Lista numerelor

Când mă adresez vouă, când conversăm toţi împreună cu Dumnezeu, Domnul nostru, continui cu voce tare rugăciunea mea personală: îmi place să amintesc acest lucru foarte des. Şi voi trebuie să vă străduiţi, de asemenea, să alimentaţi rugăciunea voastră în interiorul sufletelor voastre, chiar şi atunci când, într-o împrejurare sau alta, ca aceea de azi, de exemplu, ne vedem siliţi să tratăm o temă care nu pare, la prima vedere, prea potrivită pentru un dialog de dragoste, pentru că asta este discuţia noastră cu Domnul. Spun la prima vedere, pentru că tot ce ni se întâmplă, tot ce se întâmplă lângă noi poate şi trebuie să fie temă de meditaţie.

Trebuie să vă vorbesc despre timp, despre acest timp care trece. Nu o să repet cunoscuta afirmaţie că un an în plus este un an în minus... Nici nu vă sugerez să întrebaţi prin jur ce cred unii şi alţii despre trecerea zilelor, pentru că, probabil – dacă aţi face acest lucru –, aţi auzi răspunsuri de genul: Tinereţe, comoară divină, care pleci pentru a nu te mai întoarce... Deşi nu exclud nici că aţi putea auzi şi alte consideraţii, cu mai mult sens supranatural.

Nu vreau nici să mă limitez la punctul concret al scurtimii vieţii, cu accente de nostalgie. Pe noi, creştinii, efemeritatea călătoriei pământeşti ar trebui să ne impulsioneze să profităm mai bine de timp, în niciun caz să ne temem de Domnul nostru şi cu atât mai puţin să privim moartea ca pe un final dezastruos. Un an care se încheie – s-a spus în mii de feluri, mai mult sau mai puţin poetice –, cu harul şi cu milostivirea lui Dumnezeu, este încă un pas care ne apropie de cer, patria noastră definitivă.

Gândindu-mă la această realitate, înţeleg foarte bine acea exclamaţie pe care sfântul Paul le-o scrie corintenilor: Tempus breve est¹!, ce scurtă este durata trecerii noastre pe pământ! Aceste cuvinte, pentru un creştin coerent, răsună în cea mai profundă intimitate a inimii sale ca un reproş în faţa lipsei de generozitate, şi ca o invitaţie constantă de a fi leal. Într-adevăr, este scurt timpul nostru pentru a iubi, pentru a da, pentru a ispăşi. Nu este corect, de aceea, să îl irosim, nici să aruncăm, iresponsabil, această comoară pe fereastră: nu putem să irosim această etapă în lume pe care Dumnezeu ne-o încredinţează fiecăruia.

Citind epistola de astăzi, îl vedem pe Daniel în mijlocul acelor lei înfometaţi şi, fără pesimism – nu pot să spun că vreo epocă trecută a fost mai bună, pentru că toate epocile au fost bune şi rele –, aş zice că şi în momentele actuale umblă mulţi lei liberi, iar noi trebuie să trăim în acest mediu. Lei care caută pe cine să devoreze: Tanquam leo rugiens circuit quaerens quem devoret²⁵.

Cum să evităm aceste fiare? Poate că nu ni se va întâmpla ca lui Daniel. Eu nu sunt dependent de miracole, dar iubesc această măreţie a lui Dumnezeu şi înţeleg că I-ar fi fost mai uşor să-i potolească foamea profetului sau să-i pună în faţă un aliment; şi nu a făcut-o. A dispus, în schimb, ca din Iudeea să se deplaseze miraculos alt profet, Habacuc, să-i ducă mâncare. Nu a ezitat să facă un miracol mare, pentru că Daniel nu se afla în acel puţ din întâmplare, ci dintr-o nedreptate a slujitorilor diavolului, pentru că era slujitor al lui Dumnezeu şi distrugător de idoli.

Noi, fără miracole spectaculoase, cu normalitatea vieţii creştine obişnuite, semănând pace şi bucurie, trebuie să distrugem, de asemenea, mulţi idoli: cel al neînţelegerii, cel al nedreptăţii, al ignoranţei, al autosuficienţei omeneşti care îi întoarce arogantă spatele lui Dumnezeu.

Nu vă neliniştiţi, nici să nu vă temeţi de vreun rău, chiar dacă circumstanţele în care munciţi ar fi îngrozitoare, mai rele decât cele în care se găsea Daniel, în groapă, cu acele animale feroce. Mâinile lui Dumnezeu sunt la fel de puternice şi, dacă ar fi nevoie, ar face minuni. Fideli! Cu o fidelitate iubitoare, conştientă, veselă, faţă de doctrina lui Cristos, convinşi că anii de acum nu sunt mai răi decât cei din alte secole şi că Domnul este acelaşi dintotdeauna.

L-am cunoscut pe un preot bătrân, care afirma – surâzând – despre sine însuşi: Eu sunt mereu liniştit, liniştit. Şi aşa trebuie să fim mereu noi, în mijlocul lumii, înconjuraţi de lei flămânzi, dar fără să pierdem pacea: liniştiţi. Cu dragoste, cu credinţă, cu speranţă, fără să uităm niciodată că, dacă este necesar, Domnul va multiplica miracolele.