Dumnezeu îl iubeşte pe cel care dă cu bucurie

În acest cadru al desprinderii totale pe care Dumnezeu ne-o cere, o să semnalez un alt punct de o importanţă specială: sănătatea. Acum, cea mai mare parte dintre voi sunteţi tineri; traversaţi această etapă formidabilă de plenitudine a vieţii, care debordează de energii. Dar trece timpul şi, implacabil, începe să se observe degradarea fizică; vin apoi limitările maturităţii şi, în final, metehnele bătrâneţii. În plus, oricare dintre noi, în orice moment, se poate îmbolnăvi sau poate suferi vreo perturbare corporală.

Doar dacă profităm corect – creştineşte – de epocile de bunăstare fizică, de timpurile bune, vom accepta de asemenea cu bucurie supranaturală întâmplările pe care oamenii le califică în mod greşit drept rele. Fără a intra prea mult în detalii, vreau să vă transmit experienţa mea personală. Când suntem bolnavi, este posibil să fim capricioşi: Nu mă îngrijesc bine, nimănui nu-i pasă de mine, nu mă îngrijesc aşa cum merit, nimeni nu mă înţelege... Diavolul, care dă mereu târcoale, atacă din orice flanc; şi, în cazul unei boli, tactica lui constă în alimentarea unui fel de psihoză, care îndepărtează de Dumnezeu, care provoacă amărăciune în jur sau care distruge această comoară de merite la care, spre binele tuturor sufletelor, se ajunge atunci când purtăm cu optimism supranatural – când se iubeşte! – durerea. De aceea, dacă este voinţa lui Dumnezeu să ne ajungă lovitura unei suferinţe, să o luaţi ca pe un semnal că ne consideră maturizaţi, pregătiţi să ne alăturăm mai strâns crucii lui mântuitoare.

Se cere deci o pregătire îndelungată, făcută în fiecare zi cu o sfântă detaşare de sine însuşi, ca să devenim capabili să purtăm cu eleganţă – dacă Dumnezeu le îngăduie – boala sau neşansa. Slujiţi-vă de prilejurile normale, de o privaţiune, de durere în micile sale manifestări obişnuite, de mortificare, şi exersaţi virtuţile creştine.