Lista numerelor

În cazul în care consimţi ca Dumnezeu să domnească peste nava ta, ca el să fie stăpânul, ce siguranţă!..., chiar şi atunci când pare că este absent, că a adormit, că nu-i pasă, şi apare furtuna în mijlocul tenebrelor celor mai întunecate. Povesteşte sfântul Marcu că în aceste împrejurări se aflau apostolii; iar Isus a văzut pe ucenici că se muncesc cu vâslirea, căci vântul le era împotrivă. Şi într-a patra strajă din noapte, a mers la ei, umblând pe mare... Îndrăzniţi, eu sunt, nu vă temeţi! Apoi s-a suit la ei în corabie şi vântul s-a potolit²⁷.

Fiii mei, se întâmplă atâtea lucruri pe pământ...! Aş putea să vă povestesc despre durerile, suferinţele, maltratările, despre martiriul – în deplinul sens al cuvântului –, despre eroismul multor suflete. În ochii noştri, în mintea noastră, încolţeşte uneori impresia că Isus doarme, că nu ne aude; dar sfântul Luca povesteşte cum se purta Domnul cu ai săi: Şi, pe când ei vâsleau, Isus a adormit. Pe lac s-a stârnit un vârtej de vânt, corabia se umplea cu apă şi erau în primejdie. Şi venind la el, l-au deşteptat, zicând: Învăţătorule, Învăţătorule, pierim! Dar el, sculându-se, a certat vântul şi valurile înfuriate, care s-au potolit şi s-a făcut linişte. Apoi a zis ucenicilor săi: Unde vă este credinţa²⁸?

Dacă ne dăm, el ni se dă. Trebuie să avem încredere deplină în Învăţător, trebuie să ne abandonăm în mâinile lui fără zgârcenie; să-i arătăm, cu lucrările noastre, că barca este a lui; că vrem să dispună după placul lui de tot ce ne aparţine.

Închei, cerând mijlocirea sfintei Maria, cu aceste hotărâri: să trăim din credinţă; să perseverăm cu speranţă; să rămânem nedezlipiţi de Isus Cristos; să-l iubim cu adevărat, cu adevărat, cu adevărat; să parcurgem şi să savurăm aventura noastră de iubire, pentru că îndrăgostiţi de Dumnezeu suntem; să lăsăm ca Isus Cristos să intre în sărmana noastră barcă şi să ia în stăpânire sufletul nostru, ca Domn şi Stăpân; să-i arătăm cu sinceritate că ne vom strădui să ne menţinem mereu în prezenţa lui, zi şi noapte, pentru că el ne-a chemat la credinţă: Ecce ego quia vocasti me²⁹!, şi venim în ţarcul său, atraşi de chemările şi fluierăturile lui de bun păstor, cu certitudinea că doar sub privirea lui vom întâlni adevărata fericire trecătoare şi eternă.

Vă repet: nu accept altă sclavie decât aceea a dragostei lui. Şi asta pentru că, aşa cum am spus deja în alte momente, religia este cea mai mare răzvrătire a omului care nu tolerează să trăiască la fel ca un animal, care nu este mulţumit – nu este liniştit – dacă nu stabileşte o legătură şi dacă nu-l cunoaşte pe Creator. Vă vreau rebeli, liberi de orice legătură, pentru că vă vreau – ne vrea Cristos! – fii ai lui Dumnezeu. Sclavie sau filiaţie divină: iată aici dilema vieţii noastre. Sau fii ai lui Dumnezeu, sau sclavi ai mândriei, ai senzualităţii, ai acestui egoism neliniştit în care atâtea suflete par să se zbată.

Dragostea lui Dumnezeu marchează drumul adevărului, al dreptăţii, al binelui. Când ne hotărâm să îi răspundem Domnului: Libertatea mea pentru tine, ne găsim eliberaţi de toate lanţurile care ne legau de lucruri fără importanţă, de preocupări ridicole, de ambiţii meschine. Iar libertatea – comoară inestimabilă, perlă minunată pe care ar fi trist să o aruncăm animalelor⁴⁶ – este folosită în întregime învăţând să facem binele⁴⁷.

Aceasta este libertatea glorioasă a fiilor lui Dumnezeu. Creştinii fricoşi – stingheri sau invidioşi – în comportamentul lor, în faţa libertinajului celor care nu au primit cuvântul lui Dumnezeu, vor demonstra că au o înţelegere jalnică a credinţei noastre. Dacă împlinim cu adevărat legea lui Cristos – dacă ne străduim să o îndeplinim, pentru că nu totdeauna reuşim –, vom descoperi că avem această minunată îndrăzneală a spiritului, care nu are nevoie să caute în alt loc sensul celei mai depline demnităţi umane.

Credinţa noastră nu este o povară, nici o limitare. Ce înţelegere jalnică a adevărului creştin ar arăta persoana care ar judeca aşa! Când îl alegem pe Dumnezeu, nu pierdem nimic, câştigăm totul: cel care cu preţul sufletului său îşi va fi găsit viaţa, o va pierde; şi cine îşi va fi pierdut viaţa pentru mine, o va găsi⁴⁸.

