Lista numerelor

Roadele cumpătării

Cumpătarea înseamnă stăpânire de sine. Nu tot ceea ce experimentăm în trup şi în suflet trebuie să se manifeste fără frâu. Nu tot ceea ce se poate face trebuie făcut. Este mai comod să te laşi purtat de impulsuri care sunt numite naturale; dar la capătul acestui drum se găseşte tristeţea, izolarea în propria mizerie.

Unii nu vor să nege nimic stomacului, ochilor, mâinilor; nu vor să îl asculte pe cel care îi sfătuieşte să trăiască o viaţă curată. Capacitatea de a procrea – care este o realitate nobilă, participare la puterea creatoare a lui Dumnezeu – o folosesc dezordonat, ca pe un instrument în slujba egoismului.

Dar nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc despre necurăţie. Vreau să mă opresc asupra roadelor cumpătării, vreau să îl văd pe omul cu adevărat om, care nu este ataşat de lucrurile care strălucesc fără să aibă valoare, ca flecuşteţele pe care le adună coţofana. Acest om ştie să deosebească lucrurile care îi fac rău sufletului şi îşi dă seama că sacrificiul este doar aparent: pentru că trăind astfel – cu sacrificiu – se eliberează de multe servitudini şi reuşeşte, în profunzimea inimii sale, să se bucure de întreaga dragoste a lui Dumnezeu.

Viaţa îşi recapătă atunci nuanţele pe care lipsa de cumpătare le acoperă: omul este în stare să se preocupe de ceilalţi, să împartă ceea ce este al său cu toţi, să se dedice sarcinilor mari. Cumpătarea face sufletul sobru, modest, înţelegător; îi dă o modestie naturală care este totdeauna atrăgătoare, pentru că se observă în comportament stăpânirea de sine a inteligenţei. Cumpătarea nu înseamnă limitare, ci măreţie. Este mult mai multă privaţiune în desfrâu, în care sufletul abdică de la sine însuşi, pentru a-l sluji pe primul care îi zornăie la urechi câţiva arginţi.

Voinţa lui Dumnezeu este să vă sfinţiţi, să vă feriţi de desfrâu; fiecare dintre voi să ştie păstra corpul său cu sfinţenie şi respect, nu cu dorinţă pătimaşă, ca păgânii, care nu-l cunosc pe Dumnezeu¹². Îi aparţinem total lui Dumnezeu, cu suflet şi trup, cu carnea şi cu oasele, cu simţurile şi cu puterile. Rugaţi-l cu încredere: Isuse, păstrează inima noastră! O inimă mare, puternică şi caldă, şi afectuoasă, şi delicată, revărsând de caritate pentru tine, pentru a sluji toate sufletele.

Trupul nostru este sfânt, templul lui Dumnezeu, precizează sfântul Paul. Această remarcă a apostolului îmi aduce în minte chemarea universală la sfinţenie, pe care învăţătorul o adresează oamenilor: Estote vos perfecti sicut et Pater vester caelestis perfectus est¹³. Tuturor, fără discriminare de niciun fel, ne cere Domnul răspuns la har; fiecăruia, în conformitate cu situaţia sa personală, îi cere practicarea virtuţilor proprii fiilor lui Dumnezeu.

De aceea, amintindu-vă acum că un creştin trebuie să păstreze o castitate perfectă, mă refer la toţi: la cei singuri, care trebuie să menţină o abstinenţă strictă; şi la cei căsătoriţi, care trăiesc cast îndeplinind obligaţiile proprii stării lor.

Cu spiritul lui Dumnezeu, castitatea nu pare o greutate chinuitoare şi umilitoare. Este o afirmaţie plină de bucurie: iubirea, stăpânirea de sine, învingerea de sine nu le dă carnea, nici nu vin din instinct; provine din voinţă, mai ales dacă este unită cu voinţa Domnului. Pentru a fi caşti – şi nu doar continenţi sau cinstiţi –, trebuie să supunem pasiunile raţiunii, dar dintr-un motiv înalt, dintr-un impuls de dragoste.

