Lista numerelor

În corabia lui Cristos

Ca şi Domnului nostru, şi mie îmi place foarte mult să vorbesc despre corăbii şi despre plase de pescuit, pentru ca toţi să extragem din aceste scene evanghelice intenţii ferme şi exacte. Ne povesteşte sfântul Luca în evanghelia sa că nişte pescari îşi spălau şi îşi strângeau plasele pe malul lacului Genezaret. Isus se apropie de acele corăbii trase lângă mal şi se urcă într-una dintre ele, cea a lui Simon. Cu câtă naturaleţe urcă Învăţătorul în corabia fiecăruia dintre noi! pentru a ne complica viaţa, cum se repetă pe un ton plângăcios, pe aici. Cu voi şi cu mine s-a întâlnit Domnul pe drumul nostru, pentru a ne complica delicat, cu dragoste, existenţa.

După ce predică din corabia lui Petru, le spune pescarilor: Duc in altum, et laxate retia vestra in capturam! Depărteaz-o la adânc şi aruncaţi-vă mrejele pentru pescuit²⁵! Încrezători în cuvântul lui Cristos, ascultă şi obţin acea pescuire minunată. Şi, privindu-l pe Petru, care, la fel ca şi sfântul Iacob şi Ioan, nu conteneau să se uimească, Domnul îi explică: Nu te teme; de acum încolo vei fi pescar de oameni. Şi, trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat toate şi au mers după el²⁶.

Corabia ta – talentele tale, aspiraţiile tale, realizările tale – nu valorează nimic, dacă nu o laşi la dispoziţia lui Isus Cristos, dacă nu permiţi ca el să poată intra acolo cu deplină libertate, dacă o transformi în idol. Tu singur, cu corabia ta, dacă te desprinzi de Învăţător, supranatural vorbind, mergi drept spre naufragiu. Doar dacă admiţi, cauţi prezenţa şi conducerea Domnului, vei fi la adăpost de furtuni şi de răsturnările vieţii. Pune totul în mâinile lui Dumnezeu: fie ca gândurile tale, aventurile bune din imaginaţia ta, ambiţiile tale omeneşti nobile, iubirile tale curate, să treacă prin inima lui Cristos. Altfel, mai devreme sau mai târziu, se vor scufunda împreună cu egoismul tău.

În cazul în care consimţi ca Dumnezeu să domnească peste nava ta, ca el să fie stăpânul, ce siguranţă!..., chiar şi atunci când pare că este absent, că a adormit, că nu-i pasă, şi apare furtuna în mijlocul tenebrelor celor mai întunecate. Povesteşte sfântul Marcu că în aceste împrejurări se aflau apostolii; iar Isus a văzut pe ucenici că se muncesc cu vâslirea, căci vântul le era împotrivă. Şi într-a patra strajă din noapte, a mers la ei, umblând pe mare... Îndrăzniţi, eu sunt, nu vă temeţi! Apoi s-a suit la ei în corabie şi vântul s-a potolit²⁷.

Fiii mei, se întâmplă atâtea lucruri pe pământ...! Aş putea să vă povestesc despre durerile, suferinţele, maltratările, despre martiriul – în deplinul sens al cuvântului –, despre eroismul multor suflete. În ochii noştri, în mintea noastră, încolţeşte uneori impresia că Isus doarme, că nu ne aude; dar sfântul Luca povesteşte cum se purta Domnul cu ai săi: Şi, pe când ei vâsleau, Isus a adormit. Pe lac s-a stârnit un vârtej de vânt, corabia se umplea cu apă şi erau în primejdie. Şi venind la el, l-au deşteptat, zicând: Învăţătorule, Învăţătorule, pierim! Dar el, sculându-se, a certat vântul şi valurile înfuriate, care s-au potolit şi s-a făcut linişte. Apoi a zis ucenicilor săi: Unde vă este credinţa²⁸?

