Lista numerelor

Meditând asupra acelor cuvinte ale Domnului nostru: Eu însumi mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr¹⁴, percepem cu claritate unicul nostru scop: sfinţenia sau, mai bine spus, faptul că trebuie să fim sfinţi pentru a sfinţi. Imediat, ca o subtilă tentaţie, ne asaltează, poate, gândul că foarte puţini suntem hotărâţi să răspundem acestei invitaţii divine, pe lângă faptul că ne considerăm instrumente de proastă calitate. Este adevărat, suntem puţini, în comparaţie cu restul omenirii, şi ca persoane nu valorăm nimic; dar afirmaţia Învăţătorului răsună cu autoritate: creştinul este lumină, sare, fermentul lumii, şi o fărâmă de plămadă dospeşte tot aluatul¹⁵. Tocmai de aceea, am predicat mereu că ne interesează toate sufletele – sută la sută –, fără discriminarea niciunui gen, cu certitudinea că Isus Cristos ne-a răscumpărat pe toţi şi vrea să ne folosească pe aceştia puţini, în pofida nulităţii propriei noastre persoane, ca să facem cunoscută această mântuire.

Un discipol al lui Cristos nu se va purta niciodată rău cu nicio persoană; greşelii îi spune pe nume, dar pe cel care se înşală trebuie să îl corecteze cu dragoste; dacă nu, nu îl va putea ajuta, nu îl va putea sfinţi. Trebuie să convieţuim, trebuie să înţelegem, trebuie să iertăm, trebuie să avem o atitudine fraternă; şi, după cum ne sfătuia sfântul Ioan al Crucii, în orice moment trebuie să pui dragoste, acolo unde nu este dragoste, pentru a scoate dragoste¹⁶, de asemenea în aceste împrejurări aparent neimportante pe care ni le oferă munca profesională şi relaţiile familiale şi sociale. Drept care, tu şi eu vom profita de cele mai banale ocazii care apar în jurul nostru pentru a le sfinţi, pentru a ne sfinţi şi pentru a-i sfinţi pe cei care împart cu noi aceeaşi trudă zilnică, simţind în viaţa noastră povara dulce şi sugestivă a comântuirii.

Drojdia şi aluatul

Noi vrem să îl urmăm pe Domnul şi vrem să îi răspândim cuvântul. Omeneşte vorbind, este logic să ne întrebăm, de asemenea: dar ce suntem noi, la atâta lume? În comparaţie cu numărul locuitorilor pământului, chiar dacă suntem milioane, suntem puţini. De aceea, trebuie să ne considerăm ca o drojdie care este pregătită şi dispusă să facă bine omenirii întregi, amintindu-ne cuvintele apostolului: O fărâmă de plămadă face să crească întreg aluatul⁶, îl transformă. Trebuie să învăţăm să fim această drojdie, această plămădeală, pentru a schimba şi a transforma mulţimea.

Oare drojdia este în mod natural mai bună decât aluatul? Nu. Dar plămădeala este instrumentul pentru ca aluatul să crească, transformându-se în aliment hrănitor şi sănătos.

Gândiţi-vă, chiar dacă doar în linii mari, la acţiunea eficientă a drojdiei, care slujeşte la pregătirea pâinii, hrană de bază, simplă, la îndemâna tuturor. În atâtea locuri – poate aţi văzut undeva – prepararea pâinii zilnice este o adevărată ceremonie, în care se obţine un produs minunat, savuros, pe care îl mănânci din ochi.

Alege făină bună; dacă poţi, de cea mai bună calitate. Frământă aluatul în covată, pentru a-l amesteca cu plămădeala, printr-o muncă îndelungată şi plină de răbdare. Apoi, un răgaz de odihnă, necesar pentru ca plămădeala să îşi încheie misiunea, făcând aluatul să crească.

Între timp, arde focul cuptorului, înteţit de lemnele care se consumă. Şi acest aluat, pus în căldura lemnului, devine pâine moale, pufoasă, de bună calitate. Un rezultat imposibil de obţinut fără acţiunea plămădelii – puţine –, care s-a diluat, dispărând între celelalte elemente într-o lucrare eficientă, care trece neobservată.

Pescuitul

Iată, trimit o mulţime de pescari, zice Domnul, şi-i vor pescui pe aceşti peşti⁸. Aşa arată concret marea lucrare: un pescuit. Se vorbeşte sau se scrie uneori despre lume, comparând-o cu o mare. Şi este un adevăr în această comparaţie. În viaţa umană, ca şi pe mare, există perioade de calm şi de furtună, de linişte şi de vânturi puternice. Deseori, creaturile înoată în ape tulburi, în mijlocul valurilor mari; călătoresc între furtuni, pe un drum trist, şi chiar dacă par fericite, chiar şi când fac mult zgomot: sunt hohote prin care vor să-şi ascundă descurajarea, dezgustul, viaţa fără caritate şi fără înţelegere. Se devorează unii pe alţii, oamenii, şi peştii.

Este datoria fiilor lui Dumnezeu să facă astfel încât toţi oamenii să intre – liber – în plasa divină, ca să se iubească. Dacă suntem creştini, trebuie să ne transformăm în acei pescari pe care îi descrie profetul Ieremia, cu o metaforă pe care a folosit-o, de asemenea, Isus Cristos, în repetate rânduri: Veniţi pe urma mea şi voi face din voi pescari de oameni⁹ , le spune lui Petru şi lui Andrei.

Să-l însoţim pe Cristos în acest pescuit divin. Isus este lângă lacul Genezaret şi oamenii se înghesuie în jurul lui, dornici să asculte cuvântul lui Dumnezeu¹⁰. La fel ca azi! Nu vedeţi? Doresc să audă mesajul lui Dumnezeu, deşi, în exterior, ascund acest lucru. Poate unii au uitat doctrina lui Cristos; alţii – fără a fi vina lor – nu au învăţat-o niciodată, şi cred despre religie că este ceva ciudat. Dar convingeţi-vă de o realitate mereu actuală: vine totdeauna un moment în care sufletul nu mai poate, nu îi ajung explicaţiile obişnuite, nu îl satisfac minciunile falşilor profeţi. Şi, deşi nu o recunosc atunci, aceste persoane sunt dornice să îşi potolească neliniştea privind învăţătura Domnului.

Să-l lăsăm pe sfântul Luca să povestească: El văzu două bărci oprite pe malul lacului; pescarii, coborâţi din ele, spălau plasele. Se urcă atunci în una dintre bărci, aceea a lui Simon, şi-l rugă să se îndepărteze puţin de ţărm. Se aşeză şi din barcă învăţa mulţimile¹¹. Când şi-a terminat cateheza, i-a poruncit lui Simon: Înaintează în larg şi aruncaţi-vă plasele la pescuit¹². Este Cristos stăpânul bărcii; este el cel care pregăteşte pescuitul: pentru aceasta a venit în lume, pentru a avea grijă ca fraţii lui să găsească drumul măririi şi iubirii pentru Tată. Apostolatul creştin nu l-am inventat noi. Noi, oamenii, uneori îi punem piedici: cu neîndemânarea noastră, cu lipsa noastră de credinţă.