Compar această virtute cu nişte aripi care ne permit să transmitem poruncile, doctrina lui Dumnezeu, în toate colţurile pământului, fără teamă că ne vom murdări de noroi. Aripile – şi ale acelor păsări maiestuoase, care se înalţă până acolo unde norii nu ajung – au o greutate, şi mai mare. Dar dacă ar lipsi, nu ar exista zborul. Întipăriţi-vă acest lucru în minte, hotărâţi să nu cedaţi dacă simţiţi atingerea ispitei, care se insinuează prezentând puritatea drept o greutate insuportabilă: curaj, sus! Până la soare, vânători de dragoste.

A-l purta pe Dumnezeu în trupurile noastre

Mereu mi-a provocat multă durere regula unora – a atâtora! – care aleg, ca linie călăuzitoare a învăţăturilor lor, necurăţia; lucru cu care reuşesc – am constatat în destul de multe suflete – contrariul a ceea ce pretind, pentru că este o substanţă mai lipicioasă decât smoala, şi deformează conştiinţele, cu complexe sau cu temeri, ca şi cum curăţenia sufletului ar fi un obstacol aproape de netrecut. Noi, nu; noi trebuie să tratăm sfânta puritate cu argumente pozitive şi curate, cu cuvinte simple şi clare.

A reflecta asupra acestei teme înseamnă a dialoga despre dragoste. Vă semnalez că mă ajută, pentru aceasta, să mă îndrept asupra Umanităţii Preasfinte a Domnului nostru, asupra acestei minuni inefabile a lui Dumnezeu care se umileşte până la a se face om, şi care nu se simte degradat pentru că a luat carne ca a noastră, cu toate limitările şi slăbiciunile sale, mai puţin păcatul; şi asta, pentru că ne iubeşte la nebunie! El nu se coboară prin micşorarea lui; în schimb, pe noi ne ridică, ne sfinţeşte în corp şi în suflet. A răspunde da dragostei lui, cu o duioşie clară, arzătoare şi ordonată, aceasta este virtutea castităţii.

Trebuie să strigăm lumii întregi, cu gura şi cu mărturia comportamentului nostru: Nu otrăviţi inima, ca şi cum am fi biete animale, dominate de instinctele cele mai joase. Un scriitor creştin explică astfel: Iată că nu este mică inima omului, pentru că îmbrăţişează atâtea lucruri. Măsura acestei măreţii nu este în dimensiunile sale fizice, ci în puterea gândirii sale, capabilă să atingă cunoaşterea atâtor adevăruri. În inimă este posibil să pregăteşti calea Domnului, să trasezi o cale dreaptă, ca să treacă pe acolo cuvântul şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Cu o comportare onestă, cu lucrări ireproşabile, pregătiţi calea Domnului, neteziţi cărarea, pentru ca cuvântul lui Dumnezeu să meargă în voi fără piedici şi să vă dea cunoaşterea misterelor sale şi a venirii sale¹⁴.

Ne dezvăluie Sfânta Scriptură că această lucrare grandioasă a sanctificării, sarcina ascunsă şi magnifică a Sfântului Duh, se întâmplă în suflet şi în corp. Nu ştiţi oare că trupurile voastre sunt mădularele lui Cristos? spune apostolul. Să iau atunci mădularele lui Cristos şi să le fac mădularele unei prostituate? (...) Sau nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt, care este în voi şi pe care îl aveţi de la Dumnezeu, şi că voi nu sunteţi ai voştri? Aţi fost cumpăraţi scump. Daţi-i atunci mărire lui Dumnezeu în trupul vostru¹⁵.

Unii, pe aici, aud vorbindu-se despre castitate şi surâd. Este un râs – o grimasă – fără bucurie, moartă, de capete sucite: majoritatea – repetă – nu crede în asta! Eu, băieţilor care mă însoţeau prin cartierele şi spitalele din Madrid – au trecut deja atâţia, atâţia ani –, obişnuiam să le spun: gândiţi-vă că există un regn mineral; altul, regnul vegetal – mai perfect – în care existenţei i s-a adăugat viaţa; şi apoi vine regnul animal, format din fiinţe cu sensibilitate şi mişcare, aproape totdeauna.