Dacă ne dăm, el ni se dă. Trebuie să avem încredere deplină în Învăţător, trebuie să ne abandonăm în mâinile lui fără zgârcenie; să-i arătăm, cu lucrările noastre, că barca este a lui; că vrem să dispună după placul lui de tot ce ne aparţine.

Închei, cerând mijlocirea sfintei Maria, cu aceste hotărâri: să trăim din credinţă; să perseverăm cu speranţă; să rămânem nedezlipiţi de Isus Cristos; să-l iubim cu adevărat, cu adevărat, cu adevărat; să parcurgem şi să savurăm aventura noastră de iubire, pentru că îndrăgostiţi de Dumnezeu suntem; să lăsăm ca Isus Cristos să intre în sărmana noastră barcă şi să ia în stăpânire sufletul nostru, ca Domn şi Stăpân; să-i arătăm cu sinceritate că ne vom strădui să ne menţinem mereu în prezenţa lui, zi şi noapte, pentru că el ne-a chemat la credinţă: Ecce ego quia vocasti me²⁹!, şi venim în ţarcul său, atraşi de chemările şi fluierăturile lui de bun păstor, cu certitudinea că doar sub privirea lui vom întâlni adevărata fericire trecătoare şi eternă.

De multe ori v-am amintit acea scenă mişcătoare pe care ne-o relatează evanghelia: Isus este în corabia lui Petru, de unde le-a vorbit oamenilor. Această mulţime care îl urma i-a aprins întreaga dorinţă arzătoare de a ajuta suflete care îi consumă inima, iar Învăţătorul divin vrea ca discipolii săi să participe de acum la această strădanie. După ce le spune să se avânte în largul mării – Duc in altum¹!–, îi sugerează lui Petru să arunce plasele pentru a pescui.

Nu mă voi opri acum asupra detaliilor, atât de pline de învăţăminte, ale acestor momente. Aş dori să analizăm reacţia apostolului Petru, la vederea miracolului: Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos²! Un adevăr – nu mă îndoiesc – care se potriveşte perfect situaţiei personale a tuturor. Cu toate acestea, vă asigur că, întâlnind de-a lungul vieţii mele atâtea minuni ale harului, făcute prin intermediul mâinilor omeneşti, mă simt înclinat, cu fiecare zi mai înclinat, să strig: Doamne, nu pleca de la mine, pentru că fără tine nu pot face nimic bun.

Înţeleg foarte bine, tocmai de aceea, acele cuvinte ale episcopului de Hippona, care sună ca un cântec minunat al libertăţii: Dumnezeu, care te-a creat fără tine, nu te va salva fără tine³, pentru că ne mişcăm mereu, fiecare dintre noi, tu, eu, cu posibilitatea – tristă – de a ne ridica împotriva lui Dumnezeu, de a-l respinge – poate prin comportamentul nostru – sau de a exclama: Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi⁴.

Comportându-ne normal – ca semenii noştri – şi cu sens supranatural, nu facem mai mult decât să urmăm exemplul lui Isus Cristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Observaţi că toată viaţa lui este plină de naturaleţe. A petrecut treizeci de ani ascuns, fără a atrage atenţia, ca un lucrător oarecare, şi era cunoscut în satul lui ca fiul tâmplarului. De-a lungul vieţii sale publice, de asemenea, nu se observă nimic care să fie distonant, prin ciudăţenie sau excentricitate. S-a înconjurat de prieteni, ca oricare dintre concetăţenii lui, iar prin purtarea sa nu se deosebea de ceilalţi. În asemenea măsură încât Iuda, pentru a-l indica, are nevoie de un semnal: Cel pe care-l voi săruta, acela este²³. Nu era în Isus niciun indiciu extravagant. Pe mine, mă emoţionează această normă de comportament a Învăţătorului nostru, care trece drept un om ca oricare altul.

