Lista numerelor

A alege viaţa

Cu recunoştinţă, pentru că percepem fericirea la care am fost chemaţi, am aflat că toate creaturile au fost scoase din nimic de Dumnezeu şi sunt pentru Dumnezeu: creaturile raţionale, oamenii, cu toate că atât de des ne pierdem raţiunea; şi cele iraţionale, care cutreieră pe suprafaţa pământului, sau trăiesc în adâncurile lumii, sau traversează albastrul cerului, unele aproape ajungând să se holbeze la soare. Dar, în mijlocul acestei miraculoase diversităţi, doar noi, oamenii – nu vorbesc aici despre îngeri –, ne unim cu Creatorul prin exercitarea propriei noastre libertăţi: putem să-i oferim sau să-i negăm Domnului gloria care îi revine ca autor a tot ceea ce există.

Această posibilitate compune clar-obscurul libertăţii umane. Domnul ne invită, ne impulsionează – pentru că ne iubeşte din adâncul inimii sale! – să alegem binele. Iată, ţi-am pus azi înainte viaţa şi binele, moartea şi răul, căci ţi-am poruncit azi să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, să umbli pe căile lui şi să păzeşti poruncile lui, legile lui şi rânduielile lui, ca să trăieşti... Alege deci viaţa, ca să trăieşti⁵.

Vrei să te gândeşti – eu, de asemenea, îmi fac examenul de conştiinţă – dacă îţi menţii de neclintit şi fermă alegerea vieţii? Dacă auzind această voce a lui Dumnezeu, atât de plină de bunătate, care te stimulează la sfinţenie, răspunzi liber „da”? Să ne întoarcem privirea la Isus al nostru, când vorbea oamenilor în oraşele şi pe câmpurile din Palestina. Nu doreşte să se impună. Dacă vrei să fii desăvârşit⁶..., îi spune tânărului bogat. Acel băiat a respins sugestia, şi spune evanghelia că abiit tristis⁷, a plecat întristat. De aceea, odată, l-am numit pasărea tristă: a pierdut bucuria pentru că nu şi-a încredinţat libertatea lui Dumnezeu.

În lucrurile Tatălui

Cred că ne va ajuta să încheiem mai bine aceste reflecţii un pasaj din Evanghelia după sfântul Luca, din capitolul al doilea. Cristos este un copil! Ce durere au simţit mama lui şi sfântul Iosif pentru că – la întoarcerea de la Ierusalim – nu era printre rude şi prieteni! Şi ce bucurie a simţit Isus, când l-au văzut, de departe, învăţându-i pe învăţătorii lui Israel! Dar uitaţi-vă ce cuvinte, dure în aparenţă, ies din gura Fiului, când îi răspunde mamei lui: De ce m-aţi căutat³⁴?

Nu era firesc să îl caute? Sufletele care ştiu ce înseamnă să îl pierzi pe Cristos şi să îl găseşti pot înţelege asta... De ce m-aţi căutat? Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în cele ale Tatălui meu³⁵? Oare nu ştiaţi că eu trebuie să îmi dedic în totalitate timpul Tatălui meu ceresc?

Dacă vă uitaţi, între multele laude pe care i le-au adus lui Isus cei care au meditat asupra vieţii lui, este una care, într-un fel, le cuprinde pe toate. Mă refer la acea exclamaţie plină de uimire şi de entuziasm, pe care o repeta spontan mulţimea, asistând uimită la miracolele lui: Bene omnia fecit³; Toate le-a făcut admirabil de bine; marile miracole şi lucrurile mărunte, cotidiene, care nu iau ochii nimănui, dar pe care Cristos le-a făcut cu deplinătatea celui care este perfectus Deus, perfectus homo⁴, Dumnezeu perfect şi om perfect.

Întreaga viaţă a Domnului mă încântă. Am, în plus, o slăbiciune particulară pentru cei treizeci de ani ai săi de existenţă ascunsă, în Betleem, în Egipt şi în Nazaret. Acest timp – îndelungat –, despre care abia se vorbeşte în evanghelie, pare lipsit de semnificaţie în ochii celor care îl privesc cu superficialitate. Şi, cu toate acestea, mereu am susţinut că această tăcere asupra biografiei Învăţătorului este foarte elocventă şi cuprinde lecţii minunate pentru creştini. Au fost ani intenşi de muncă şi de rugăciune, în care Isus Cristos a dus o viaţă obişnuită – ca a noastră, dacă vrem –, divină şi umană în acelaşi timp; în acel modest şi ignorat atelier de meşteşugar, ca şi după aceea, în faţa mulţimilor, toate le-a făcut perfect.

