Lista numerelor

Dar, mă veţi întreba, când vom atinge ceea ce iubim din tot sufletul, nu vom mai continua să căutăm. A dispărut libertatea? Vă asigur că atunci este mai operativă ca oricând, pentru că dragostea nu se mulţumeşte cu o manifestare de rutină, nici nu se potriveşte cu plictiseala sau cu apatia. A iubi înseamnă a reîncepe în fiecare zi să slujeşti, cu acte de duioşie.

Insist, aş dori să pot să întipăresc asta cu litere de foc, în fiecare: libertatea şi dăruirea nu se contrazic; se susţin reciproc. Libertatea se poate dărui doar din dragoste; alt gen de dăruire nu concep. Nu este un joc de cuvinte, mai mult sau mai puţin reuşit. În dăruirea voluntară, în fiecare clipă a acestei dedicaţii, libertatea reînnoieşte dragostea, şi a reînnoi înseamnă a fi pururea tânăr, generos, capabil de mari idealuri şi de mari sacrificii. Îmi amintesc că m-a bucurat când am aflat că în portugheză tinerilor li se spune os novos. Şi asta sunt. Vă spun asta pentru că am împlinit deja destui ani, dar când mă rog în faţa altarului lui Dumnezeu care umple de bucurie tinereţea mea²⁸, mă simt foarte tânăr şi ştiu că niciodată nu voi ajunge să mă consider bătrân; pentru că, dacă îi rămân credincios Dumnezeului meu, dragostea mă va însufleţi continuu; se va reînnoi, ca aceea a acvilei, tinereţea mea²⁹.

Din dragoste pentru libertate, ne legăm. Doar mândria atribuie acestor legături greutatea unui lanţ. Adevărata umilinţă, pe care ne-o arată acel care este blând şi smerit cu inima, ne arată că jugul său este bun iar povara uşoară³⁰: jugul este libertatea, jugul este dragostea, jugul este unitatea, jugul este viaţa pe care el ne-a câştigat-o pe cruce.

Nu ştiu dacă vi s-a povestit în copilărie fabula cu acel ţăran căruia i s-a dăruit un fazan auriu. Odată ce a trecut primul moment de bucurie şi de surpriză pentru acest cadou, noul stăpân a căutat un loc unde ar putea să îl închidă. După multe ore de îndoieli şi de planuri, a ales să îl ducă în coteţul găinilor. Găinile, uimite de frumuseţea noului venit, se învârteau în jurul lui, cu mirarea celui care descoperă un semizeu. În mijlocul acelei zarve, a venit ora hrănirii şi, când stăpânul a aruncat primii pumni de tărâţe, fazanul – înfometat după atâta aşteptare –, s-a aruncat cu lăcomie să îşi umple stomacul. În faţa unui spectacol atât de vulgar – acel miracol de frumuseţe mânca cu aceeaşi poftă ca a unui animal obişnuit – tovarăşele de ogradă dezamăgite au început să îl ciupească pe idolul căzut, până când i-au smuls toate penele. Atât de tristă este dezamăgirea egolatrului; cu atât mai mare este dezastrul cu cât mai mult s-a împăunat cu propriile forţe, încrezându-se cu aroganţă în capacitatea sa personală.

Extrageţi consecinţe practice pentru viaţa voastră zilnică, simţindu-vă depozitari ai unor talente – supranaturale şi umane – de care trebuie să vă folosiţi corect, şi respingeţi ridicola amăgire că vă aparţine ceva, ca şi cum ar fi rodul doar al efortului vostru. Amintiţi-vă că există în ecuaţie un termen – Dumnezeu – pe care nimeni nu poate să îl treacă cu vederea.

Cu această perspectivă, să fiţi convinşi că, dacă vrem cu adevărat să îl urmăm îndeaproape pe Domnul şi să aducem un serviciu real lui Dumnezeu şi întregii omeniri, trebuie să fim în mod serios desprinşi de noi înşine: de darurile inteligenţei, sănătăţii, onoarei, de ambiţiile nobile, de triumfuri, de succese.