Ioan Botezătorul – urmând o chemare specială – se îmbrăca în piei de cămilă şi mânca lăcuste şi miere de albine sălbatice. Mântuitorul se îmbrăca într-o tunică dintr-o bucată, mânca şi bea la fel ca şi ceilalţi, se umplea de bucurie din fericirea altora, era mişcat de durerea aproapelui, nu respingea tihna pe care i-o ofereau prietenii săi şi nu ascundea nimănui faptul că îşi câştigase existenţa, timp de mulţi ani, lucrând cu propriile mâini împreună cu Iosif, meşteşugarul. Aşa trebuie să ne comportăm noi în mijlocul acestei lumi: ca Domnul nostru. Aş spune, în câteva cuvinte, că trebuie să mergem cu hainele curate, cu trupul curat şi, cel mai important, cu sufletul curat.

De asemenea – de ce să nu notăm acest lucru –, Domnul care predică o desprindere atât de minunată de bunurile pământeşti, arată în acelaşi timp o grijă admirabilă să nu le risipească. După acea minune a înmulţirii pâinilor, care atât de generos au săturat peste cinci mii de bărbaţi, le zise discipolilor săi: Adunaţi bucăţile rămase, să nu se piardă nimic. Ei le adunară şi umplură douăsprezece coşuri²⁴. Dacă meditaţi cu atenţie asupra întregii aceste scene, veţi învăţa să nu fiţi niciodată zgârciţi, ci buni administratori ai talentelor şi ai mijloacelor materiale pe care vi le acordă Dumnezeu.

Credinţa lui Bartimeu

De data aceasta, sfântul Marcu este cel care ne povesteşte vindecarea altui orb. Cum ieşea din Ierihon cu discipolii săi şi multă lume, fiul lui Timeu, Bartimeu, un orb cerşetor, şedea pe marginea drumului¹⁰. Auzind acea mare zarvă a mulţimii, orbul a întrebat: Ce se întâmplă? I-au răspuns: Trece Isus din Nazaret. Şi atunci i s-a aprins atât de tare sufletul de credinţa în Cristos, încât a strigat: Isus, Fiul lui David, ai milă de mine¹¹!

Nu îţi vine să strigi şi ţie, care eşti de asemenea oprit pe marginea drumului, a acestui drum al vieţii, care este atât de scurt; ţie, căruia îţi lipsesc luminile călăuzitoare; ţie, care ai nevoie de mai multe haruri pentru a te hotărî să cauţi sfinţenia? Nu simţi nevoia de a striga: Isus, Fiul lui David, ai milă de mine? Ce frumoasă rugăciune iaculatorie, pe care să o repeţi des!

Vă sfătuiesc să meditaţi în tihnă asupra momentelor care preced miracolul, cu scopul de a păstra bine întipărită în minte o idee foarte clară: cât de diferite sunt de inima milostivă a lui Isus bietele noastre inimi! Vă va ajuta mereu, şi în mod special în momentul încercării, al tentaţiei, şi de asemenea în momentul răspunsului generos în micile îndatoriri şi în prilejurile de eroism.

Mulţi se răsteau la el să tacă¹². Cum au strigat la tine, când ai bănuit că Isus a trecut pe lângă tine. S-au accelerat bătăile inimii şi ai început, de asemenea, să strigi, animat de o nelinişte interioară. Şi prietenii, comoditatea, mediul, totul te-a sfătuit: taci, nu spune nimic! De ce trebuie să îl strigi pe Isus? Nu îl deranja!

Dar sărmanul Bartimeu nu i-a ascultat, şi a continuat cu şi mai multă forţă: Fiul lui David, ai milă de mine. Domnul, care îl auzise de la început, l-a lăsat să persevereze în rugăciune. La fel ca pe tine. Isus percepe prima invocaţie a sufletului nostru, dar aşteaptă. Vrea să ne convingem că avem nevoie de el; vrea să îl rugăm, să fim încăpăţânaţi, ca acel orb care stătea lângă drumul de ieşire din Ierihon. Să-l imităm. Chiar dacă Dumnezeu nu ne va acorda imediat ceea ce îi cerem, chiar dacă mulţi vor încerca să ne îndepărteze de rugăciune, să nu încetăm să îl implorăm¹³.

