Lista numerelor

Permiteţi-mi o scurtă digresiune, care se potriveşte perfect în acest caz. Niciodată nu l-am întrebat pe niciunul dintre cei care s-au apropiat de mine ce crede despre politică: nu mă interesează! Vă arăt, cu această normă a comportamentului meu, o realitate care este foarte profund înrădăcinată în esenţa Opus Dei, căreia, prin harul şi milostivirea divină, m-am dedicat complet, pentru a sluji sfânta Biserică. Nu mă interesează această temă pentru că, fiind creştini, vă bucuraţi de cea mai deplină libertate, cu responsabilitatea personală care rezultă, pentru a interveni, cum vă place mai bine, în probleme de ordin politic, social, cultural etc. fără alte limite decât cele pe care ni le pune magisteriul Bisericii. Mă preocupă doar – pentru binele sufletelor voastre –, dacă depăşiţi aceste limite, pentru că atunci aţi crea o opoziţie netă între credinţa pe care afirmaţi că o practicaţi şi lucrările voastre, iar atunci v-aş avertiza asupra acestui lucru. Acest respect sacrosant pentru opţiunile voastre, atâta timp cât nu se îndepărtează de legea lui Dumnezeu, nu îl înţeleg cei care ignoră adevăratul concept al libertăţii pe care ne-a câştigat-o Cristos pe cruce, qua libertate Christus nos liberavit, Cristos ne-a eliberat ca să fim liberi¹⁸, cei sectari ai unei extreme sau a alteia: cei care pretind să impună drept dogme opiniile lor temporale; sau cei care îl degradează pe om, negând valoarea credinţei, lăsând-o la mila erorilor cele mai brutale.

Sunt suflete care fac baricade din libertate. Libertatea mea, libertatea mea! O au, şi nu o urmează; se uită la ea, o pun ca pe un idol de lut în mintea lor mărginită. Este aceasta libertate? Ce folos au ei din această comoară fără niciun angajament serios, care să orienteze întreaga existenţă? Un astfel de comportament se opune nobleţei persoane umane; a valorii sale intrinsece. Lipseşte traiectoria, drumul clar care orientează paşii pe pământ: aceste suflete – le-aţi întâlnit, ca şi mine – se vor lăsa apoi amăgite de vanitatea puerilă, de îngâmfarea egoistă, de senzualitate.

Libertatea lor se dovedeşte sterilă, sau produce roade ridicole, şi din punct de vedere omenesc. Cel care nu alege – în deplină libertate! – o normă dreaptă de comportament, mai devreme sau mai târziu se va vedea manipulat de alţii, va trăi în indolenţă – ca un parazit –, supus la ceea ce hotărăsc ceilalţi. Se va lăsa purtat de colo colo de orice vânt şi alţii vor hotărî totdeauna în locul lui. Aceştia sunt nişte nori fără apă, mânaţi încoace şi încolo de vânturi, nişte pomi tomnatici fără rod, de două ori morţi, dezrădăcinaţi²⁶, deşi se învăluie într-o pălăvrăgeală continuă, în disimulări cu care încearcă să ascundă lipsa caracterului, a curajului şi a onoarei.

Dar nimeni nu mă constrânge! repetă ei, cu obstinaţie. Nimeni? Toţi constrâng această libertate iluzorie, care nu îndrăzneşte să accepte cu responsabilitate consecinţele acţiunilor libere, personale. Acolo unde nu există dragostea lui Dumnezeu, apare un vid în exercitarea individuală şi responsabilă a propriei libertăţi: acolo – în pofida aparenţelor – totul este constrângere. Indecisul, nehotărâtul, este ca materialul plastic in voia împrejurărilor; oricine îl modelează după cheful său şi, înainte de toate, pasiunile şi cele mai rele înclinaţii ale naturii rănite de păcat.

