Lista numerelor

Pentru a atinge această ţintă, trebuie să ne comportăm conduşi de dragoste, niciodată ca acela care poartă greutatea unei pedepse sau a unui blestem: Şi orice faceţi cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în numele Domnului Isus, mulţumind prin el lui Dumnezeu Tatăl²⁷. Şi aşa ne vom termina lucrul perfect, folosind din plin timpul, pentru că vom fi instrumente îndrăgostite de Dumnezeu, care îşi dau seama de toată responsabilitatea şi de toată încrederea pe care Domnul le pune pe umerii lor, în pofida slăbiciunii lor. În fiecare dintre activităţile tale, pentru că te bazezi pe puterea lui Dumnezeu, trebuie să te comporţi ca o persoană condusă exclusiv de dragoste.

Dar să nu închidem ochii la realitate, mulţumindu-ne cu o viziune naivă, superficială, care să ne ducă la ideea că ne aşteaptă un drum uşor şi că sunt suficiente pentru a-l parcurge nişte intenţii sincere şi dorinţa arzătoare de a-l sluji pe Dumnezeu. Să nu vă îndoiţi de acest lucru: de-a lungul anilor, vor apărea – poate mai repede decât credem – situaţii în mod deosebit de dificile, care vor cere mult spirit de sacrificiu şi o mai mare uitare de sine. Cultivă atunci virtutea speranţei şi, cu îndrăzneală, însuşeşte-ţi cuvintele apostolului: Eu socotesc că suferinţele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care va fi descoperită faţă de noi²⁸; meditează cu siguranţă şi cu pace: ce va fi dragostea infinită a lui Dumnezeu revărsată peste această biată creatură! A venit ceasul, în mijlocul preocupărilor tale obişnuite, de a-ţi exercita credinţa, de a deştepta speranţa, de a aprinde dragostea; adică, de a activa cele trei virtuţi teologale, care ne impulsionează să alungăm imediat, fără disimulări, fără ascunzişuri, fără ocolişuri, greşelile din comportamentul nostru profesional şi din viaţa noastră interioară.

Aici, în prezenţa lui Dumnezeu, care ne prezidează din tabernacol – cât de mult întăreşte această apropiere reală de Isus! – o să medităm astăzi asupra acestui extraordinar dar al lui Dumnezeu, speranţa, care umple sufletele noastre de bucurie, spe gaudentes³, bucuroşi, pentru că – dacă suntem credincioşi – ne aşteaptă dragostea infinită.

Să nu uităm niciodată că pentru toţi – pentru fiecare dintre noi, prin urmate – există doar două modalităţi de a exista pe pământ: se trăieşte viaţă divină, luptând pentru a-l mulţumi pe Dumnezeu; sau se trăieşte viaţă animală, mai mult sau mai puţin ilustrată omeneşte, când ne desprindem de el. Niciodată nu am acordat prea multă importanţă pseudo-sfinţilor care susţin că nu sunt credincioşi: îi iubesc cu adevărat, ca pe toţi oamenii, fraţii mei; le admir voinţa bună, care în anumite aspecte se poate dovedi eroică, dar îi compătimesc, pentru că au enorma nefericire de a le lipsi lumina şi căldura lui Dumnezeu, şi inefabila bucurie a speranţei teologale.

Un creştin sincer, coerent în credinţa sa, nu acţionează decât cu faţa spre Dumnezeu, cu viziune supranaturală; lucrează în această lume, pe care o iubeşte cu pasiune, implicat în caznele pământeşti, cu privirea spre cer. Ne confirmă acest lucru sfântul Paul: Quae sursum sunt quaerite; Căutaţi-le cele de sus, unde se află Cristos, aşezat la dreapta lui Dumnezeu. Cugetaţi la cele de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi aţi murit – pentru ceea ce este lumesc, prin Botez –, iar viaţa voastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu⁴.

