Lista numerelor

Meditând asupra acelor cuvinte ale Domnului nostru: Eu însumi mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr¹⁴, percepem cu claritate unicul nostru scop: sfinţenia sau, mai bine spus, faptul că trebuie să fim sfinţi pentru a sfinţi. Imediat, ca o subtilă tentaţie, ne asaltează, poate, gândul că foarte puţini suntem hotărâţi să răspundem acestei invitaţii divine, pe lângă faptul că ne considerăm instrumente de proastă calitate. Este adevărat, suntem puţini, în comparaţie cu restul omenirii, şi ca persoane nu valorăm nimic; dar afirmaţia Învăţătorului răsună cu autoritate: creştinul este lumină, sare, fermentul lumii, şi o fărâmă de plămadă dospeşte tot aluatul¹⁵. Tocmai de aceea, am predicat mereu că ne interesează toate sufletele – sută la sută –, fără discriminarea niciunui gen, cu certitudinea că Isus Cristos ne-a răscumpărat pe toţi şi vrea să ne folosească pe aceştia puţini, în pofida nulităţii propriei noastre persoane, ca să facem cunoscută această mântuire.

Un discipol al lui Cristos nu se va purta niciodată rău cu nicio persoană; greşelii îi spune pe nume, dar pe cel care se înşală trebuie să îl corecteze cu dragoste; dacă nu, nu îl va putea ajuta, nu îl va putea sfinţi. Trebuie să convieţuim, trebuie să înţelegem, trebuie să iertăm, trebuie să avem o atitudine fraternă; şi, după cum ne sfătuia sfântul Ioan al Crucii, în orice moment trebuie să pui dragoste, acolo unde nu este dragoste, pentru a scoate dragoste¹⁶, de asemenea în aceste împrejurări aparent neimportante pe care ni le oferă munca profesională şi relaţiile familiale şi sociale. Drept care, tu şi eu vom profita de cele mai banale ocazii care apar în jurul nostru pentru a le sfinţi, pentru a ne sfinţi şi pentru a-i sfinţi pe cei care împart cu noi aceeaşi trudă zilnică, simţind în viaţa noastră povara dulce şi sugestivă a comântuirii.

Un măgăruş drept tron

Să mergem din nou la evanghelie. Să ne uităm la modelul nostru, Isus Cristos.

Sfinţii Iacob şi Ioan, prin intermediul mamei lor, i-au cerut lui Cristos să stea la stânga şi la dreapta sa. Ceilalţi discipoli s-au supărat pe ei. Iar Domnul nostru, ce răspunde? Oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie întâi între voi, să fie robul tuturor. Căci tot aşa, Fiul Omului n-a venit să i se slujească, ci el să slujească şi să-şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi¹⁷.

Cu altă ocazie, la Cafarnaum, poate că Isus – ca în alte zile – mergea înaintea lor. Când era în casă, el i-a întrebat: Despre ce aţi vorbit pe drum? Dar ei tăceau, pentru că pe drum discutaseră între ei – din nou – cine să fie mai mare. Şi stând jos, Isus a chemat pe cei doisprezece şi le-a zis: Dacă voieşte cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă dintre toţi şi slujitorul tuturor. Şi luând un copilaş, l-a aşezat în mijlocul lor; apoi l-a luat în braţe şi le-a zis: Oricine va primi pe unul dintre aceşti copilaşi în numele meu, mă primeşte pe mine; şi oricine mă va primi pe mine, nu mă primeşte pe mine, ci pe cel care m-a trimis pe mine¹⁸.

Nu vă încântă acest mod de a proceda al lui Isus? Îi învaţă doctrina şi, ca să înţeleagă, le dă un exemplu viu. Cheamă un copil, dintre cei care alergau prin acea casă, şi îl strânge la pieptul său. Această tăcere elocventă a Domnului nostru! Deja a spus totul: el îi iubeşte pe cei care se fac precum copiii. Apoi, adaugă că rezultatul acestei simplităţi, a acestei umilinţe a spiritului, este faptul că îi poţi îmbrăţişa pe el şi pe Tatăl care este în ceruri.