Luptaţi împotriva acestei excesive indulgenţe pe care fiecare o are faţă de sine însuşi: fiţi exigenţi cu voi! Uneori ne gândim prea mult la sănătate; la odihnă, care nu trebuie să lipsească, tocmai pentru că este necesară ca să ne întoarcem la lucru cu forţe reînnoite. Dar această odihnă – am scris deja de mulţi ani – nu înseamnă a nu face nimic: înseamnă să facem activităţi care cer mai puţin efort.

Alteori, cu false scuze, suntem destul de comozi, uităm de binecuvântata responsabilitate care apasă asupra umerilor noştri, ne mulţumim cu ceea ce este suficient pentru a ieşi la liman, ne lăsăm convinşi de justificări neîntemeiate pentru a sta cu mâinile încrucişate, în timp ce Satana şi aliaţii lui nu îşi iau vacanţă. Ascultă cu atenţie, şi meditează, ceea ce le scria sfântul Paul creştinilor care, de meserie, erau servitori: îi îndemna să îşi asculte stăpânii, slujindu-i nu numai când sunteţi sub ochii lor, ca şi cum aţi vrea să plăceţi oamenilor, ci ca nişte robi ai lui Cristos, făcând din inimă voia lui Dumnezeu. Slujiţi-le cu bunăvoinţă, ca Domnului, iar nu oamenilor¹⁴. Ce sfat bun, să-l urmăm tu şi eu!

Să îi cerem lumină lui Isus Cristos, Domnul nostru, şi să îl rugăm să ne ajute să descoperim, în fiecare clipă, acest sens divin care transformă vocaţia noastră profesională în axul pe care se fundamentează şi în jurul căreia se roteşte chemarea noastră la sfinţenie. În evanghelie citiţi că Isus era cunoscut ca faber, filius Mariae¹⁵, muncitorul, tâmplarul, fiul Mariei: deci şi noi, cu mândrie sfântă, trebuie să demonstrăm cu fapte că suntem muncitori, bărbaţi şi femei ai muncii!

Dat fiind că trebuie să ne comportăm tot timpul ca nişte trimişi ai lui Dumnezeu, trebuie să fim foarte conştienţi că nu îl slujim cu loialitate când ne abandonăm sarcina; când nu împărtăşim cu ceilalţi râvna şi abnegaţia în îndeplinirea îndatoririlor profesionale; când suntem consideraţi leneşi, neserioşi, frivoli, dezordonaţi, înceţi, inutili... Pentru că acela care neglijează aceste obligaţii aparent mai puţin importante cu greu va învinge în celelalte aspecte ale vieţii interioare, care, cu siguranţă, cere mai mult efort. Cine este credincios în cele mai mici lucruri, cu siguranţă, este credincios şi în cele mari; şi cine este nedrept în cele mai mici lucruri, este nedrept şi în cele mai mari¹⁶.

Fraţii mei iubiţi – din nou, vocea sfântului Paul –, fiţi tari, neclintiţi, sporind totdeauna în lucrul Domnului, ştiind că lucrarea voastră în Domnul nu este zadarnică²⁹. Vedeţi? Este un întreg florilegiu de virtuţi care se pune în mişcare în timp ce ne desfăşurăm activitatea, pentru a o sfinţi: tăria, pentru a persevera în muncă, în pofida dificultăţilor naturale şi fără a ne lăsa niciodată învinşi de oboseală; cumpătarea, pentru a ne dărui fără rezerve şi pentru a depăşi comoditatea şi egoismul; dreptatea, pentru a ne îndeplini îndatoririle faţă de Dumnezeu, faţă de societate, faţă de familie, faţă de colegi; prudenţa, pentru a şti în fiecare caz care este lucrul care convine să fie făcut şi pentru a ne lansa în lucrare fără amânări... Şi totul, insist, din dragoste, cu sentimentul viu şi imediat al responsabilităţii pentru rodul muncii noastre şi pentru semnificaţia sa apostolică.

În fapte constă iubirea, şi nu în discursuri bune, spune un refren popular, şi cred că este inutil să mai adaug ceva.

Doamne, dăruieşte-ne harul tău. Deschide-ne uşa atelierului din Nazaret, cu scopul de a ne învăţa să te contemplăm pe tine, cu mama ta, sfânta Maria, şi cu sfântul patriarh Iosif – pe care îl iubesc şi îl venerez atât de mult –, dedicaţi toţi trei unei vieţi de muncă sfântă. Vor fi mişcate bietele noastre inimi, te vom căuta şi te vom găsi în munca zilnică, pe care tu doreşti să o transformăm în lucrare a lui Dumnezeu, lucrare de dragoste.