Dar dacă abundă fricoşii şi frivolii, pe acest pământ al nostru, mulţi oameni drepţi, impulsionaţi de un ideal nobil – chiar dacă fără motivaţie supranaturală, din filantropie –, înfruntă toate genurile de privaţiuni şi se dăruiesc generos slujirii celorlalţi, în ajutarea lor în suferinţele lor sau în dificultăţile lor. Mă simt mereu impulsionat să respect, şi inclusiv să admir, tenacitatea celui care lucrează cu hotărâre pentru un ideal curat. Cu toate acestea, consider că este obligaţia mea să amintesc că tot ceea ce începem aici, dacă este o lucrare exclusiv a noastră, se naşte sub semnul caducităţii. Meditaţi asupra cuvintelor Scripturii: Apoi m-am uitat cu luare aminte la toate lucrurile pe care le-au făcut mâinile mele şi la truda cu care m-am trudit ca să le săvârşesc şi, iată, totul este deşertăciune şi vânare de vânt şi fără niciun folos sub soare⁵.

Această precaritate nu sufocă speranţa. Dimpotrivă, când recunoaştem micimea şi riscurile iniţiativelor pământeşti, această muncă se deschide la autentica speranţă, care înalţă orice îndatorire omenească şi o transformă în loc de întâlnire cu Dumnezeu. Se iluminează astfel această îndatorire cu o lumină perenă, care îndepărtează tenebrele deziluziilor. Dar dacă transformăm proiectele temporale în obiective absolute, anulând orizontul lăcaşului veşnic şi scopul pentru care am fost creaţi – a-l iubi şi a-l mări pe Domnul, şi a-l avea apoi, în cer –, cele mai strălucite intenţii se transformă în trădări şi inclusiv în vehicul de înjosire a creaturilor. Amintiţi-vă sincera şi celebra exclamaţie a sfântului Augustin, care a trecut prin atâtea amărăciuni atunci când nu îl cunoştea pe Dumnezeu şi căuta în afara lui fericirea: Ne-ai creat, Doamne, pentru a fi ai tăi, şi inima noastră este neliniştită, până când se odihneşte în tine⁶!. Probabil că nu există nimic mai tragic în viaţa oamenilor decât înşelările pe care le suferă din cauza coruperii sau a falsificării speranţei, prezentate ca o perspectivă ce nu are ca obiect dragostea care satură fără a da saţietate.

Pe mine, şi vreau ca vouă să vi se întâmple la fel, siguranţa de a mă simţi – de a mă şti – fiu al lui Dumnezeu mă umple de adevărata speranţă care, fiind virtute supranaturală, când se revarsă în creaturi, se acomodează naturii noastre şi este, de asemenea, virtute foarte omenească. Sunt fericit cu certitudinea cerului pe care îl vom atinge, dacă rămânem credincioşi până la sfârşit; cu fericirea care ne va cuprinde, quoniam bonus⁷, pentru că Dumnezeul meu este bun şi mila lui este infinită. Această convingere mă face să înţeleg că doar ceea ce este marcat cu amprenta lui Dumnezeu revelează semnul de neşters al eternităţii, iar valoarea sa este nepieritoare. De aceea, speranţa nu mă separă de lucrurile de pe acest pământ, ci mă apropie de aceste realităţi într-un nou mod, creştin, care încearcă să descopere în toate relaţia naturii, căzute, cu Dumnezeu Creatorul şi cu Dumnezeu Mântuitorul.

În ce să sperăm

Probabil mai mulţi dintre voi se întreabă: Noi, creştinii, în ce trebuie să sperăm? Pentru că lumea ne oferă multe lucruri bune, pe placul acestei inimi a noastre, care cere fericire şi caută cu nesaţ dragostea. În plus, vrem să semănăm pacea şi bucuria cu mâinile pline, nu ne mulţumim cu obţinerea unei prosperităţi personale şi încercăm să facem astfel încât să fie mulţumiţi toţi cei care ne înconjoară.

Din păcate, unii, cu o viziune demnă dar plată, cu idealuri caduce şi trecătoare, uită că năzuinţele creştinului trebuie să se orienteze spre culmi mai înalte: infinite. Ne interesează chiar dragostea lui Dumnezeu, să ne bucurăm de ea pe deplin, cu o bucurie fără sfârşit. Ni s-a dovedit, în atâtea moduri, că tot ceea ce este aici jos va trece pentru toţi, când această lume se sfârşeşte: şi chiar mai devreme, pentru fiecare, odată cu moartea, pentru că nu ne însoţesc nici bogăţiile, nici onorurile în mormânt. De aceea, cu aripile speranţei, care încurajează inimile noastre să se înalţe până la Dumnezeu, am învăţat să ne rugăm: In te, Domine, speravi, non confundar in aeternum⁸; Sper în tine, Doamne, îndrumă-mă cu mâinile tale acum şi în fiecare clipă, în vecii vecilor.

