Lista numerelor

Virtuţi omeneşti

O anumită mentalitate laicistă şi alte modalităţi de gândire pe care le putem numi pietiste au în comun faptul că nu consideră creştinul un om întreg şi deplin. După cei dintâi, exigenţele evangheliei ar înăbuşi calităţile umane; după ceilalţi, natura umană decăzută ar pune în pericol puritatea credinţei. Rezultatul este acelaşi: necunoaşterea profunzimii întrupării lui Cristos, ignorarea faptului că cuvântul a devenit trup, om, şi a locuit printre noi⁶.

Experienţa mea de om, de creştin şi de preot îmi arată exact contrariul: nu există inimă, oricât ar fi de scufundată în păcat, care să nu ascundă, ca jarul în cenuşă, o umbră de nobleţe. Şi când am bătut la poarta acestor inimi, unul câte unul şi cu cuvântul lui Cristos, au răspuns totdeauna.

În această lume, mulţi nu-l întâlnesc pe Dumnezeu; sunt creaturi care poate nu au avut ocazia să asculte cuvântul divin sau care l-au uitat. Dar înclinaţiile lor omeneşti sunt sincere, leale, pline de compasiune, onorabile. Iar eu îndrăznesc să afirm că acela care reuneşte aceste condiţii este pe punctul de a fi generos cu Dumnezeu, pentru că virtuţile omeneşti alcătuiesc fundamentul celor supranaturale.

Este adevărat că nu este de ajuns această capacitate personală; nimeni nu se mântuieşte fără harul lui Cristos. Dar dacă individul conservă şi cultivă un principiu de rectitudine, Domnul îi va netezi calea; şi va putea să fie sfânt, pentru că a trăit ca un om de bine.

Aţi observat, poate, alte cazuri, într-un anumit sens opuse: atâţia oameni care îşi spun creştini – pentru că au fost botezaţi şi primesc şi alte sacramente –, dar care se arată neloiali, mincinoşi, nesinceri, mândri... Şi cad dintr-o lovitură. Par stele care strălucesc un moment pe cer şi, imediat, cad fără întoarcere.

Dacă acceptăm responsabilitatea noastră de fii ai săi, Dumnezeu ne vrea foarte umani. Capul să atingă cerul, dar tălpile să păşească sigure pe pământ. Preţul pentru a trăi creştineşte nu este să încetezi de a fi om sau de a abdica de la efortul de a dobândi aceste virtuţi pe care unii le au, chiar dacă nu îl cunosc pe Cristos. Preţul fiecărui creştin este sângele răscumpărător al Domnului nostru, care ne vrea – insist – foarte umani şi foarte divini, cu strădania zilnică de a-l imita pe el, care este perfectus Deus, perfectus homo.

Sinceritate şi dreptate

Virtuţile omeneşti cer de la noi un efort continuu, pentru că nu este uşor să rămâi de-a lungul timpului credincios în faţa situaţiilor care par să pună în pericol propria siguranţă. Să ne uităm la faţeta curată a sincerităţii: a căzut oare în desuetudine? A triumfat definitiv comportamentul care acceptă compromisul, îndulcitul pilulei şi ridicarea pietrei? Oamenii se tem de adevăr. De aceea, se recurge la un expedient meschin: se afirmă că nimeni nu trăieşte şi nu spune adevărul, că toţi recurg la prefăcătorie şi la minciună.

Din fericire, nu este aşa. Există multe persoane – creştini şi necreştini – hotărâte să-şi sacrifice succesele şi faima în favoarea adevărului, care nu se agită, alergând continuu, pentru un loc mai călduţ sub soare. Sunt aceiaşi oameni care, pentru că iubesc sinceritatea, ştiu să se corecteze când descoperă că s-au înşelat. Nu se corectează cel care începe minţind, cel care a transformat adevărul doar într-un cuvânt răsunător pentru a-şi ascunde abdicările de la principii, slăbiciunile.