Povesteşte sfântul Luca, în capitolul al şaptelea: Şi unul dintre farisei a rugat pe Isus să mănânce la el. Intrând în casa fariseului, el s-a aşezat la masă¹. Vine atunci o femeie din oraş, cunoscută ca păcătoasă, şi se apropie ca să-i spele picioarele lui Isus, care, potrivit obiceiului epocii, mânca stând rezemat. Lacrimile sunt apa acestui mişcător spălat; ştergarul care usucă este părul. Cu parfumul adus într-un vas scump de alabastru, unge picioarele Învăţătorului. Şi le sărută.

Fariseul nu vede asta cu ochi buni. Nu poate înţelege că Isus adăposteşte atâta milă în inima lui. Omul acesta – se gândeşte el –, dacă ar fi un prooroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este aceea care se atinge de el². Isus îi citeşte gândurile şi îl lămureşte: Vezi tu pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi nu mi-ai dat apă pentru picioarele mele; dar ea mi-a stropit picioarele cu lacrimile ei şi mi le-a şters cu părul capului ei. Tu nu mi-ai dat sărutare; dar ea, de când am intrat, n-a încetat să-mi sărute picioarele. Capul nu mi l-ai uns cu untdelemn, dar ea mi-a uns picioarele cu parfum. De aceea îţi spun: Păcatele ei cele multe sunt iertate, căci a iubit mult³.

Nu putem să ne oprim acum asupra minunilor divine ale inimii milostive a Domnului nostru. O să ne concentrăm asupra altui aspect al acestei scene: cât de mult îi lipsesc lui Isus toate aceste detalii ale politeţii şi delicateţii omeneşti pe care fariseul nu a fost în stare să le manifeste. Cristos este perfectus Deus, perfectus homo⁴, Dumnezeu, a doua persoană din Sfânta Treime, şi om perfect. Aduce salvarea, şi nu distrugerea naturii; şi învăţăm de la el că nu este creştineşte să ne purtăm rău cu omul, creatura lui Dumnezeu, făcut după chipul şi asemănarea sa⁵.

Continuă scena din evanghelie: şi au trimis discipolii lor – ai fariseilor – cu irodienii, să-i zică: Învăţătorule⁴. Iată cu ce şiretenie îi spun Învăţătorule; se prefac că îi sunt admiratori şi prieteni, îi acordă un tratament care este rezervat autorităţii de la care se aşteaptă să se primească o învăţătură. Magister, scimus quia verax es⁵, ştim că eşti sincer... ce viclenie infamă! Aţi văzut o duplicitate mai mare? Mergeţi prin această lume cu grijă. Să nu fiţi circumspecţi, neîncrezători; cu toate acestea, trebuie să simţiţi pe umerii voştri – amintiţi-vă acea imagine a bunului păstor care apare în catacombe – greutatea acestei oi, care nu este un singur suflet, ci Biserica întreagă, omenirea întreagă.

Acceptând cu generozitate această responsabilitate, fiţi îndrăzneţi şi fiţi prudenţi pentru a apăra şi proclama drepturile lui Dumnezeu. Şi atunci, datorită integrităţii comportamentului vostru, mulţi vă vor considera şi vă vor numi învăţători, fără ca voi să pretindeţi acest lucru: nu căutăm gloria pământească. Dar să nu vă miraţi dacă, între atâţia care se apropie de voi, se insinuează cei care se prefac doar că vă admiră. Întipăriţi-vă în suflete ceea ce m-aţi auzit spunând de repetate ori: nici calomniile, nici şoaptele, nici respectul omenesc, nici preocupare pentru ce vor spune alţii, şi cu atât mai puţin laudele ipocrite, nu trebuie să ne împiedice niciodată să ne facem datoria.

Exemplul lui Cristos

Isus Cristos, Domnul nostru, de-a lungul vieţii sale pământeşti, a fost acoperit cu murdării, a fost jignit în toate modurile posibile. Vă amintiţi? Au spus că se poartă ca un răzvrătit şi că este demonizat⁵. Cu altă ocazie, au răstălmăcit manifestările dragostei sale infinite şi l-au etichetat drept prieten al păcătoşilor⁶.

Mai târziu, lui, care este penitenţa şi cumpătarea, i s-a aruncat în faţă că stă la masa celor bogaţi⁷. De asemenea, a fost numit, cu dispreţ, fabri filius⁸, fiul meşteşugarului, al tâmplarului, ca şi cum ar fi fost o injurie. A îngăduit să fie apostrofat ca băutor şi lacom... A permis să fie acuzat de toate relele, mai puţin de faptul că nu este cast. Le-a închis gura în această privinţă, pentru că vrea ca noi să păstrăm acest exemplu fără umbre: un model minunat de puritate, de curăţenie, de lumină, de dragoste care ştie să ardă întreaga lume pentru a o purifica.

Mie îmi place să vorbesc despre sfânta puritate contemplând mereu comportamentul Domnului nostru. El a arătat o mare delicateţe în această virtute. Priviţi ceea ce relatează sfântul Ioan despre acel moment în care Isus, fastigatus ex itinere, sedebat sic supra fontem⁹, obosit de drum, s-a aşezat lângă fântână.