Cu această perspectivă, să fiţi convinşi că, dacă vrem cu adevărat să îl urmăm îndeaproape pe Domnul şi să aducem un serviciu real lui Dumnezeu şi întregii omeniri, trebuie să fim în mod serios desprinşi de noi înşine: de darurile inteligenţei, sănătăţii, onoarei, de ambiţiile nobile, de triumfuri, de succese.

Mă refer, de asemenea – pentru că până acolo trebuie să ajungă hotărârea ta – la aceste dorinţe curate, cu care căutăm doar să-i dăm toată gloria lui Dumnezeu şi să-l lăudăm, ajustând voinţa noastră după această normă clară şi precisă: Doamne, vreau asta sau aceea doar dacă te mulţumeşte pe tine, pentru că, dacă nu, pe mine de ce m-ar interesa? Dăm astfel o lovitură mortală egoismului şi vanităţii, care şerpuiesc în toate conştiinţele; până când atingem adevărata pace în sufletele noastre, cu o desprindere care sfârşeşte în stăpânirea lui Dumnezeu, tot mai intimă şi mai intensă.

Pentru a-l imita pe Isus Cristos, inima trebuie să fie complet liberă de ataşamente. Dacă vrea cineva să mă urmeze, să renunţe la sine însuşi, să-şi ia crucea şi să mă urmeze, să renunţe la sine însuşi şi să mă însoţească. Cine caută să-şi scape viaţa, o va pierde, iar cine-şi părăseşte viaţa pentru mine, o va afla. Ce-i foloseşte oare omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul⁸? Şi comentează sfântul Grigore: Nu ar fi de ajuns să trăim desprinşi de lucruri, dacă nu am renunţa în plus şi la noi înşine. Dar... unde să mergem în afara noastră? Cine este cel care renunţă, dacă se neagă pe sine însuşi?

Să ştiţi că una este situaţia noastră de căzuţi în păcat; şi alta, când am fost formaţi de Dumnezeu. Într-un fel am fost creaţi şi altfel ne găsim din cauza noastră înşine. Să renunţăm la ceea ce am devenit păcătuind şi să ne păstrăm aşa cum am fost alcătuiţi prin har. Astfel, cel care a fost mândru, în cazul în care, convertit la Cristos, se face umil, a renunţat deja la sine însuşi; dacă un desfrânat trece la o viaţă de înfrânare, de asemenea a renunţat la ceea ce era înainte; dacă un avar încetează să mai râvnească şi, în loc să-şi însuşească ceea ce este al altora începe să fie generos cu ceea ce este al său, cu siguranţă a renunţat la sine⁹.

Se poate spune că Domnul nostru, în faţa misiunii primite de la Tatăl, trăieşte de pe o zi pe alta, aşa cum sfătuia într-una dintre învăţăturile cele mai sugestive care au ieşit din gura sa divină: Nu vă îngrijoraţi de viaţă, pentru ceea ce veţi mânca, nici de trup, pentru ceea ce veţi îmbrăca. Viaţa este mai mult decât mâncarea şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea. Uitaţi-vă la corbi, cum nici nu seamănă, nici nu seceră, nu au cămară, nici grânar, iar Dumnezeu îi nutreşte. Cu cât mai mult preţuiţi voi decât păsările!... Uitaţi-vă la crini, cum nici nu torc, nici nu ţes. Cu toate acestea, vă spun că nici Solomon, în toată măreţia lui, n-a fost îmbrăcat ca unul dintre ei. Dacă iarba de pe câmp, ce azi este iar mâine e aruncată în cuptor, Dumnezeu o îmbracă astfel, cu cât mai mult o va face pentru voi, puţin credincioşilor¹³?