Naturaleţea şi simplitatea sunt două minunate virtuţi omeneşti, care îl fac pe om capabil să primească mesajul lui Cristos. Şi, dimpotrivă, tot ce este încâlcit, complicat, învârtitul în jurul propriei persoane, construieşte un zid care ne împiedică frecvent să auzim glasul Domnului. Amintiţi-vă ce le-a spus în faţă Cristos fariseilor: au intrat într-o lume pe dos, care cere să se plătească zeciuială pentru izmă, mărar şi pentru chimen, abandonând obligaţiile esenţiale ale legii, ale dreptăţii şi ale credinţei; se străduiesc să strecoare tot ceea ce beau, ca să nu treacă nici măcar un ţânţar, dar înghit o cămilă²¹.

Nu. Nici viaţa omenească nobilă a aceluia care – fără a fi vina lui – nu îl cunoaşte pe Isus Cristos, nici viaţa creştinului nu trebuie să fie ciudate, stranii. Aceste virtuţi omeneşti, pe care le privim astăzi, duc toate la aceeaşi concluzie. Este om adevărat cel care îndrăzneşte să fie onest, leal, sincer, puternic, cumpătat, generos, senin, drept, harnic, răbdător. A te comporta astfel poate fi dificil, dar niciodată ciudat. Dacă unii se miră, ar putea fi pentru că privesc lucrurile cu ochi tulburi, umbriţi de o secretă laşitate. E o lipsă de forţă.

Virtuţi omeneşti şi virtuţi supranaturale

Când un suflet se străduieşte să cultive virtuţile omeneşti, inima sa este deja foarte aproape de Cristos. Iar creştinul înţelege că virtuţile teologale – credinţa, speranţa, caritatea – şi toate celelalte pe care le aduce cu sine harul lui Dumnezeu îl impulsionează să nu scape din vedere niciodată aceste calităţi bune, pe care le împărtăşeşte cu atâţia oameni.

Virtuţile omeneşti – insist – sunt fundamentul celor supranaturale; iar acestea generează mereu un nou impuls ca să ne dezvoltăm ca oameni drepţi. Dar, în orice caz, nu este suficientă strădania de a poseda aceste virtuţi: trebuie să învăţăm să le practicăm. Discite benefacere²²; Învăţaţi să faceţi binele. Trebuie să le practicăm în mod obişnuit în actele corespunzătoare – fapte de sinceritate, autentice, adevărate, de nepărtinire, de seninătate, de răbdare –, pentru că faptele sunt iubiri, şi nu este suficient să îl iubiţi pe Dumnezeu doar prin cuvinte, ci cu fapte şi cu adevăr²³.

Dacă trăim astfel, vom realiza în lume o misiune de pace; vom şti să facem iubită celorlalţi slujirea lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu bucurie²⁸. Creştinul este încă unul în societate; dar inima lui debordează bucuria celui care îşi propune să îndeplinească, cu ajutorul constant al harului, voinţa Tatălui. Şi nu se simte victimă, nici degradat, nici înrobit. Merge cu capul sus, pentru că este om şi este fiu al lui Dumnezeu.

Credinţa noastră conferă toată strălucirea sa acestor virtuţi pe care nici o persoană nu ar trebui să renunţe să le cultive. Nimeni nu îl poate întrece pe creştin în umanitate. De aceea, cel care îl urmează pe Cristos este capabil – nu prin merit propriu, ci prin harul Domnului – să le comunice celor care îl înconjoară ceea ce uneori bănuiesc, dar nu reuşesc să înţeleagă: faptul că adevărata fericire, adevărata slujire a aproapelui trece doar prin inima Mântuitorului nostru, perfectus Deus, perfectus homo.

Să mergem la Maria, mama noastră, creatura cea mai excepţională care a ieşit din mâinile Domnului. Să îi cerem să ne facă oameni de bine şi ca aceste virtuţi omeneşti, înlănţuite în viaţa de har, să se transforme în cel mai bun ajutor pentru cei care, ca noi, lucrează în lume pentru pacea şi pentru fericirea tuturor.