Isus atunci se opri şi zise: Chemaţi-l. Şi câţiva dintre cei mai buni care îl înconjurau se îndreaptă spre orb: Curaj! Scoală-te; te cheamă¹⁴. Este chemarea creştină! Dar nu este o singură chemare a lui Dumnezeu. Gândiţi-vă, în plus, că Domnul ne caută în fiecare clipă: ridică-te – ne spune –, ieşi din şmecheria ta, din comoditatea ta, din micile tale egoisme, din problemuţele tale fără importanţă. Desprinde-te de pământ, pe care stai întins, plat, fără formă. Dobândeşte înălţime, greutate şi volum, şi viziune supranaturală.

Acel bărbat îşi aruncă haina la o parte, sări în picioare şi se duse la Isus¹⁵. Aruncându-şi haina! Nu ştiu dacă tu ai fost la război. Acum mulţi ani, eu am mers de câteva ori pe câmpul de bătălie, la câteva ore după ce se terminase lupta; şi acolo erau, abandonate la pământ, mantale, bidoane şi raniţe pline de amintiri de familie: scrisori, fotografii ale persoanelor iubite... Şi nu erau ale învinşilor! Erau ale învingătorilor! Lucrurile acelea, toate cele ce le prisoseau, le-au aruncat, ca să alerge mai repede şi să sară peste parapetul inamicului. Ca Bartimeu, pentru a alerga după Cristos.

Nu uitaţi că, pentru a ajunge până la Cristos, este nevoie de sacrificiu; aruncă tot ce încurcă: mantaua, raniţa, bidonul. Tu trebuie să procedezi la fel în această luptă pentru slava lui Dumnezeu, în această luptă a dragostei şi a păcii, cu care încercăm să extindem împărăţia lui Cristos. Pentru a sluji Biserica, pe pontiful roman şi sufletele, trebuie să fii dispus să renunţi la tot ce îţi prisoseşte; să rămâi fără manta, care este adăpost în nopţile grele; fără aceste amintiri iubite ale familiei; fără răcoarea apei. Lecţie de credinţă, lecţie de dragoste. Pentru că trebuie să îl iubeşti pe Cristos astfel.

Credinţă cu fapte

Şi imediat începe un dialog divin, un dialog minunat, care însufleţeşte, care înflăcărează, pentru că tu şi eu suntem acum Bartimeu. Deschide Cristos gura divină şi întreabă: Quid tibi vis faciam? Ce doreşti să fac pentru tine? Iar orbul răspunde: Învăţătorule, fă să văd¹⁶ Ce lucru logic! Şi tu, vezi? Nu ţi s-a întâmplat, vreodată, acelaşi lucru ca acestui orb din Ierihon? Eu nu pot să nu amintesc că, în timp ce meditam asupra acestui pasaj, cu mulţi ani în urmă, înţelegând că Isus aştepta ceva de la mine – ceva ce nu ştiam ce este! –, îmi făceam rugăciunile iaculatorii. Doamne, ce vrei? Ce îmi ceri? Îmi dădeam seama că mă căuta pentru ceva nou, şi Rabboni, ut videam – Învăţătorule, fă să văd – m-a făcut să îl rog pe Cristos, într-o rugăciune continuă: Doamne, orice ar fi ceea ce tu vrei, să se îndeplinească.

Rugaţi-vă împreună cu mine la Domnul: Doce me facere voluntatem tuam, quia Deus meus es tu¹⁷; Învaţă-mă să fac voia ta, pentru că tu eşti Dumnezeul meu. Într-un cuvânt, să răzbată de pe buzele noastre râvna sinceră de a răspunde, cu dorinţă eficientă, invitaţiilor Creatorului nostru, încercând să urmăm planurile sale cu o credinţă de nezdruncinat, cu convingerea că el nu poate da greş.