Nu ne-a creat Domnul ca să construim aici o Cetate statornică, definitivă⁹, pentru că această lume este drumul spre cealaltă, care este împărăţie fără necazuri¹⁰. Cu toate acestea, noi, creştinii, nu trebuie să ne dezinteresăm de activităţile pământeşti, pe care ni le aduce Dumnezeu pentru a le sfinţi, pentru a le impregna de credinţa noastră binecuvântată, singura care aduce adevărata pace, bucurie autentică în suflete şi în diferite medii. Aceasta a fost predica mea constantă din 1928: trebuie să creştinăm societatea; să ducem în toate straturile acestei omeniri a noastre simţul supranatural, astfel încât unii şi alţii să ne angajăm să înălţăm prin har îndatoririle cotidiene, profesia sau meseria. În acest mod, toate ocupaţiile omeneşti se iluminează cu o speranţă nouă, care transcende timpul şi caducitatea celor lumeşti.

Prin Botez, suntem purtători ai cuvântului lui Cristos, care înseninează, care aprinde şi linişteşte conştiinţele rănite. Şi pentru ca Domnul să acţioneze în noi şi pentru noi, trebuie să îi spunem că suntem dispuşi să luptăm în fiecare zi, deşi ne vedem slabi şi inutili, deşi percepem greutatea imensă a mizeriilor personale şi a slăbiciunii noastre personale. Trebuie să-i repetăm că avem încredere în el, în ajutorul său: dacă este nevoie, ca Abraham, împotriva oricărei aşteptări¹¹. Astfel, vom lucra cu râvnă reînnoită şi îi vom învăţa pe oameni să reacţioneze cu seninătate, eliberaţi de ură, de resentimente, de ignoranţă, de neînţelegeri, de pesimism, pentru că Dumnezeu poate tot.

Acolo unde ne aflăm, ne îndeamnă Dumnezeu: veghează! Să hrănim în conştiinţele noastre, în faţa acestei cereri a lui Dumnezeu, dorinţele pline de speranţe de sfinţenie, cu lucrări: Dă-mi, fiule, mie inima ta¹², ne sugerează. Încetează să construieşti castele cu imaginaţia, hotărăşte-te să-ţi deschizi inima lui Dumnezeu, pentru că doar în Domnul vei găsi fundamentul real pentru speranţa ta şi pentru a le face bine celorlalţi. Când nu lupţi cu tine însuţi, când nu respingi categoric inamicii care sunt în citadela interioară – orgoliul, invidia, concupiscenţa cărnii şi a ochilor, autosuficienţa, aviditatea nebunească pentru libertinaj –, când nu există această luptă interioară, cele mai nobile idealuri se veştejesc ca floarea ierbii. Soarele se înalţă cu arşiţa şi usucă iarba, iar floarea ei cade şi înfăţişarea ei arătoasă piere¹³. Apoi, în cea mai mică fisură se vor revărsa dezamăgirea şi tristeţea, ca o plantă dăunătoare şi invazivă.

Isus nu se mulţumeşte cu un consimţământ şovăitor. Pretinde, are dreptul să mergem pe acest drum cu integritate, fără concesii în faţa dificultăţilor. Cere paşi fermi, concreţi; pentru că, de obicei, hotărârile generale nu slujesc la prea mult. Aceste hotărâri atât de puţin conturate mi se par iluzii amăgitoare, care încearcă să reducă la tăcere chemările divine pe care le percepe inima; focuri de paie, care nu ard, nici nu dau căldură, şi care dispar cu aceeaşi rapiditate cu care au izbucnit.