Dacă am trăi cu mai multă încredere în providenţa divină, siguri – cu credinţă năvalnică! – de această ocrotire divină, care niciodată nu ne lipseşte, de câte îngrijorări sau nelinişti nu ne-am scuti! Ar dispărea atâtea frământări care, cum a spus Isus, sunt proprii păgânilor, oamenilor mondeni¹⁴, persoanelor lipsite de simţ supranatural. Aş vrea, în calitate de prieten, de preot, de tată, să vă amintiţi în orice împrejurare că noi, prin mila lui Dumnezeu, suntem fii ai acestui Tată al nostru, atotputernic, care este în ceruri şi, în acelaşi timp, în intimitatea inimii; aş vrea să scriu cu litere de foc în minţile voastre că avem toate motivele să călătorim cu optimism pe acest pământ, cu sufletul desprins de aceste lucruri care par indispensabile, pentru că Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie¹⁵ şi el vă va da. Credeţi-mă că doar astfel ne vom comporta ca stăpâni ai creaţiei¹⁶, şi vom evita trista sclavie în care cad atâţia, pentru că îşi uită condiţia de fii ai lui Dumnezeu, ostenindu-se pentru un mâine sau pentru o altă dată pe care, poate, nici nu o vor vedea.

Dacă vreţi să lucraţi tot timpul ca stăpâni pe voi înşivă, vă sfătuiesc să vă străduiţi foarte mult să fiţi desprinşi de toate, fără teamă, fără îngrijorări, nici bănuieli. Apoi, în timp ce vă îndepliniţi obligaţiile voastre personale, familiale..., să folosiţi mijloacele pământeşti oneste cu corectitudine, gândindu-vă la slujirea lui Dumnezeu, a Bisericii, a îndatoririi voastre profesionale, a ţarii voastre, a întregii omeniri. Nu uitaţi că tot ceea ce este important nu se concretizează în materialitatea de a poseda ceva sau de a-ţi lipsi altceva, ci de a te comporta în acord cu adevărul pe care ni-l arată credinţa noastră creştină: bunurile create sunt doar atât, mijloace. De aceea, respingeţi iluzia de a le considera drept ceva definitiv: Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde molia şi viermele nimicesc, unde hoţii dezgroapă şi fură. Adunaţi-vă însă comori în cer, unde nici molia, nici viermele nu nimicesc, unde hoţii nu dezgroapă, nici nu fură. Căci unde-ţi este comoara, acolo va fi şi inima ta¹⁹.

Când cineva îşi centrează fericirea exclusiv în lucrurile de aici, de jos – am fost martor la adevărate tragedii –, perverteşte folosirea lor rezonabilă şi distruge ordinea stabilită cu înţelepciune de creator. Inima rămâne atunci tristă şi nesatisfăcută; se scufundă pe căi de o eternă nemulţumire şi sfârşeşte în sclavie pe pământ, victimă chiar a acestor bunuri care au fost, poate, obţinute pe baza unor eforturi şi renunţări fără număr. Dar, mai presus de toate, vă recomand să nu uitaţi niciodată că Dumnezeu nu încape, nu locuieşte într-o inimă înăbuşită de o dragoste fără ordine, grosolană, vană. Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Fie că pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, fie că la unul va ţine, iar pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu, şi banului²⁰. Să ancorăm deci inima în dragostea capabilă să ne facă fericiţi... Să dorim comorile cerului²¹.

