate atunci când se pierde spiritul creştin al vieţii. În schimb, există lucruri, în aparenţă neînsemnate, care pot fi foarte valoroase prin consecinţele lor reale.

Pentru mine este la fel de importantă munca uneia din fiicele mele din Opus Dei care este femeie de serviciu, ca şi munca unei fiice care are un titlu nobiliar. În ambele cazuri, nu mă interesează decât ca munca pe care o realizează să fie mijloc şi prilej de sfinţire personală şi a semenilor; şi va fi mai importantă munca persoanei care, în propria ei ocupaţie şi în propria ei stare, se sfinţeşte tot mai mult şi îşi îndeplineşte cu mai multă dăruire misiunea primită de la Domnul.

În faţa lui Dumnezeu, are aceeaşi calitate o profesoară universitară ca şi femeia care lucrează ca vânzătoare într-un magazin, sau ca secretară, sau ca muncitoare, sau ca ţărancă: toate sufletele sunt egale. Numai că, uneori, sunt mai frumoase sufletele persoanelor mai simple şi întotdeauna sunt mai plăcute Domnului cele care vorbesc cu mai multă căldură cu Dumnezeu Tatăl, cu Dumnezeu Fiul şi cu Dumnezeu Sfântul Duh.

Cu această Şcoală care s-a deschis la Madrid se pot face multe: se poate da un ajutor autentic şi eficient societăţii, într-o activitate importantă şi se poate înfăptui o muncă creştină în casele oamenilor, aducându-le bucurie, pace, înţelegere. Aş sta ore întregi să vorbesc despre acest subiect, dar e de-ajuns ceea ce am spus pentru a vedea că înţeleg munca în cămin ca pe o meserie de deosebită însemnătate, pentru că prin ea se poate face mult bine sau mult rău în sânul familiilor. Să sperăm ca va fi mult bine, căci vor fi multe persoane care, cu calităţi omeneşti, cu competenţă şi cu râvnă apostolică, vor face din această ocupaţie o sarcină plăcută, de extremă eficacitate în atâtea cămine din lume.