Lista numerelor

Nu ne-a creat Domnul ca să construim aici o Cetate statornică, definitivă⁹, pentru că această lume este drumul spre cealaltă, care este împărăţie fără necazuri¹⁰. Cu toate acestea, noi, creştinii, nu trebuie să ne dezinteresăm de activităţile pământeşti, pe care ni le aduce Dumnezeu pentru a le sfinţi, pentru a le impregna de credinţa noastră binecuvântată, singura care aduce adevărata pace, bucurie autentică în suflete şi în diferite medii. Aceasta a fost predica mea constantă din 1928: trebuie să creştinăm societatea; să ducem în toate straturile acestei omeniri a noastre simţul supranatural, astfel încât unii şi alţii să ne angajăm să înălţăm prin har îndatoririle cotidiene, profesia sau meseria. În acest mod, toate ocupaţiile omeneşti se iluminează cu o speranţă nouă, care transcende timpul şi caducitatea celor lumeşti.

Prin Botez, suntem purtători ai cuvântului lui Cristos, care înseninează, care aprinde şi linişteşte conştiinţele rănite. Şi pentru ca Domnul să acţioneze în noi şi pentru noi, trebuie să îi spunem că suntem dispuşi să luptăm în fiecare zi, deşi ne vedem slabi şi inutili, deşi percepem greutatea imensă a mizeriilor personale şi a slăbiciunii noastre personale. Trebuie să-i repetăm că avem încredere în el, în ajutorul său: dacă este nevoie, ca Abraham, împotriva oricărei aşteptări¹¹. Astfel, vom lucra cu râvnă reînnoită şi îi vom învăţa pe oameni să reacţioneze cu seninătate, eliberaţi de ură, de resentimente, de ignoranţă, de neînţelegeri, de pesimism, pentru că Dumnezeu poate tot.

Toate le pot

Dacă nu lupţi, să nu-mi spui că încerci să te identifici mai mult cu Cristos, să îl cunoşti, să îl iubeşti. Când pornim pe adevăratul drum de a-l urma pe Cristos, de a ne purta ca fii ai lui Dumnezeu, nu ni se ascunde ce ne aşteaptă: Sfânta cruce, pe care trebuie să o privim ca pe punctul central pe care se sprijină speranţa noastră de a ne uni cu Domnul.

Îţi anticipez că acest program nu se dovedeşte o întreprindere uşoară; că a trăi în modul pe care ni-l arată Domnul presupune strădanie. Vă citesc enumerarea pe care o face apostolul, când vorbeşte despre întâmplările şi suferinţele prin care a trecut pentru a îndeplini voinţa lui Isus: De la Iudei, de cinci ori am primit treizeci şi nouă de lovituri. De trei ori am fost bătut cu vergi, o dată cu pietre; de trei ori am naufragiat, o zi şi o noapte le-am petrecut în largul mării. De atâtea ori pe drumuri, în primejdii, pe râuri, primejdii de hoţi, primejdii din partea neamului meu, primejdii din partea păgânilor, primejdii în oraş, primejdii în pustiu, primejdii pe mare, primejdii printre fraţi mincinoşi. În muncă şi trudă, în repetate veghi, în foame şi sete, în posturi dese, în frig şi goliciune. Iar în afară de toate celelalte, sarcina mea de fiecare zi, îngrijorarea pentru toate Bisericile¹⁴.

Îmi place, în aceste conversaţii cu Domnul, să mă scufund în realitatea în care trăim, fără să inventez teorii, nici să visez la mari renunţări, la eroisme, care de obicei nu se realizează. Contează să profităm de timp, care ne scapă printre mâini şi care, după criteriul creştin, este mai preţios decât aurul, pentru că reprezintă o anticipare a gloriei care ni se va acorda după aceea.

Logic, de-a lungul zilei noastre nu ne vom lovi de genul şi mulţimea de contradicţii care au apărut în viaţa lui Saul. Noi vom descoperi micimea egoismului nostru, loviturile senzualităţii, loviturile unui orgoliu inutil şi ridicol, şi multe alte cedări; atâtea, atâtea slăbiciuni. Să ne descurajăm? Nu. Cu sfântul Paul, să-i repetăm Domnului: Mă simt bine în slăbiciunile mele, în umiliri, în necazuri, în prigoane şi strâmtorări pentru Cristos, deoarece când mă simt slab, atunci sunt tare¹⁵.