Sclavie pentru sclavie – dacă, în orice caz, trebuie să slujim, pentru că, fie că recunoaştem sau nu, aceasta este condiţia umană –, nu există nimic mai bun decât a ne şti, din dragoste, sclavi ai lui Dumnezeu. Pentru că în acel moment pierdem condiţia de sclavi, pentru a ne transforma în prieteni, în fii. Şi aici se arată diferenţa: abordăm ocupaţiile cinstite ale lumii cu aceeaşi pasiune, cu aceeaşi râvnă ca şi ceilalţi, dar cu pace în străfundul sufletului; cu bucurie şi seninătate, şi în faţa contradicţiilor: pentru că nu ne punem încrederea în ceea ce trece, ci în ceea ce rămâne pentru totdeauna, nu suntem copiii celei roabe, ci ai celei libere³⁷.

De unde vine această libertate? De la Cristos, Domnul nostru. Aceasta este libertatea cu care el ne-a răscumpărat³⁸. De aceea, ne învaţă: Dacă Fiul vă face liberi, veţi fi cu adevărat liberi³⁹. Noi, creştinii, nu trebuie să cerem cu împrumut de la nimeni acest dar, pentru că singura libertate care îl salvează pe om este cea creştină.

Îmi place să vorbesc despre aventura libertăţii, pentru că aşa se desfăşoară viaţa voastră şi a mea. Liberi – ca fii, insist, nu ca sclavi –, urmăm cărarea pe care Domnul ne-a arătat-o fiecăruia dintre noi. Ne bucurăm de această libertate de mişcare ca de un dar al lui Dumnezeu.

Liber, fără vreo constrângere, pentru că aşa vreau, îl aleg pe Dumnezeu. Şi mă angajez să-l slujesc, să-mi transform existenţa în dăruire faţă de ceilalţi, din dragoste pentru Domnul meu Isus. Această libertate mă încurajează să spun că nimic de pe pământ nu mă va despărţi de dragostea lui Cristos⁴⁰.

Fiecăruia ce e al său

Citiţi cu atenţie scena din evanghelie, pentru a profita de aceste lecţii minunate despre virtuţile care trebuie să ilumineze modul nostru de a acţiona. Odată încheiat preambulul ipocrit şi adulator, fariseii şi irodienii ridică problema lor: Spune-ne dar, ce crezi: este învoit să-i dai cezarului tribut, sau nu¹⁷? Observaţi acum – scrie Ioan Gură de Aur– viclenia lor; pentru că nu spun; explică-ne ce este bun, convenabil, legitim, ci spune ce crezi. Sunt obsedaţi să îl trădeze şi să îl facă odios în ochii puterii politice¹⁸. Cum însă Isus le cunoştea răutatea, zise: Ce mă puneţi la încercare, făţarnicilor? Arătaţi-mi moneda cu care se plătesc dările. Îi aduseră un dinar. El îi întrebă: A cui este această figură şi inscripţia? Îi răspunseră: A cezarului. Atunci el le zice: Daţi-i, aşadar, cezarului ceea ce îi aparţine cezarului, iar ceea ce îi aparţine lui Dumnezeu, lui Dumnezeu¹⁹.

Vedeţi că dilema este veche, la fel cum clar şi fără echivoc este răspunsul Învăţătorului. Nu este – nu există – o contrapunere între slujirea lui Dumnezeu şi slujirea oamenilor; între exercitarea îndatoririlor şi drepturilor noastre civice şi a celor religioase; între râvna de a construi şi de a face mai bună cetatea temporală şi convingerea că trecem prin această lume ca pe un drum care ne duce în patria cerească.

Şi aici se manifestă această unitate a vieţii care – nu voi obosi să o repet – este o condiţie esenţială, pentru cei care încearcă să se sfinţească în mijlocul împrejurărilor obişnuite ale muncii lor, ale relaţiilor familiale şi sociale. Isus nu admite această divizare: Nimeni nu poate servi la doi stăpâni. Fie că pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, fie că la unul va ţine, iar pe celălalt îl va dispreţui²⁰. Alegerea exclusivă a lui Dumnezeu pe care o face un creştin când răspunde pe deplin chemării sale, îl împinge să îndrepte totul spre Domnul şi, în acelaşi timp, să-i dea, de asemenea, aproapelui tot ceea ce de drept îi corespunde.