Lista numerelor

Justiţie şi caritate

Citiţi Sfânta Scriptură. Meditaţi asupra uneia dintre scenele din viaţa Domnului, asupra învăţăturilor sale. Gândiţi-vă în special la sfaturile şi la atenţionările cu care pregătea acea mână de oameni care aveau să fie apostolii săi, mesagerii săi, de la un capăt al pământului la altul. Care este linia principală care le marchează? Nu este porunca nouă a carităţii? A fost cu dragoste modul în care şi-au deschis drum în acea lume păgână şi coruptă.

Fiţi convinşi că numai cu dreptatea nu veţi rezolva niciodată marile probleme ale omenirii. Când se face dreptate rece, nu vă miraţi dacă oamenii sunt răniţi: cere mult mai mult demnitatea omului, care este fiu al lui Dumnezeu. Caritatea trebuie să meargă înăuntru şi alături, pentru că îndulceşte totul, îndumnezeieşte: Dumnezeu este dragoste³³. Trebuie să fim mânaţi mereu de dragostea pentru Dumnezeu, care face mai uşor să îl iubim pe aproapele, şi purifică şi înalţă iubirile pământeşti.

Pentru a ajunge de la stricta dreptate la abundenţa de caritate este un întreg traseu de parcurs. Şi nu sunt mulţi cei care perseverează până la sfârşit. Unii se mulţumesc să se apropie de prag: fac abstracţie de dreptate şi se limitează la puţină bunăvoinţă, pe care o califică drept caritate, fără să-şi dea seama că aceasta presupune o mică parte din ceea ce sunt obligaţi să facă. Şi se arată la fel de satisfăcuţi de ei înşişi ca fariseul care credea că îndeplineşte cu asupra de măsură legea pentru că postea două zile pe săptămână şi plătea zeciuiala din tot ce avea³⁴.

Caritatea, care este ca o generoasă exagerare a dreptăţii, cere în primul rând îndeplinirea datoriei: se începe cu ce este drept; se continuă cu ce este mai echitabil...; dar pentru a iubi se cere multă fineţe, multă delicateţe, mult respect, multă amabilitate: într-un cuvânt, urmarea acelui sfat al apostolului: Purtaţi-vă unii altora poverile; astfel veţi îndeplini legea lui Cristos³⁵. Atunci da: trăim pe deplin caritatea, îndeplinim porunca lui Isus.

Pentru mine, nu există exemplu mai clar al acestei uniuni practice a dreptăţii cu caritatea, decât comportamentul mamelor. Îi iubesc cu aceeaşi duioşie pe toţi copiii, şi tocmai această dragoste le face să îi trateze diferit – cu o dreptate inegală –, pentru că fiecare este diferit de ceilalţi. Prin urmare, şi cu semenii noştri, caritatea perfecţionează şi completează dreptatea, pentru că ne face să ne comportăm într-un mod inegal cu cei neegali, adaptându-ne la împrejurările concrete în care se găsesc aceştia, cu scopul de a transmite bucurie celui care este trist, ştiinţă celui căruia îi lipseşte formarea, afecţiune celui care se simte singur... Dreptatea stabileşte să i se dea fiecăruia ce este al său, ceea ce nu echivalează cu a da tuturor acelaşi lucru. Egalitarismul utopic este izvorul celor mai mari nedreptăţi.

Pentru a acţiona mereu astfel, ca aceste mame bune, trebuie să uităm de noi înşine, să nu aspirăm la altă mărire decât aceea de a-i sluji pe ceilalţi, ca Isus Cristos, care a predicat: Fiul Omului nu a venit să fie slujit, ci să slujească³⁶. Acest lucru presupune hotărârea de a supune propria voinţă modelului divin, de a lucra pentru toţi, de a lupta pentru fericirea eternă şi bunăstarea celorlalţi. Nu ştiu un drum mai bun pentru a fi drept decât cel al unei vieţi de dăruire şi de slujire.

Poate vreunul crede că sunt un naiv. Nu îmi pasă. Chiar dacă m-ar califica astfel, pentru că încă mai cred în caritate, vă asigur că voi crede mereu! Şi, atâta timp cât el îmi dăruieşte viaţă, voi continua să mă preocup – ca preot al lui Cristos – să fie unitate şi pace între cei care, pentru că sunt fii ai aceluiaşi Tată Dumnezeu, sunt fraţi; ca omenirea să se înţeleagă; ca toţi să împărtăşească acelaşi ideal: cel al credinţei!

Să ne adresăm Fecioarei Maria, Fecioara prudentă şi credincioasă, sfântului Iosif, soţul său, model desăvârşit al omului drept³⁷. Ei, care au trăit în prezenţa lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, virtuţile pe care le-am contemplat, ne vor aduce harul ca acestea să fie ferm ancorate în sufletul nostru, pentru ca noi să ne hotărâm să ne comportăm în orice moment ca discipoli buni ai Învăţătorului: prudenţi, drepţi, plini de caritate.

