Lista numerelor

Tată,... să nu îi scoţi din lume

Suntem oameni de pe stradă, creştini obişnuiţi, amestecaţi în torentul circulator al societăţii, iar Domnul ne vrea sfinţi, apostolici, tocmai în mijlocul activităţii noastre profesionale, adică sfinţindu-ne în această îndatorire, sfinţind această îndatorire şi ajutându-i pe ceilalţi să se sfinţească prin această îndatorire. Convingeţi-vă că în acest mediu vă aşteaptă Dumnezeu, cu solicitudine de tată, de prieten; şi gândiţi-vă că, prin treburile voastre profesionale realizate cu responsabilitate, în plus faţă de faptul că ne susţinem din punct de vedere economic, aduceţi un serviciu direct dezvoltării societăţii, uşuraţi, de asemenea, poverile celorlalţi şi menţineţi atâtea lucrări de asistenţă – la nivel local şi universal – pentru persoanele şi popoarele mai puţin favorizate.

Prudenţa, virtute necesară

În pasajul din evanghelie amintit în Liturghia de astăzi, citim: Tunc abeuntes pharisaei, consilium inierunt ut caperent eum in sermone³; S-au întâlnit fariseii, ca să vorbească între ei cum ar putea să îl prindă pe Isus cu un cuvânt din ceea ce spusese. Nu uitaţi că această metodă a ipocriţilor este o tactică obişnuită şi în aceste timpuri; cred că iarba rea a fariseilor nu va dispărea niciodată din lume: mereu a fost de o fecunditate uimitoare. Poate Domnul o tolerează să crească, pentru a ne face prudenţi pe noi, fiii săi; pentru că virtutea prudenţei este indispensabilă oricui se află în situaţia de a sfătui, de a întări, de a corecta, de a aprinde, de a îmbărbăta. Şi chiar aşa, ca un apostol, profitând de împrejurările oferite de treburile obişnuite, trebuie să se poarte un creştin cu cei care îl înconjoară.

Îmi înalţ în acest moment inima la Dumnezeu şi îi cer, prin intermediul Fecioarei Preasfinte – care este în Biserică dar deasupra Bisericii: între Cristos şi Biserică, pentru a proteja, pentru a domni, pentru a fi mamă a oamenilor, cum este mama lui Isus Domnul nostru –; cer să ne acorde această prudenţă tuturor, şi în special celor care, amestecaţi în torentul circulator al societăţii, dorim să lucrăm pentru Dumnezeu: cu adevărat este bine pentru noi să învăţăm să fim prudenţi.

Împrejurările în care se afla acel slujitor din parabolă, dator cu zece mii de talanţi²⁶, reflectă bine situaţia noastră în faţa lui Dumnezeu: nici noi nu avem cu ce să plătim datoria imensă pe care am contractat-o prin atâta bunătate divină, şi pe care am mărit-o din cauza păcatelor noastre personale. Chiar dacă luptăm vitejeşte, nu vom reuşi să înapoiem echitabil multul pe care Domnul ni l-a iertat. Dar neputinţa omenească este suplinită cu vârf şi îndesat de milostivirea divină. El se poate considera satisfăcut, şi ne poate ierta de datorie, pur şi simplu că este bun, că în veac este mila lui²⁷.

Parabola – v-o amintiţi bine – se termină cu o a doua parte, care este ca un contrapunct al precedentei. Acel slujitor, care abia fusese iertat de o datorie enormă, nu se milostiveşte de un coleg, care avea o biată datorie de o sută de dinari. Aici se arată clar meschinăria inimii sale. La modul strict vorbind, nimeni nu îi neagă dreptul de a cere ceea ce este al său; cu toate acestea, ceva se revoltă în noi şi ne sugerează că această atitudine intolerantă se îndepărtează de adevărata dreptate: nu este drept ca o persoană care, cu un moment înainte, primise un tratament de favoare şi de înţelegere, să nu reacţioneze cel puţin cu răbdare faţă de un datornic al său. Iată că dreptatea nu se manifestă exclusiv prin respectarea exactă a drepturilor şi a îndatoririlor, ca în problemele de aritmetică, rezolvate prin adunări şi scăderi.

