Permiteţi-mi ca, încă o dată, să vă împărtăşesc o părticică din experienţa mea personală. Îmi deschid sufletul, în prezenţa lui Dumnezeu, cu convingerea absolută că nu sunt model pentru nimic, că sunt o zdreanţă, un biet instrument – surd şi inapt – pe care Domnul l-a utilizat ca să se dovedească, şi mai clar, că el scrie perfect şi cu un picior de masă. De aceea, vorbindu-vă despre mine, nu îmi trece prin cap, nici pe departe, gândul că purtarea mea ar avea vreun pic de merit personal; şi cu atât mai puţin pretind să vă impun să mergeţi prin locurile prin care Domnul m-a purtat pe mine, pentru că se poate întâmpla ca Învăţătorul să nu vă ceară vouă ceea ce m-a ajutat să lucrez fără piedici în această lucrare a lui Dumnezeu, căreia i-am dedicat întreaga mea existenţă.

Vă asigur – am atins cu mâinile mele, am văzut cu ochii mei – că, dacă aveţi încredere în providenţa divină, dacă vă abandonaţi în braţele sale atotputernice, niciodată nu vă vor lipsi mijloacele pentru a-l sluji pe Dumnezeu, sfânta Biserică, sufletele, fără a să neglijaţi nici una dintre îndatoririle voastre; şi vă veţi bucura, în plus, de o bucurie şi de o pace care mundus dare non potest¹⁷, posedarea tuturor bunurilor pământeşti nu o poate da.

De la începuturile Opus Dei, în 1928, pe lângă faptul că nu contam pe niciun mijloc omenesc, niciodată nu am manevrat personal nicio centimă; nici nu am intervenit direct în chestiunile economice logice, care apar la realizarea oricărei misiuni la care participă creaturi – oameni din carne şi oase, nu îngeri –, care au nevoie de instrumente materiale ca să îşi desfăşoare cu eficienţă munca.

Opus Dei a avut nevoie şi cred că va avea mereu – până la sfârşitul timpurilor – de colaborarea generoasă a multora, pentru a susţine lucrările apostolice: pe de o parte, pentru că aceste activităţi nu sunt niciodată rentabile; pe de altă parte, pentru că, deşi creşte numărul celor care colaborează şi munca fiilor mei, dacă există dragostea lui Dumnezeu, apostolatul se extinde, iar cerinţele cresc, se multiplică. De aceea, nu o dată, i-am făcut să râdă pe fiii mei, pentru că, în timp ce îi impulsionam cu tărie să răspundă cu fidelitate harului lui Dumnezeu, îi încurajam să îl înfrunte cu neruşinare pe Domnul, cerându-i mai mult har şi bani, materiali şi sunători, de care aveam nevoie urgent.

În primii ani, ne lipseau şi lucruri indispensabile. Atraşi de focul lui Dumnezeu, veneau în jurul meu muncitori, meseriaşi, studenţi..., care ignorau strâmtorarea şi lipsurile în care ne găseam, pentru că totdeauna în Opus Dei, cu ajutorul cerului, am reuşit să lucrăm astfel încât sacrificiul şi rugăciunea să fie din plin şi ascunse. Întorcându-mi acum privirea spre acea epocă, îmi iese din inimă o mulţumire supusă: ce siguranţă era în sufletele noastre! Ştiam că, fiind în căutarea împărăţiei lui Dumnezeu şi a dreptăţii sale, restul ni se va acorda prin adăugire¹⁸. Eu vă pot asigura că nicio iniţiativă apostolică nu a rămas nedusă până la capăt din lipsă de mijloace materiale: la momentul potrivit, într-un fel sau altul, Tatăl nostru Dumnezeu, cu providenţa sa obişnuită, ne oferea ceea ce ne trebuia, ca să vedem că el este mereu bun platnic.