Nu te îndemn la delăsare în îndeplinirea îndatoririlor tale sau în exercitarea drepturilor tale. Dimpotrivă, pentru fiecare dintre noi, de obicei, o retragere pe acest front echivalează cu a dezerta cu laşitate din luptă pentru a atinge sfinţenia, la care Dumnezeu ne-a chemat. De aceea, în deplină cunoştinţă, trebuie să te străduieşti – mai ales în munca ta – pentru ca nici tu, nici ai tăi să nu duceţi lipsă de ceea ce este necesar pentru a trăi cu demnitate creştină. Dacă vreodată simţi în trupul tău greutatea sărăciei, să nu te întristezi, nici să nu te revolţi; dar, insist, încearcă să foloseşti toate mijloacele nobile pentru a depăşi această situaţie, pentru că a proceda altfel ar însemna să îl pui la încercare pe Dumnezeu. Şi în timp ce lupţi, aminteşte-ţi, în plus, că omnia in bonum! Totul – şi lipsurile, sărăcia – cooperează pentru binele celor care îl iubesc pe Domnul²²; obişnuieşte-te, încă de pe acum, să înfrunţi cu bucurie micile limitări, inconvenientele, frigul, căldura, privarea de ceva pe care îl consideri indispensabil, a nu putea să te odihneşti cum şi când doreşti, foamea, singurătatea, ingratitudinea, neînţelegerea, dezonoarea...

Drumul creştinului

Ce limpede apare învăţătura lui Cristos! Ca de obicei, să deschidem Noul Testament, de data aceasta la capitolul 11 după sfântul Matei: Învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inimă⁴. Îţi dai seama? Trebuie să învăţăm de la El, de la Isus, unicul nostru model. Dacă vrei să mergi înainte prevenind greşelile şi rătăcirile, nu trebuie decât să mergi pe unde El a mers, să-ţi sprijini tălpile pe amprenta paşilor săi, să te scufunzi în inima sa umilă şi răbdătoare, să bei din izvorul poruncilor şi al devoţiunilor sale; într-un cuvânt, trebuie să te identifici cu Isus Cristos, trebuie să încerci să te transformi cu adevărat în alt Cristos între fraţii tăi, oamenii.

Ca să nu existe nicio neînţelegere, să citim alt fragment după sfântul Matei. În capitolul 16, Domnul îşi explică mai precis doctrina: Dacă vrea cineva să mă urmeze, să renunţe la sine însuşi, să-şi ia crucea şi să mă însoţească⁵. Drumul lui Dumnezeu este unul al renunţării, al mortificării, al dăruirii, dar nu al tristeţii sau al descurajării.

Uită-te la exemplul lui Cristos, din ieslea din Betleem până la tronul Calvarului. Gândeşte-te la abnegaţia sa, la privaţiunile pe care le-a suferit: foame, sete, oboseală, căldură, nesomn, maltratări, neînţelegeri, lacrimi⁶...; şi bucuria sa de a salva omenirea întreagă. Mi-ar plăcea dacă acum ţi-ai întipări profund în minte şi în inimă – ca să meditezi asupra acestui lucru de multe ori şi să îl traduci în consecinţe practice – acel rezumat făcut de sfântul Paul, când i-a invitat pe cei din Efes să urmeze fără şovăială paşii Domnului: Deveniţi, aşadar, imitatorii lui Dumnezeu, ca nişte copii dragi, şi trăiţi în iubire, precum şi Cristos ne-a iubit şi s-a dat pentru noi ca ofrandă şi jertfă de bună mireasmă⁷.

Să îl privim din nou pe Învăţător. Poate tu de asemenea auzi în acest moment reproşul adresat lui Toma: Adu degetul tău aici şi vezi mâinile mele, şi adu mâna ta şi pune-o în coasta mea, şi nu fi necredincios, ci credincios⁹; şi, cu apostolul, va ieşi din sufletul său, cu sinceră căinţă, acel strigăt: Domnul meu şi Dumnezeul meu¹⁰!, te recunosc definitiv ca Învăţător, şi de acum pentru totdeauna – cu ajutorul tău – voi păstra ca o comoară învăţăturile tale şi mă voi strădui să le urmez cu loialitate.

Cu câteva pagini înainte, în evanghelie, retrăim acea scenă în care Isus s-a retras în rugăciune, iar discipolii sunt aproape, probabil contemplându-l. Când a terminat, unul s-a hotărât să îl implore: Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum Ioan şi-a învăţat discipolii. El le zise: Când vă rugaţi, spuneţi: Tată, sfinţească-se numele tău¹¹.