Le explicam, într-un mod poate puţin academic, dar plastic, că trebuie să instituim un alt regn, cel omenesc, regnul oamenilor: pentru că fiinţa raţională posedă o inteligenţă admirabilă, scânteie din Înţelepciunea divină, care îi permite să raţioneze pe cont propriu; şi această minunată libertate, prin care poate accepta sau respinge un lucru sau altul, după placul său.

În acest regn al oamenilor – le spuneam cu experienţa care provenea din munca mea abundentă de preot –, pentru o persoană normală, tema sexului ocupă al patrulea sau al cincilea loc. În primul rând sunt aspiraţiile vieţii spirituale, pe care fiecare o are; imediat după aceea, multe chestiuni care interesează bărbatul sau femeia obişnuită: tatăl său, mama sa, căminul său, copiii săi. Apoi, profesiunea sa. Şi undeva, în al patrulea sau în al cincilea rând, apare impulsul sexual.

De aceea, când am întâlnit oameni care transformau acest punct în subiect central al conversaţiei lor, al intereselor lor, m-am gândit că sunt anormali, bieţi nefericiţi, poate bolnavi. Şi adăugam – la acesta era un moment de râs şi de glume între băieţii cărora mă adresam – că aceşti nefericiţi îmi provocau tot atâta tristeţe ca un copil diform, cu capul mare, mare, cu circumferinţa de un metru. Sunt indivizi nefericiţi şi, din partea noastră – în afară de rugăciunile noastre pentru ei – merită o compasiune fraternă, pentru că dorim să se vindece de această tristă infirmitate; dar, prin urmare, nu sunt niciodată nici mai bărbaţi, nici mai femei decât cei care nu sunt obsedaţi de sex.

Mijloacele pentru a învinge

Să vedem pe ce mijloace contăm mereu noi, creştinii, pentru a învinge în această luptă pentru a apăra castitatea: nu ca îngeri, ci ca femei şi bărbaţi sănătoşi, puternici, normali! Venerez din tot sufletul îngerii, mă uneşte de această oaste a lui Dumnezeu o mare devoţiune; dar să ne comparăm cu ei nu îmi place, pentru că îngerii au o natură diferită de a noastră, iar această echivalare ar însemna dezordine.

În multe medii s-a generalizat o atmosferă de senzualitate care, unită cu confuzia doctrinară, îi face pe atâţia să justifice orice aberaţie sau, cel puţin, să demonstreze toleranţa cea mai indiferentă pentru orice gen de obiceiuri libertine.

Trebuie să fim cât mai curaţi putem, respectând corpul, fără teamă, pentru că sexul este ceva sfânt şi nobil – participare la puterea creatoare a lui Dumnezeu –, făcut pentru căsătorie. Şi aşa, curaţi şi fără teamă, cu comportamentul vostru veţi da mărturie asupra posibilităţii şi frumuseţii sfintei curăţii.

În primul rând, ne vom strădui să ne rafinăm conştiinţa, aprofundând acolo unde este necesar, până avem siguranţa că am dobândit o bună formare, distingând bine între conştiinţa delicată – autentic har al lui Dumnezeu – şi conştiinţa scrupuloasă, care este ceva diferit.

Protejaţi cu grijă castitatea şi, de asemenea, celelalte virtuţi care vin împreună cu ea – decenţa şi pudoarea –, care sunt paznicii ei. Nu treceţi cu uşurinţă peste aceste norme care sunt atât de eficiente pentru a rămâne demni în faţa privirii lui Dumnezeu: stăpânirea atentă a simţurilor şi a inimii; bărbăţia – bărbăţia de a fi laş – pentru a fugi de ocazii; frecvenţa sacramentelor, în special a spovezii; sinceritatea deplină în îndrumarea spirituală personală; durerea, căinţa, ispăşirea greşelilor. Şi totul uns cu o caldă devoţiune faţă de Maica Domnului, pentru ca ea să ne obţină de la Dumnezeu o viaţă sfântă şi curată.