Nu vă mişcă faptul că apostolul Ioan, deja în vârstă, foloseşte cea mai mare parte a uneia dintre epistolele sale implorându-ne să ne comportăm potrivit acestei doctrine divine? Dragostea care trebuie să medieze între creştini se naşte de la Dumnezeu, care este dragoste. Dragii mei, să ne iubim unii pe alţii, căci dragostea vine de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu. Cine nu iubeşte, nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este dragoste¹⁵. Vorbeşte îndelung despre caritatea fraternă, pentru că prin Cristos am fost transformaţi în fii ai lui Dumnezeu: Vedeţi câtă dragoste ne-a dăruit Tatăl, încât să ne numim, precum şi suntem, copii ai lui Dumnezeu¹⁶.

Şi, în timp ce loveşte cu putere conştiinţele noastre, ca să devină mai sensibile la harul divin, insistă asupra faptului că am primit o dovadă minunată a iubirii Tatălui pentru oameni: Prin aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu faţă de noi: Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său unic născut, ca noi să avem viaţă prin el¹⁷. Domnul a luat iniţiativa, venind în întâmpinarea noastră. Ne-a dat acest exemplu, ca să mergem cu el să-i slujim pe ceilalţi, pentru ca – îmi place să o repet – să punem cu generozitate inima noastră pe pământ, ca să calce pe moale ceilalţi, şi să le fie mai plăcută lupta. Trebuie să ne comportăm aşa, pentru că am fost făcuţi fii ai aceluiaşi Tată, ai acestui Tată care nu a stat în cumpănă să ni-l încredinţeze pe Fiul său preaiubit.

Despre ce iubire este vorba? Sfânta Scriptură vorbeşte despre dilectio, ca să se înţeleagă bine că nu se referă doar la afectul sensibil. Exprimă mai bine o hotărâre fermă, a voinţei. Dilectio provine din electio, a alege. Eu aş adăuga că a iubi creştineşte înseamnă a vrea să iubeşti, a te hotărî în Cristos să cauţi binele sufletelor fără discriminare de niciun fel, dobândind pentru ele, înainte de toate, ceea ce este mai bun: să îl cunoască pe Cristos, să se îndrăgostească de el.

Domnul ne cere: Iubiţi duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc²³. Putem să nu ne simţim atraşi omeneşte de persoanele care ne-ar respinge, dacă ne-am apropia. Dar Isus ne cere să nu răspundem la rău cu rău; să nu pierdem ocaziile de a le sluji cu inima, chiar dacă ne costă; să nu renunţăm niciodată la a le avea prezente în rugăciunile noastre.

Această dilectio, această caritate, se umple de nuanţe mai duioase când se referă la fraţii în credinţă, şi mai ales la cei care, pentru că aşa a hotărât Dumnezeu, sunt mai aproape de noi: părinţii, soţul sau soţia, fiii şi fraţii, prietenii şi colegii, vecinii. Dacă nu ar exista această duioşie, iubire omenească nobilă şi curată, ordonată spre Dumnezeu şi bazată pe el, nu ar exista caritate.

Exerciţiul carităţii

Ar fi o naivitate să susţinem că exigenţele carităţii creştine se îndeplinesc cu uşurinţă. Foarte diferit se dovedeşte ceea ce experimentăm în treburile obişnuite ale umanităţii şi, din nefericire, în mediul Bisericii. Dacă iubirea nu ne-ar obliga să tăcem, fiecare ar avea de povestit despre dezbinări, atacuri, nedreptăţi, cârteli, viclenii. Trebuie să recunoaştem acest lucru cu simplitate, pentru a încerca să aducem remediul oportun, care trebuie să se traducă într-un efort personal de a nu răni, de a nu maltrata, de a corecta fără să rănim pe nimeni.

Nu sunt chestiuni de azi, de ieri. La puţini ani după Înălţarea lui Cristos la ceruri, când încă mai mergeau dintr-un loc în altul aproape toţi apostolii şi era o fervoare generală minunată de credinţă şi de speranţă, deja au început atâţia să părăsească drumul bun şi să nu trăiască cu adevărat caritatea Învăţătorului.

De vreme ce este printre voi invidie şi ceartă – le scrie sfântul Paul corintenilor –, oare nu sunteţi făpturi de carne şi vă purtaţi în chip omenesc? Când unul zice „Eu sunt al lui Paul”, iar altul: „Eu sunt al lui Apolo”, nu oameni sunteţi²⁷, care nu înţeleg că Isus Cristos a venit ca să depăşească toate aceste divizări? Ce este, la urma urmei, Apolo? Ce este Paul? Nişte slujitori, prin mijlocirea cărora aţi îmbrăţişat credinţa, în măsura în care Domnul i-a dat-o fiecăruia²⁸.

Apostolul nu respinge diversitatea: fiecare are de la Dumnezeu propriul său dar, unul într-un fel, celălalt altfel²⁹. Dar aceste diferenţe trebuie să fie în slujba binelui Bisericii. Eu mă simt îndemnat acum să îi cer Domnului – alăturaţi-vă, dacă vreţi, acestei rugăciuni ale mele – să nu permită ca în Biserica lui lipsa de dragoste să învrăjbească sufletele. Caritatea este sarea apostolatului creştinilor; dacă îşi pierde savoarea, cum vom putea să ne arătăm în faţa lumii şi să spunem, cu capul sus, aici este Cristos?