Am tras biletul câştigător, premiul I. Când ceva ne împiedică să vedem asta cu claritate, să examinăm interiorul sufletului nostru, poate există puţină credinţă, puţină conversaţie personală cu Dumnezeu, puţină viaţă de rugăciune. Trebuie să îl rugăm pe Domnul – prin intermediul mamei lui şi mamei noastre – să ne sporească dragostea faţă de el, să ne acorde harul de a savura dulcea lui prezenţă; pentru că doar atunci când se iubeşte se ajunge la libertatea cea mai deplină: aceea de a nu dori să abandonăm niciodată, pentru întreaga veşnicie, obiectul dragostei noastre.

Naturaleţea şi simplitatea sunt două minunate virtuţi omeneşti, care îl fac pe om capabil să primească mesajul lui Cristos. Şi, dimpotrivă, tot ce este încâlcit, complicat, învârtitul în jurul propriei persoane, construieşte un zid care ne împiedică frecvent să auzim glasul Domnului. Amintiţi-vă ce le-a spus în faţă Cristos fariseilor: au intrat într-o lume pe dos, care cere să se plătească zeciuială pentru izmă, mărar şi pentru chimen, abandonând obligaţiile esenţiale ale legii, ale dreptăţii şi ale credinţei; se străduiesc să strecoare tot ceea ce beau, ca să nu treacă nici măcar un ţânţar, dar înghit o cămilă²¹.

Nu. Nici viaţa omenească nobilă a aceluia care – fără a fi vina lui – nu îl cunoaşte pe Isus Cristos, nici viaţa creştinului nu trebuie să fie ciudate, stranii. Aceste virtuţi omeneşti, pe care le privim astăzi, duc toate la aceeaşi concluzie. Este om adevărat cel care îndrăzneşte să fie onest, leal, sincer, puternic, cumpătat, generos, senin, drept, harnic, răbdător. A te comporta astfel poate fi dificil, dar niciodată ciudat. Dacă unii se miră, ar putea fi pentru că privesc lucrurile cu ochi tulburi, umbriţi de o secretă laşitate. E o lipsă de forţă.

Să nu acordaţi nici cel mai mic credit celor care prezintă virtutea umilinţei ca pe o micşorare a omului, sau ca pe o condamnare perpetuă la tristeţe. A te simţi un vas de lut, recompus cu scoabe, este un izvor continuu de bucurie; înseamnă a te recunoaşte mic în faţa lui Dumnezeu: copil, fiu. Şi există bucurie mai mare decât aceea a celui care, ştiindu-se sărman şi slab, se ştie, de asemenea, fiu al lui Dumnezeu? De ce ne întristăm noi, oamenii? Pentru că viaţa pe pământ nu se desfăşoară aşa cum noi personal ne aşteptăm, pentru că apar obstacole care împiedică sau îngreunează mersul înainte în satisfacerea a ceea ce dorim.

Nimic din acestea nu se întâmplă când sufletul trăieşte această realitate supranaturală a filiaţiei sale divine. Dacă Dumnezeu e pentru noi, cine este împotriva noastră³³?. Să fie trişti cei care se încăpăţânează să nu se recunoască fiii ai lui Dumnezeu, continuu să repet dintotdeauna.

Pentru a încheia, descoperim în Liturghia de azi două cereri care trebuie să ţâşnească la fel ca o săgeată din gura noastră şi din inima noastră: Dă-ne, Doamne Atotputernic, ca realizând mereu misterele divine să merităm să ne apropiem de darurile cereşti³⁴. Şi te rugăm, Doamne, să ne dai darul de a te sluji mereu după voinţa ta³⁵. A sluji, a sluji, fiii mei, este felul nostru de a trăi; a fi slujitori ai tuturor, pentru ca în zilele noastre poporul credincios să crească în merit şi în număr³⁶.

Să urmărim relatarea după sfântul Matei: Ştim că eşti sincer, că înveţi cu adevărat calea spre Dumnezeu⁹ . Niciodată nu voi înceta să fiu uimit în faţa acestui cinism. Sunt conduşi de intenţia de a răstălmăci cuvintele lui Isus Domnul nostru, de a-l prinde descoperit şi, în loc să spună deschis ceea ce ei considerau că ar fi o problemă fără soluţie, încearcă să îl năucească pe Învăţător cu laude care ar trebui să iasă doar de pe buze credincioase, din inimi drepte. Mă opresc dinadins asupra acestor nuanţe, ca să învăţăm să nu fim suspicioşi, ci prudenţi; să nu acceptăm frauda prefăcătoriei, chiar dacă apare acoperită de fraze sau de gesturi care, în sine, corespund realităţii, aşa cum se întâmplă în pasajul asupra căruia medităm. Tu nu faci diferenţe, îi spun. Tu ai venit pentru toţi oamenii. Pe tine nimic nu te opreşte să proclami adevărul şi să înveţi binele¹⁰.

Repet: prudenţi, da; circumspecţi, nu. Acordaţi cea mai absolută încredere tuturor, fiţi foarte nobili. Pentru mine, valorează mai mult cuvântul unui creştin, al unui om loial – am încredere totală în fiecare –, decât semnătura autentificată a o sută de notari, deşi uneori am fost înşelat urmând acest criteriu. Prefer să mă expun situaţiei în care cineva lipsit de scrupule abuzează de această încredere, înainte să privez pe cineva de creditul pe care îl merită ca persoană şi ca fiu al lui Dumnezeu. Vă asigur că niciodată nu m-au dezamăgit rezultatele acestui mod de a proceda.