Mizeria şi iertarea

Într-atât de mult s-a apropiat Domnul de creaturi, încât toţi păstrăm în inimă foamea de înălţimi, năzuinţa de a urca foarte sus, de a face binele. Dacă trezesc din nou în tine, acum, aceste aspiraţii, este pentru că vreau să te convingi de siguranţa pe care el a pus-o în sufletul tău: dacă îl laşi să lucreze, vei sluji – acolo unde eşti – ca instrument util, cu o eficienţă nebănuită. Ca să nu te îndepărtezi din laşitate de această încredere pe care Dumnezeu o depozitează în tine, evită înfumurarea de a subaprecia cu naivitate dificultăţile care vor apărea pe drumul tău de creştin.

Nu trebuie să ne mirăm. Purtăm în noi înşine – consecinţă a naturii căzute – un început de opoziţie, de rezistenţă la har: sunt rănile păcatului originar, infectate de păcatele noastre personale. De aceea, trebuie să întreprindem aceste ascensiuni, aceste îndatoriri divine şi umane – cele de fiecare zi –, care totdeauna duc la dragostea de Dumnezeu, cu umilinţă, cu inima plină de căinţă, cu încredere în ajutorul divin, şi făcând cele mai mari eforturi ale noastre, ca şi cum totul ar depinde de noi singuri.

În timp ce ne luptăm – o luptă care va dura până la moarte –, să nu excluzi posibilitatea să se ridice, violenţi, inamicii din afară şi dinăuntru. Şi, ca şi cum nu ar fi destul acest balast, uneori îţi năpădesc mintea erorile comise, poate o mulţime. Ţi-o spun în numele lui Dumnezeu: nu dispera. Când se întâmplă acest lucru – care nu trebuie neapărat să se întâmple; nici nu este ceva obişnuit –, transformă această ocazie într-un motiv de a te uni mai mult cu Domnul; pentru că el, care te-a ales ca fiu, nu te va abandona. Permite încercarea, ca să iubeşti mai mult şi să descoperi cu mai multă claritate continua sa protecţie, dragostea sa.

Insist, să ai curaj, pentru că Isus, care ne-a iertat pe cruce, continuă să-şi ofere iertarea în sacramentul Penitenţei, şi mereu avem un apărător la Tatăl, pe Isus Cristos, cel drept. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi¹⁸, ca să atingem victoria.

Înainte, orice s-ar întâmpla! Bine prins de braţul Domnului, gândeşte-te că Dumnezeu nu pierde bătălii. Dacă te îndepărtezi de el, indiferent din ce motiv, reacţionează cu umilinţa de a începe şi de a reîncepe, de a juca în fiecare zi rolul fiului risipitor repetat în cele 24 de ore ale zilei; de a-ţi deschide inima plină de căinţă la Spovadă, adevărat miracol al iubirii lui Dumnezeu. În acest sacrament minunat, Domnul îţi curăţă sufletul şi te inundă de bucurie şi de forţă pentru a nu te descuraja în lupta ta şi pentru a te întoarce neobosit la Dumnezeu, chiar şi atunci când totul ţi se pare întunecat. În plus, Maica lui Dumnezeu, care este, de asemenea, mama noastră, te protejează cu solicitudinea sa maternală şi te întăreşte în mersul tău.

Pentru unii, toate acestea sunt, poate, familiare; pentru alţii, noi; pentru toţi, dificile. Dar eu, cât timp voi mai avea suflare, nu voi înceta să predic necesitatea primordială de a fi suflet de rugăciune, mereu! cu orice ocazie şi în circumstanţele cele mai diferite, deoarece Dumnezeu nu ne abandonează niciodată. Nu este creştineşte să ne gândim la prietenia divină exclusiv ca la un mijloc extrem. Ni se poate părea normal să le ignorăm sau să le desconsiderăm pe persoanele pe care le iubim? Evident, nu. Spre cei pe care îi iubim se îndreaptă constant cuvintele, dorinţele, gândurile: este ca o prezenţă continuă. La fel este cu Dumnezeu.

Cu această căutare a Domnului, întreaga noastră zi se transformă într-o unică discuţie intimă şi plină de încredere. Am afirmat şi am scris acest lucru de atâtea ori, o repet încă o dată, pentru că Domnul nostru ne face să vedem – cu exemplul său – că acesta este comportamentul sigur: rugăciune constantă, de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa. Când totul iese cu uşurinţă: Mulţumesc, Doamne! Când vine un moment dificil: Doamne, nu mă părăsi! Şi acest Dumnezeu blând şi umil cu inima²¹, nu va uita rugăciunile noastre, nici nu va rămâne indiferent, pentru că el a spus: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi, şi vi se va deschide²².

Să încercăm, de aceea, să nu pierdem niciodată punctul de vedere supranatural, văzându-l în spatele oricărui eveniment pe Dumnezeu: în faţa a ceea ce este plăcut şi a ceea ce este neplăcut, în faţa consolării... şi a dezolării din cauza morţii unei fiinţe iubite. Mai înainte de toate, discuţia cu Tatăl tău, Dumnezeu, căutându-l pe Domnul în centrul sufletului nostru. Nu este un lucru care poate fi considerat mărunt, neînsemnat: este manifestarea clară a vieţii interioare constante, a autenticului dialog de dragoste. O practică curentă care nu ne va provoca nicio deformare psihologică pentru că – pentru un creştin – trebuie să fie la fel de naturală ca bătaia inimii.