Observaţi ceea ce este surprinzător în răspuns: discipolii trăiesc împreună cu Isus Cristos şi, în mijlocul discuţiilor lor, Domnul le arată cum trebuie să se roage; le revelează marele secret al milostivirii divine, că suntem fii ai lui Dumnezeu şi că putem să vorbim încrezători cu el, cum vorbeşte un copil cu tatăl său.

Când văd cum unii înţeleg viaţa de pietate, relaţia unui creştin cu Domnul său, şi îmi prezintă această imagine dezagreabilă, teoretică, în formule, plină de cantilene fără suflet, care favorizează mai mult anonimatul decât conversaţia personală, între patru ochi, cu Tatăl nostru Dumnezeu – autentica rugăciune vocală niciodată nu presupune anonimatul – îmi amintesc acel sfat al Domnului: Când vă rugaţi, nu spuneţi vorbe multe, ca păgânii. Ei îşi închipuie că datorită vorbăriei lor vor fi ascultaţi. Nu faceţi dar ca ei, căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie mai înainte de a-i cere¹². Şi comentează un părinte al Bisericii: Cred că Cristos ne porunceşte să evităm rugăciunile lungi; dar lungi nu în ceea ce priveşte timpul, ci prin multitudinea nesfârşită de cuvinte... Domnul însuşi ne-a dat exemplul văduvei care, prin forţa rugăciunii, a învins rezistenţa judecătorului nedrept; şi alt exemplu, al acelui intrus care a venit în toiul nopţii şi, din cauza încăpăţânării lui mai mult decât a prieteniei, a reuşit să îl scoale din pat pe prietenul său (Cf. Lc 11,5-8; 18,1-8). Cu aceste două exemple, ne porunceşte să ne rugăm constant, dar nu compunând rugăciuni interminabile, ci spunându-i cu simplitate nevoile noastre¹³.

În orice caz, dacă la începutul meditaţiei voastre nu reuşiţi să vă concentraţi atenţia pentru a conversa cu Dumnezeu, vi se pare că sunteţi uscaţi iar mintea pare să nu fie în stare să exprime nicio idee, sau rămâneţi insensibili, vă sfătuiesc să faceţi ceea ce eu am încercat să practic mereu în aceste situaţii: puneţi-vă în prezenţa Tatălui vostru şi spuneţi-i măcar: Doamne, nu ştiu să mă rog, nu îmi vine în minte nimic să îţi spun!... Şi să fiţi siguri că chiar în această clipă aţi început să vă rugaţi.

Imaginaţi-vă deseori în mijlocul personajelor Noului Testament. Savuraţi acele scene mişcătoare în care Învăţătorul acţionează cu gesturi divine şi umane, sau relatează cu sensuri umane şi divine istoria sublimă a iertării, cea a dragostei sale neîntrerupte pentru fiii săi. La fel, sesizăm noi acum cerul în actualitatea perenă a evangheliei; se palpează, se observă, se poate afirma că se atinge cu mâinile protecţia divină; un sprijin care câştigă în vigoare, când mergem înainte în pofida poticnelilor, când începem şi reîncepem, pentru că aceasta este viaţa interioară, trăită cu speranţa în Dumnezeu.

Fără această râvnă de a depăşi obstacolele dinăuntru şi din afară, nu ni se va acorda premiul. Atletul nu primeşte cununa dacă nu a luptat după regulă²¹, şi nu ar fi autentică lupta, dacă ar lipsi adversarul cu care să lupţi. Prin urmare, dacă nu există adversar, nu va fi cununa; pentru că nu se poate avea un învingător acolo unde nu este un învins²².