Virtutea creştină este mai ambiţioasă: ne impulsionează să ne arătăm recunoscători, afabili, generoşi; să ne comportăm ca prieteni loiali şi onorabili, atât în vremurile bune, cât şi la necaz; să îndeplinim legile şi să respectăm autorităţile legitime; să facem rectificări cu bucurie, când observăm că ne-am înşelat când am înfruntat vreo problemă. Mai ales, dacă suntem drepţi, ne îndeplinim obligaţiile noastre profesionale, familiale, sociale..., fără zarvă, nici laude, muncind cu râvnă şi exercitându-ne drepturile, care sunt şi îndatoriri.

Nu cred în dreptatea leneşilor, întrucât, cu al lor dolce far niente – cum se spune în iubita mea Italie – le lipseşte, uneori într-o manieră gravă, cel mai fundamental dintre principiile echităţii: cel al muncii. Nu trebuie să uităm că Dumnezeu a creat omul ut operaretur²⁸, ca să muncească, iar ceilalţi – familia şi naţiunea noastră, omenirea întreagă – depind şi de eficienţa muncii noastre. Fiilor, ce puţin ştiu despre dreptate cei care o reduc la o simplă distribuire de bunuri materiale!

Dreptatea şi dragostea pentru libertate şi pentru adevăr

Din copilăria mea – cum spune Scriptura²⁹: de când am avut urechi de auzit –, am început să ascult zarva problemei sociale. Nu presupune nimic special, pentru că este o temă veche, dintotdeauna. A apărut probabil în clipa în care oamenii s-au organizat într-un fel şi au apărut mai evidente diferenţele de vârstă, de inteligenţă, de capacitate de muncă, de interese, de personalitate.

Nu ştiu dacă este inevitabil să existe clase sociale; oricum ar fi, nici nu este treaba mea să vorbesc despre aceste chestiuni, şi cu atât mai puţin aici, în această capelă, unde ne-am reunit pentru a vorbi despre Dumnezeu – nu aş vrea niciodată în viaţa mea să vorbesc vreodată despre altă temă –, şi pentru a vorbi cu Dumnezeu.

Gândiţi ce vreţi despre toate pe care providenţa le-a lăsat spre libera şi legitima discuţie a oamenilor. Dar condiţia mea de preot al lui Cristos îmi impune necesitatea de a mă ridica mai sus şi de a vă aminti că, în orice caz, nu putem niciodată să abandonăm exercitarea dreptăţii, cu eroism dacă este nevoie.

Suntem obligaţi să apărăm libertatea personală a tuturor, ştiind că ne-a liberat Cristos³⁰; dacă nu acţionăm astfel, cu ce drept cerem libertatea noastră? Trebuie să răspândim, de asemenea, adevărul, pentru că veritas liberabit vos³¹, adevărul ne va elibera, în timp ce ignoranţa ne înrobeşte. Trebuie să susţinem dreptul tuturor oamenilor de a trăi, de a avea ceea ce este necesar pentru a duce o existenţă demnă, de a munci şi de a se odihni, de a-şi alege starea de viaţă, de a forma un cămin, de a aduce fii pe lume în cadrul căsătoriei şi de a-i putea educa, de a trece liniştit prin boală sau bătrâneţe, de a avea acces la cultură, de a se asocia cu ceilalţi cetăţeni pentru a atinge scopuri legitime şi, în primul rând, de a-l cunoaşte şi de a-l iubi pe Dumnezeu cu deplină libertate, întrucât conştiinţa – dacă este dreaptă – va descoperi urmele Creatorului în toate lucrurile.

Tocmai de aceea, este important să repet – nu mă amestec în politică, afirm doctrina Bisericii – că marxismul este incompatibil cu credinţa lui Cristos. Există ceva mai opus credinţei decât un sistem care bazează totul pe eliminarea din suflet a prezenţei pline de dragoste a lui Dumnezeu? Strigaţi foarte tare, astfel încât să se audă clar vocea voastră; pentru a practica dreptatea, nu avem nevoie pentru nimic în lume de marxism. Dimpotrivă, această eroare extrem de gravă, prin soluţiile sale exclusiv materialiste care îl ignoră pe Dumnezeul păcii, ridică obstacole pentru atingerea fericirii şi a înţelegerii între oameni. În creştinism găsim lumina bună care dă mereu răspuns tuturor problemelor: ajunge să vă străduiţi sincer să fiţi catolici, non verbo neque lingua, sed opere et veritate³², nu cu vorbe, nici din gură, ci prin fapte şi cu adevărat: spuneţi acest lucru, de câte ori aveţi ocazia – căutaţi-o, dacă trebuie –, fără reticenţe, fără teamă.