Priviţi cât îşi doreşte Dumnezeu să ne conducă cu paşi minunaţi, divini şi umani, care se traduc printr-o abnegaţie fericită, de bucurie cu durere, de uitare de sine însuşi. Dacă vrea cineva să mă urmeze, să renunţe la sine însuşi, să-şi ia crucea şi să mă însoţească²⁴. Un sfat pe care l-am auzit toţi. Trebuie să ne hotărâm să îl urmăm cu adevărat: pentru ca Domnul să se poată sluji de noi pentru ca, în mijlocul tuturor răscrucilor lumii – noi fiind plini de Dumnezeu –, să fim sare, drojdie, lumină. Tu, în Dumnezeu, pentru a lumina, a da savoare, a creşte, a fermenta.

Dar să nu uităm că nu creăm noi înşine această lumină: doar o reflectăm. Nu suntem noi cei care salvăm sufletele, impulsionându-le să facă binele: suntem doar un instrument, mai mult sau mai puţin potrivit, pentru proiectele salvatoare ale lui Dumnezeu. Dacă vreodată am gândi că binele pe care îl facem este opera noastră, s-ar întoarce mândria, mai înrădăcinată; sarea şi-ar pierde savoarea, drojdia s-ar strica, lumina s-ar transforma în tenebre.

Poate acum vreunul dintre voi se gândeşte că o zi obişnuită, agitaţia normală a vieţii de zi cu zi nu sunt prea potrivite pentru a ne menţine inima îndreptată spre o creatură atât de pură ca Maica Domnului. Eu v-aş invita să reflectaţi puţin. Ce căutăm mereu, chiar şi fără nicio intenţie specială, în tot ceea ce facem? Când ne conduce dragostea pentru Dumnezeu şi lucrăm cu rectitudine de intenţie, căutăm ceea ce este bun, curat, ceea ce aduce pace în conştiinţă şi fericire în suflet. Nu facem greşeli? Ba da; dar tocmai recunoaşterea acestor greşeli înseamnă să descoperim cu mai mare claritate că ţinta noastră este aceasta: o fericire nu trecătoare, ci profundă, senină, omenească şi supranaturală.

Există o creatură care a atins pe acest pământ această fericire, pentru că este opera măiastră a lui Dumnezeu: Mama noastră preasfântă, Maria. Ea trăieşte şi ne apără; este lângă Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, în trup şi suflet. Este aceeaşi care a născut în Palestina, care s-a încredinţat Domnului de copilă, care a primit buna vestire de la arhanghelul Gabriel, care l-a adus pe lume pe Mântuitorul nostru, care a stat lângă el la picioarele crucii.

În ea capătă realitate toate idealurile; dar nu trebuie să tragem concluzia că desăvârşirea şi măreţia sa o fac inaccesibilă şi distantă. Este cea plină de har, suma tuturor perfecţiunilor: şi este mamă. Cu puterea sa în faţa lui Dumnezeu, ne va obţine ceea ce cerem; ca mamă vrea să ne acorde ceea ce cerem. Şi tot ca mamă înţelege slăbiciunile noastre, alină, iartă, uşurează drumul, are mereu pregătit remediul, chiar şi atunci când pare că nu se mai poate face nimic.

Ascetică? Mistică? Nu mă interesează. Orice ar fi, mistică sau ascetică, ce contează? Este un dar al lui Dumnezeu. Dacă tu încerci să meditezi, Domnul nu te va lipsi de ajutorul său. Credinţă şi fapte de credinţă: fapte, pentru că Domnul – ai constatat acest lucru de la început, şi l-am subliniat la momentul potrivit – este în fiecare zi mai exigent. Aceasta este deja contemplaţie şi este uniune; aceasta trebuie să fie viaţa multor creştini, fiecare mergând înainte pe propria sa cale spirituală – sunt infinite –, în mijlocul grijilor lumii, chiar dacă nici măcar nu şi-au dat seama.

O rugăciune şi un comportament care nu ne îndepărtează de activităţile noastre obişnuite, care în mijlocul acestei strădanii nobile pământeşti ne conduc la Domnul. Ridicând toate aceste corvezi spre Dumnezeu, creatura spiritualizează lumea. Am vorbit de atâtea ori despre mitul regelui Midas, care transforma în aur tot ce atingea! În aur de merite supranaturale putem transforma tot ceea ce atingem, în pofida erorilor noastre personale.