De aceea, mă voi convinge că intenţiile tale de a atinge ţinta sunt sincere, dacă te văd mergând cu hotărâre. Fă binele, revizuind atitudinea ta obişnuită în faţa ocupaţiei din fiecare clipă; practică dreptatea, chiar în mediile pe care le frecventezi, deşi eşti doborât de oboseală; alimentează fericirea celor care te înconjoară, slujindu-i pe ceilalţi cu bucurie la locul tău de muncă, cu strădania de a lucra cu cea mai mare perfecţiune posibilă, cu înţelegerea ta, cu surâsul tău, cu atitudinea ta creştină. Şi totul, pentru Dumnezeu, cu gândul la gloria sa, cu privirea în sus, aspirând la patria definitivă, pentru că doar acest scop merită.

Cu privirea la cer

Să creştem în speranţă, pentru că în acest fel ne vom întări în credinţă, adevăratul temei al celor nădăjduite, dovada lucrurilor nevăzute³⁰. Să creştem în această virtute, care înseamnă să îl rugăm pe Domnul să crească în noi caritatea lui, pentru că avem încredere cu adevărat doar în ceea ce iubim din toate puterile. Şi merită să îl iubim pe Domnul. Voi aţi experimentat, ca şi mine, că persoana îndrăgostită se dăruieşte total, într-o sintonie minunată, în care inimile bat pentru aceeaşi iubire. Şi ce va fi dragostea lui Dumnezeu? Nu ştiţi că pentru fiecare dintre noi a murit Cristos? Da, pentru această inimă a noastră, săracă, mică, s-a consumat sacrificiul mântuitor al lui Isus.

Deseori ne vorbeşte Domnul despre premiul pe care l-a câştigat pentru noi cu moartea sa şi cu învierea sa. Da, eu mă duc să vă pregătesc un loc. Iar când voi fi plecat să vă pregătesc un loc, voi veni din nou şi vă voi lua cu mine, ca să fiţi unde sunt eu³¹. Cerul este ţinta căii noastre pământeşti. Isus Cristos ne-a precedat şi acolo, în compania Fecioarei şi a sfântului Iosif – pe care îl venerez atât de mult –, a îngerilor şi a sfinţilor, aşteaptă sosirea noastră.

Nu au lipsit niciodată ereticii – chiar şi în perioada apostolilor – care au încercat să le smulgă creştinilor speranţa. Dacă se predică dar că Isus a înviat din morţi, cum de spun unii printre voi că nu există o înviere a morţilor? Dacă nu există o înviere a morţilor, nici Cristos nu a înviat. Dar dacă Cristos nu a înviat, atunci predica voastră este deşartă; deşartă şi credinţa voastră³².... Divinitatea drumului nostru – Isus, cale, adevăr şi viaţă³³ – este garanţia sigură care se termină în fericirea eternă, dacă nu ne îndepărtăm de el.

Fie ca mama lui Dumnezeu şi mama noastră să ne protejeze, cu scopul ca fiecare dintre noi să poată sluji Biserica în plenitudinea credinţei, cu darurile Duhului Sfânt şi cu viaţa contemplativă. Fiecare îndeplinind îndatoririle personale care îi revin; fiecare cu meseria şi cu profesia sa şi, îndeplinind obligaţiile stării sale, să îl mărească cu bucurie pe Domnul.

Iubiţi Biserica, slujiţi-o cu bucuria conştientă a celui care a ştiut să se hotărască pentru această slujire din dragoste. Şi dacă am vedea că unii merg fără speranţă, precum cei doi din Emaus, să ne apropiem cu credinţă – nu în nume propriu, ci în numele lui Cristos –, pentru a-i asigura că promisiunea lui Isus nu poate să nu se îndeplinească, a-i asigura că el veghează asupra miresei sale mereu, că nu o abandonează. Că vor trece tenebrele, pentru că suntem fii ai luminii⁴⁹ şi suntem chemaţi la viaţa veşnică.

El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai exista. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut. Cel care stătea pe scaunul de domnie a zis: Iată, eu fac toate noi. Şi a spus: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt sigure şi adevărate. Apoi mi-a zis: S-a sfârşit! Eu sunt alfa şi omega, începutul şi sfârşitul. Celui care îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii. Cel care va birui şi va moşteni aceste lucruri, eu îi voi fi Dumnezeu şi el îmi va fi fiu⁵⁰.