Iubind în acest mod voinţa divină, vom înţelege că valoarea credinţei nu stă doar în claritatea cu care o explicăm, ci în hotărârea de a o apăra cu fapte: şi ne vom comporta în consecinţă.

Dar să revenim la scena care se desfăşoară la ieşirea din Ierihon. Acum eşti tu, cel căruia îi vorbeşte Cristos. Îţi spune: Ce vrei de la mine? Să văd, Doamne, să văd! Şi Isus răspunde: Mergi, credinţa ta te-a mântuit. Şi numaidecât recăpătă vederea, şi-l urma pe drum¹⁸. Urmează-l pe drum. Tu ai aflat ceea ce îţi propune Domnul şi te-ai hotărât să îl însoţeşti pe drum. Tu încerci să calci pe urmele paşilor lui, să te îmbraci cu veşmintele lui Cristos, să fii acelaşi Cristos: atunci, credinţa ta, credinţa în această lumină pe care Domnul ţi-o dă, trebuie să fie operativă şi cu spirit de sacrificiu. Nu-ţi face iluzii, nu te gândi să descoperi modalităţi noi. Credinţa pe care el ne-o cere este aceasta: trebuie să mergem în ritmul lui cu fapte pline de generozitate, aruncând şi desprinzându-ne de ceea ce deranjează.

Credinţă şi umilinţă

Acum sfântul Matei este cel care ne povesteşte o situaţie mişcătoare. Dar iată că o femeie, care de doisprezece ani suferea de o curgere de sânge, se apropie pe dindărăt şi atinse marginea hainei lui¹⁹. Câtă umilinţă! Căci îşi zicea: Doar haina lui să o ating şi voi fi vindecată²⁰. Niciodată nu lipsesc bolnavi care imploră, ca Bartimeu, cu o credinţă mare, care nu au nicio reţinere să strige. Dar priviţi cum, în drumul lui Cristos, nu sunt două suflete la fel. Mare este, de asemenea, credinţa acestei femei, şi ea nu strigă: se apropie fără ca nimeni să o observe. Îi ajunge să atingă o bucăţică din haina lui Isus, pentru că este sigură că va fi vindecată. Abia îl atinsese, când Domnul nostru se întoarce şi o priveşte. Ştie deja ce se întâmplă în interiorul acelei inimi; a observat siguranţa ei: Ai încredere, fiică; credinţa ta te-a mântuit²¹.

I-a atins delicat marginea mantiei, s-a apropiat cu credinţă, a crezut şi a ştiut că a fost vindecată... La fel şi noi, dacă vrem să fim salvaţi, să atingem cu credinţă haina lui Cristos²². Te-ai convins cum trebuie să fie credinţa noastră? Umilă. Cine eşti tu, cine sunt eu, ca să merităm această chemare a lui Cristos? Cine suntem, ca să fim atât de aproape de el? La fel ca acea biată femeie din mulţime, ne-a oferit o ocazie. Şi nu pentru a atinge o bucăţică din haina lui, sau un moment marginea mantiei, tivul. Îl avem pe el. Ni s-a încredinţat în totalitate, cu trupul său, cu sângele său, cu sufletul său şi cu divinitatea sa. Îl mâncăm în fiecare zi, vorbim intim cu el, cum se vorbeşte cu tata, cum se vorbeşte cu dragostea. Şi acesta este adevărul. Nu este imaginaţie.

Pescuitul

Iată, trimit o mulţime de pescari, zice Domnul, şi-i vor pescui pe aceşti peşti⁸. Aşa arată concret marea lucrare: un pescuit. Se vorbeşte sau se scrie uneori despre lume, comparând-o cu o mare. Şi este un adevăr în această comparaţie. În viaţa umană, ca şi pe mare, există perioade de calm şi de furtună, de linişte şi de vânturi puternice. Deseori, creaturile înoată în ape tulburi, în mijlocul valurilor mari; călătoresc între furtuni, pe un drum trist, şi chiar dacă par fericite, chiar şi când fac mult zgomot: sunt hohote prin care vor să-şi ascundă descurajarea, dezgustul, viaţa fără caritate şi fără înţelegere. Se devorează unii pe alţii, oamenii, şi peştii.