Departe de a ne descuraja, contrarietăţile trebuie să fie un stimulent pentru a creşte ca creştini: în această luptă ne sfinţim, iar munca noastră apostolică dobândeşte mai mare eficienţă. Meditând asupra acestor momente în care Isus Cristos – în Grădina Măslinilor şi, mai târziu, în abandonul şi în batjocura crucii – acceptă şi iubeşte voinţa Tatălui, în timp ce simte greutatea imensă a patimilor, trebuie să ne convingem că pentru a-l imita pe Cristos, pentru a fi buni discipoli ai săi, trebuie să-i urmăm sfatul: Dacă vrea cineva să mă urmeze, să renunţe la sine însuşi, să-şi ia crucea şi să mă însoţească²³. Pentru aceasta, îmi place să îi cer lui Isus, pentru mine: Doamne, nicio zi fără cruce! Astfel, cu harul divin, se va întări caracterul nostru şi vom sluji drept sprijin Domnului nostru, dincolo de mizeriile noastre personale.

Înţelegeţi: dacă, bătând un cui în perete, nu întâlniţi rezistenţă, ce aţi putea să atârnaţi acolo? Dacă nu ne întărim, cu ajutor divin, prin sacrificiu , nu vom atinge condiţia de instrumente ale Domnului. În schimb, dacă ne hotărâm să profităm cu bucurie de contrarietăţi, din dragoste pentru Dumnezeu, nu ne va fi greu în faţa a ceea ce este dificil şi neplăcut, în faţa a ceea ce este dur şi incomod, să exclamăm cu apostolii Iacob şi Ioan: Putem²⁴!

Amestecat în mulţime, unul dintre acei experţi care nu reuşiseră încă să discearnă învăţăturile revelate de Moise, complicate chiar de ei cu o cazuistică sterilă, i-a pus o întrebare Domnului. Isus îşi deschide gura divină pentru a-i răspunde acestui doctor în Lege şi i-a răspuns fără grabă, cu convingerea fermă a celui care a experimentat ceea ce spune: Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. A doua este asemănătoare acesteia: să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Pe aceste două porunci se întemeiază toată Legea şi Profeţii¹.

Să-l privim acum pe Învăţător împreună cu discipolii săi, în intimitatea sălii Cinei celei de Taină, a Cenacolului. La apropierea momentului patimii sale, inima lui Cristos, înconjurat de cei pe care el îi iubea, izbucneşte în vâlvătăi inefabile: Vă dau o poruncă nouă, le spune; să vă iubiţi unii pe alţii. Precum v-am iubit eu, să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. După aceasta vă vor cunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei, dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii².

Pentru a vă apropia de Domnul prin intermediul paginilor sfintei evanghelii, recomand mereu să vă străduiţi să intraţi cumva în scenă, să participaţi ca un nou personaj. Astfel – ştiu de la atâtea suflete normale şi obişnuite care trăiesc acest lucru – veţi fi încântaţi, ca Maria, care îi sorbea cuvintele Mântuitorului, sau, ca Marta, veţi îndrăzni să exprimaţi sincer neliniştile voastre, până la cele mai mărunte³.

Manifestări ale iubirii

Îmi place să iau aminte asupra unor cuvinte pe care Duhul Sfânt ni le comunică prin gura profetului Isaia: Discite benefacere²⁴; Învăţaţi să faceţi binele. Obişnuiesc să aplic acest sfat la diferitele aspecte ale luptei noastre interioare, pentru că viaţa creştină niciodată nu trebuie să se dea bătută, întrucât creşterea în virtuţi vine ca o consecinţă a unei strădanii efective şi cotidiene.

În orice muncă din societate, cum învăţăm? Mai întâi, examinăm scopul dorit şi mijloacele pentru a-l atinge. Apoi, perseverăm în folosirea acestor mijloace, încă o dată şi încă o dată, până la crearea unui obicei, bine înrădăcinat şi ferm. În momentul în care învăţăm ceva, descoperim alte lucruri pe care le ignoraserăm şi care constituie un stimulent pentru a continua această muncă fără a spune niciodată: gata!