De aceea, vă repet, cu sfântul Paul: Chiar de aş vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, dacă nu am dragostea, nu sunt decât o aramă sunătoare şi un chimval zăngănitor. Chiar de aş avea darul profeţiei, şi aş cunoaşte toate misterele şi toată ştiinţa, şi aş avea o credinţă desăvârşită, încât să strămut munţii, dacă nu am dragostea, nimic nu sunt. Dacă întreaga mea avuţie aş da-o în pomeni, şi corpul meu l-aş da pe foc, să ard, dacă nu am dragostea, nu-mi foloseşte la nimic³⁰.

În faţa acestor cuvinte ale apostolului neamurilor, nu lipsesc cei asemenea acelor discipoli ai lui Cristos care, atunci când Domnul nostru le-a vestit sacramentul trupului şi sângelui său, au comentat: Acest cuvânt e tare. Cine poate să-l asculte³¹? E tare, da. Întrucât caritatea pe care o descrie apostolul nu se limitează la filantropie, la umanism sau la compasiunea logică în faţa suferinţei altuia: presupune exercitarea virtuţii teologale a iubirii pentru Dumnezeu şi a iubirii pentru ceilalţi prin Dumnezeu. Dragostea nicicând nu încetează. Fie profeţiile se vor spulbera; fie limbile vor amuţi; fie ştiinţa va dispărea... În prezent durează aceste trei virtuţi: credinţa, nădejdea, dragostea. Dar cea mai presus dintre ele este dragostea³².

Singurul drum

Ne-am convins de faptul că adevărata caritate nu are nimic de-a face cu această caricatură a virtuţii centrale a vieţii creştinului pe care unii au vrut s-o creioneze. Atunci, de ce această nevoie de a o predica întruna? Apare ca temă obligatorie, dar cu puţine posibilităţi de a se manifesta în fapte concrete?

Dacă am privi în jurul nostru, am găsi, poate, motive să credem că această virtute a carităţii este o virtute iluzorie. Dar, analizând lucrurile în sens supranatural, vei descoperi de asemenea rădăcina acestei sterilităţi: absenţa unei relaţii intense şi continue, apropiate, faţă în faţă, cu Domnul nostru Isus Cristos; şi necunoaşterea lucrării Duhului Sfânt în suflet, al cărei prim rod este tocmai caritatea.

Preluând sfaturile apostolului – Purtaţi-vă unii altora poverile; astfel veţi îndeplini legea lui Cristos³³ – adaugă un părinte al Bisericii: Iubindu-l pe Cristos vom suporta cu uşurinţă slăbiciunea celorlalţi, şi a celui pe care nu îl iubim încă, pentru că nu are fapte bune³⁴.

Pe aici urcă drumul care ne face să creştem în caritate. Dacă ne-am imagina că mai întâi trebuie să ne angajăm în activităţi umanitare, în lucrări de asistenţă, excluzând dragostea Domnului, ne înşelăm. Nu îl neglijăm pe Cristos din cauza preocupării pentru aproapele bolnav, întrucât trebuie să îl iubim pe bolnav datorită lui Cristos³⁵.

Priviţi-l constant pe Isus care, fără a înceta să fie Dumnezeu, s-a umilit luând chip de slujitor³⁶, pentru a putea să ne slujească, pentru că doar în această direcţie se desfăşoară elanurile care merită truda. Dragostea caută uniunea, identificarea cu persoana iubită: şi, când ne unim cu Cristos, ne va atrage dorinţa de a-i urma viaţa de dăruire, de dragoste nemăsurată, de sacrificiu până la moarte. Cristos ne pune în faţa dilemei definitive: fie ne consumăm propria existenţă într-un mod egoist şi solitar, fie ne dedicăm cu toate puterile unei misiuni de slujire.

Să-i cerem acum Domnului, pentru a încheia acest timp de conversaţie cu el, să ne acorde harul de a repeta împreună cu sfântul Paul că în toate acestea ieşim mai mult decât biruitori, datorită aceluia care ne-a iubit. Da, eu sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici domniile, nici timpul de faţă, nici viitorul, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul, nici vreo altă făptură nu ne va putea despărţi de dragostea lui Dumnezeu, care este întru Cristos Isus, Domnul nostru³⁷.

Această iubire o cântă, de asemenea, scriptura, cu cuvinte înflăcărate: Apele cele mari nu pot să stingă dragostea şi râurile n-ar putea să o înece³⁸. Această iubire a umplut mereu inima sfintei Maria, până la a o îmbogăţi cu profunzimi de mamă pentru întreaga omenire. În sfânta Fecioară, dragostea pentru Dumnezeu se confundă de asemenea cu grija pentru toţi fiii. Probabil că a suferit mult inima sa dulce, atentă şi la cele mai mici detalii – nu mai au vin³⁹–, privind acele cruzimi colective, la acele lovituri din partea călăilor care au fost patimile şi moartea lui Cristos. Dar Maria nu vorbeşte. La fel ca şi Fiul său, iubeşte, tace şi iartă. Aceasta este puterea dragostei.