Este datoria fiilor lui Dumnezeu să facă astfel încât toţi oamenii să intre – liber – în plasa divină, ca să se iubească. Dacă suntem creştini, trebuie să ne transformăm în acei pescari pe care îi descrie profetul Ieremia, cu o metaforă pe care a folosit-o, de asemenea, Isus Cristos, în repetate rânduri: Veniţi pe urma mea şi voi face din voi pescari de oameni⁹ , le spune lui Petru şi lui Andrei.

Să-l însoţim pe Cristos în acest pescuit divin. Isus este lângă lacul Genezaret şi oamenii se înghesuie în jurul lui, dornici să asculte cuvântul lui Dumnezeu¹⁰. La fel ca azi! Nu vedeţi? Doresc să audă mesajul lui Dumnezeu, deşi, în exterior, ascund acest lucru. Poate unii au uitat doctrina lui Cristos; alţii – fără a fi vina lor – nu au învăţat-o niciodată, şi cred despre religie că este ceva ciudat. Dar convingeţi-vă de o realitate mereu actuală: vine totdeauna un moment în care sufletul nu mai poate, nu îi ajung explicaţiile obişnuite, nu îl satisfac minciunile falşilor profeţi. Şi, deşi nu o recunosc atunci, aceste persoane sunt dornice să îşi potolească neliniştea privind învăţătura Domnului.

Să-l lăsăm pe sfântul Luca să povestească: El văzu două bărci oprite pe malul lacului; pescarii, coborâţi din ele, spălau plasele. Se urcă atunci în una dintre bărci, aceea a lui Simon, şi-l rugă să se îndepărteze puţin de ţărm. Se aşeză şi din barcă învăţa mulţimile¹¹. Când şi-a terminat cateheza, i-a poruncit lui Simon: Înaintează în larg şi aruncaţi-vă plasele la pescuit¹². Este Cristos stăpânul bărcii; este el cel care pregăteşte pescuitul: pentru aceasta a venit în lume, pentru a avea grijă ca fraţii lui să găsească drumul măririi şi iubirii pentru Tată. Apostolatul creştin nu l-am inventat noi. Noi, oamenii, uneori îi punem piedici: cu neîndemânarea noastră, cu lipsa noastră de credinţă.

Simon răspunse: Stăpâne, toată noaptea am trudit, dar n-am prins nimic¹³. Răspunsul pare rezonabil. Au pescuit, ca de obicei, în aceste ore; şi, tocmai atunci, noaptea a fost infructuoasă. Cum să pescuiască ziua? Dar Petru are credinţă: La cuvântul tău însă voi arunca plasele¹⁴. Hotărăşte să procedeze aşa cum i-a sugerat Cristos; se apucă de lucru, încrezător în cuvântul Domnului. Ce se întâmplă atunci? Şi o făcură, şi prinseră o mulţime de peşti, de se rupeau plasele. Atunci făcură semn tovarăşilor din cealaltă barcă să vină şi să-i ajute. Ei veniră şi umplură amândouă bărcile încât mai că se scufundau¹⁵.

Isus, ieşind în larg cu discipolii săi, nu urmărea doar acest pescuit. De aceea, când Petru cade la picioarele lui şi mărturiseşte, cu umilinţă: Îndepărtează-te de mine, Doamne, căci sunt un păcătos, Domnul nostru răspunde: Nu-ţi fie teamă; de acum înainte vei fi pescar de oameni¹⁶. Şi în acest nou pescuit, de asemenea, nu va lipsi toată eficienţa divină: instrumente ale unor mari miracole sunt apostolii, în pofida neputinţelor lor personale.