Caritatea faţă de aproapele este o manifestare a iubirii faţă de Dumnezeu. De aceea, străduindu-ne să ne îmbunătăţim în această virtute, nu ne putem fixa vreo limită. Cu Domnul, singura măsură este să iubim fără măsură. Pe de o parte, pentru că niciodată nu vom reuşi să mulţumim destul pentru ceea ce el a făcut pentru noi; pe de altă parte, pentru că însăşi iubirea lui Dumnezeu pentru creaturile sale se revelează astfel: în exces, fără calcule, fără graniţe.

Pe toţi cei care suntem dispuşi să îi deschidem urechile sufletului, Isus Cristos ne învaţă în Predica de pe Munte porunca divină a carităţii. Şi, în încheiere, ca rezumat, explică: Iubiţi mai curând duşmanii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să vă aşteptaţi la nimic, iar răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fiii Celui Prea Înalt, căci el este bun faţă de cei nerecunoscători şi răi. Fiţi milostivi, precum Tatăl vostru milostiv este²⁵.

Milostivirea nu se limitează la o simplă atitudine de compasiune: mila se identifică cu supraabundenţa carităţii care, în acelaşi timp, atrage după sine supraabundenţa de dreptate. Mila înseamnă a-ţi menţine inima carne vie, umană şi cuprinsă în mod divin de o iubire puternică, plină de spirit de sacrificiu, generoasă. Iată ce spune sfântul Paul în elogiul său pentru această virtute: Dragostea este răbdătoare; dragostea este binevoitoare; nu invidiază, nu este lăudăroasă, nu se umflă în pene; nu este necuviincioasă, nu umblă după ale sale, nu se supără, nu ţine socoteală de rău; nu se bucură de nedreptate, ci se desfată de adevăr. Ea toate le acoperă, toate le crede; toate le nădăjduieşte, toate le îndură²⁶.

Pentru a da un făgaş rugăciunii, obişnuiesc – poate vă ajută, de asemenea, pe unii dintre voi – să materializez chiar şi ceea ce este mai spiritual. Domnul nostru folosea acest procedeu. Îi plăcea să înveţe prin parabole, extrase din mediul care îl înconjura: parabola păstorului şi a oilor, cea a viei şi a lăstarilor, a bărcilor şi a mrejelor, a seminţei aruncate de semănător...

În sufletul nostru a căzut cuvântul lui Dumnezeu. Ce fel de pământ i-am pregătit? Sunt multe pietre? Este acoperit de mărăcini? Este, poate, un loc prea călcat de paşi exclusiv omeneşti, mici, fără avânt? Doamne, fie ca parcela mea să fie pământ bun, fertil, expus generos la ploaie şi la soare; să încolţească sămânţa ta; să producă spice îmbelşugate, grâu bun.

Eu sunt viţa, iar voi sunteţi lăstarii³⁰. A venit septembrie şi sunt butucii de viţă plini de vlăstare lungi, subţiri, flexibile şi noduroase, încărcate de rod, gata deja pentru cules. Priviţi aceşti lăstari plini de rod, pentru că îşi iau sevă din trunchi: doar aşa s-au putut transforma în boabe dulci şi coapte, care vor umple de bucurie privirea şi inima oamenilor³¹, acei minusculi muguri de acum câteva luni. În sol rămân, poate, câteva beţişoare nelegate, pe jumătate îngropate. Erau tot vlăstari, dar seci, uscaţi, Sunt simbolul cel mai grăitor al sterilităţii. Fără de mine nu puteţi face nimic³².

Comoara. Imaginaţi-vă bucuria imensă a norocosului care o găseşte. Se termină strâmtorările, neliniştile. Vinde tot ce are şi cumpăr acel pământ. Toată inima lui bate acolo: unde îşi ascunde bogăţia³³. Comoara noastră este Cristos; nu trebuie să ne fie greu să aruncăm peste bord tot ceea ce ar putea să fie o greutate, ca să îl putem urma. Şi barca, fără acest balast inutil, va naviga drept spre portul sigur al iubirii lui Dumnezeu.