Stăpânirea creştinească.

Domnul cere inimi generoase cu adevărată desprindere. O dobândim dacă dezlegăm complet parâmele sau firele subtile care ne ataşează de eul nostru. Nu vă ascund că această hotărâre cere o luptă constantă, un salt peste raţiunea noastră şi a propriei voinţe, o renunţare – în câteva cuvinte – mai dificilă decât abandonarea bunurilor materiale celor mai jinduite.

Această desprindere pe care Învăţătorul a propovăduit-o, pe care o aşteaptă de la toţi creştinii, presupune şi manifestări exterioare. Isus Cristos coepit facere et docere¹⁰: înainte de cuvânt, şi-a anunţat doctrina cu faptele sale. L-aţi văzut născându-se într-un staul, în sărăcia cea mai lucie, şi dormind întins pe paie, visând primele lui visuri pe pământ. Apoi, în anii călătoriilor lui apostolice, între multe alte exemple, vă amintiţi atenţionarea sa clară pentru unul dintre cei care s-au oferit să îl însoţească, în calitate de discipol: Vulpile au vizuini, iar zburătoarele cerului au cuiburi, Fiul Omului nu are însă unde-li rezema capul¹¹. Şi nu încetaţi să meditaţi asupra acelei scene, pe care o povesteşte evanghelia, cea în care apostolii, pentru a-şi amăgi foamea, au rupt din drum, într-o sâmbătă, câteva spice de grâu¹².