Mă refer, de asemenea – pentru că până acolo trebuie să ajungă hotărârea ta – la aceste dorinţe curate, cu care căutăm doar să-i dăm toată gloria lui Dumnezeu şi să-l lăudăm, ajustând voinţa noastră după această normă clară şi precisă: Doamne, vreau asta sau aceea doar dacă te mulţumeşte pe tine, pentru că, dacă nu, pe mine de ce m-ar interesa? Dăm astfel o lovitură mortală egoismului şi vanităţii, care şerpuiesc în toate conştiinţele; până când atingem adevărata pace în sufletele noastre, cu o desprindere care sfârşeşte în stăpânirea lui Dumnezeu, tot mai intimă şi mai intensă.

Pentru a-l imita pe Isus Cristos, inima trebuie să fie complet liberă de ataşamente. Dacă vrea cineva să mă urmeze, să renunţe la sine însuşi, să-şi ia crucea şi să mă urmeze, să renunţe la sine însuşi şi să mă însoţească. Cine caută să-şi scape viaţa, o va pierde, iar cine-şi părăseşte viaţa pentru mine, o va afla. Ce-i foloseşte oare omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul⁸? Şi comentează sfântul Grigore: Nu ar fi de ajuns să trăim desprinşi de lucruri, dacă nu am renunţa în plus şi la noi înşine. Dar... unde să mergem în afara noastră? Cine este cel care renunţă, dacă se neagă pe sine însuşi?

Să ştiţi că una este situaţia noastră de căzuţi în păcat; şi alta, când am fost formaţi de Dumnezeu. Într-un fel am fost creaţi şi altfel ne găsim din cauza noastră înşine. Să renunţăm la ceea ce am devenit păcătuind şi să ne păstrăm aşa cum am fost alcătuiţi prin har. Astfel, cel care a fost mândru, în cazul în care, convertit la Cristos, se face umil, a renunţat deja la sine însuşi; dacă un desfrânat trece la o viaţă de înfrânare, de asemenea a renunţat la ceea ce era înainte; dacă un avar încetează să mai râvnească şi, în loc să-şi însuşească ceea ce este al altora începe să fie generos cu ceea ce este al său, cu siguranţă a renunţat la sine⁹.

Dumnezeu îl iubeşte pe cel care dă cu bucurie

În acest cadru al desprinderii totale pe care Dumnezeu ne-o cere, o să semnalez un alt punct de o importanţă specială: sănătatea. Acum, cea mai mare parte dintre voi sunteţi tineri; traversaţi această etapă formidabilă de plenitudine a vieţii, care debordează de energii. Dar trece timpul şi, implacabil, începe să se observe degradarea fizică; vin apoi limitările maturităţii şi, în final, metehnele bătrâneţii. În plus, oricare dintre noi, în orice moment, se poate îmbolnăvi sau poate suferi vreo perturbare corporală.

Doar dacă profităm corect – creştineşte – de epocile de bunăstare fizică, de timpurile bune, vom accepta de asemenea cu bucurie supranaturală întâmplările pe care oamenii le califică în mod greşit drept rele. Fără a intra prea mult în detalii, vreau să vă transmit experienţa mea personală. Când suntem bolnavi, este posibil să fim capricioşi: Nu mă îngrijesc bine, nimănui nu-i pasă de mine, nu mă îngrijesc aşa cum merit, nimeni nu mă înţelege... Diavolul, care dă mereu târcoale, atacă din orice flanc; şi, în cazul unei boli, tactica lui constă în alimentarea unui fel de psihoză, care îndepărtează de Dumnezeu, care provoacă amărăciune în jur sau care distruge această comoară de merite la care, spre binele tuturor sufletelor, se ajunge atunci când purtăm cu optimism supranatural – când se iubeşte! – durerea. De aceea, dacă este voinţa lui Dumnezeu să ne ajungă lovitura unei suferinţe, să o luaţi ca pe un semnal că ne consideră maturizaţi, pregătiţi să ne alăturăm mai strâns crucii lui mântuitoare.

Se cere deci o pregătire îndelungată, făcută în fiecare zi cu o sfântă detaşare de sine însuşi, ca să devenim capabili să purtăm cu eleganţă – dacă Dumnezeu le îngăduie – boala sau neşansa. Slujiţi-vă de prilejurile normale, de o privaţiune, de durere în micile sale manifestări obişnuite, de mortificare, şi exersaţi virtuţile creştine.