Deschideţi ochii sufletului şi retrăiţi în tihnă scena: Isus Cristos, perfectus Deus, perfectus homo¹⁰, este obosit de drum şi de lucrarea apostolică. Aşa cum, poate, vi s-a întâmplat uneori şi vouă, care ajungeţi istoviţi, pentru că nu mai rezistaţi. Este mişcător să îl vezi pe Învăţător istovit. În plus, îi este foame: discipolii au mers în satul vecin, ca să caute ceva de mâncare. Şi îi este sete.

Dar mai mult decât oboseala trupului, îl consumă setea de suflete. De aceea, când soseşte samariteana, acea femeie păcătoasă, inima preoţească a lui Cristos se aruncă, ascultătoare, ca să recupereze oaia pierdută: uitând oboseala, foamea şi setea.

Domnul era angajat în acea mare lucrare de caritate, când apostolii s-au întors din sat, şi mirabantur quia cum muliere loquebatur¹¹, s-au mirat că vorbea singur cu o femeie. Câta grijă! Câtă dragoste pentru virtutea încântătoare a sfintei purităţi, care ne ajută să fim mai puternici, mai tari, mai fecunzi, mai capabili să lucrăm pentru Dumnezeu, mai capabili de tot ce este măreţ!

Textul din evanghelia sfintei Liturghie de azi ne-a amintit acea scenă emoţionantă cu Isus, care rămâne în Ierusalim predicând în templu. Crezând că se află în convoi, merseră cale de o zi, apoi îl căutară printre rude şi cunoscuţi. Neaflându-l, se întoarseră la Ierusalim, în căutarea lui⁹. Mama lui Dumnezeu, care şi-a căutat cu ardoare Fiul, pierdut fără ca ea să fie de vină, care a trăit cea mai mare bucurie când l-a găsit, ne va ajuta să îl readucem pe cel plecat, să corectăm ceea ce trebuie atunci când, din cauza lenei sau a păcatelor noastre, nu reuşim să îl vedem pe Cristos. Vom avea astfel bucuria de a-l îmbrăţişa din nou, pentru a-i spune că nu-l vom mai pierde niciodată.

Mama înţelepciunii este Maria, întrucât cu ea se învaţă lecţia care contează cel mai mult, că nimic nu merită, dacă nu suntem lângă Domnul; că la nimic nu slujesc toate minunăţiile pământului, toate ambiţiile care ne copleşesc, dacă în pieptul nostru nu arde flacăra iubirii vii, lumina sfintei speranţe care este o anticipare a dragostei interminabile din patria noastră definitivă.

Învăţătoarea credinţei, a speranţei şi a carităţii

Maria a cooperat cu caritatea ei ca să se nască în Biserică credincioşii, membre ale acelui cap al cărei mamă este efectiv, după trup¹⁵. Ca mamă, ne învaţă; şi, de asemenea, ca mamă, lecţiile ei nu sunt zgomotoase. Trebuie să ai în suflet o bază de fineţe, o nuanţă de delicateţe, pentru a înţelege ceea ce ne arată, mai mult decât cu promisiuni, cu lucrări.

Învăţătoare a credinţei. Ferice de aceea care a crezut¹⁶!, aşa o salută Elisabeta, vara ei, când Maica Domnului urcă la munte pentru a o vizita. A fost minunat acel act de credinţă al sfintei Maria: Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău¹⁷. În naşterea Fiului său contemplă măreţia lui Dumnezeu pe pământ: e un cor de îngeri, şi atât păstorii, cât şi puternicii pământului vin să-l adore pe prunc. Dar după aceea sfânta familie trebuie să fugă în Egipt, pentru a scăpa de intenţiile criminale ale lui Irod. Apoi, linişte: treizeci de ani lungi de viaţă simplă, obişnuită, ca aceea dintr-un cămin oarecare dintr-un sat din Galileea.

Sfânta evanghelie, pe scurt, ne uşurează drumul pentru a înţelege exemplul mamei noastre: Maria însă păstra toate aceste lucruri, cumpănindu-le în inima ei¹⁸. Să încercăm să o imităm, vorbind cu Domnul, într-un dialog plin de dragoste, despre tot ce ni se întâmplă, până la întâmplările cele mai mărunte. Să nu uităm că trebuie să le cumpănim, să le preţuim, să le vedem cu ochii credinţei, pentru a descoperi voinţa lui Dumnezeu.

În cazul în care credinţa noastră este slabă, să mergem la Maria. Povesteşte sfântul Ion că după miracolul de la nunta din Cana, pe care Cristos l-a făcut la rugăminţile mamei sale, discipolii săi crezură în el¹⁹. Mama noastră intervine mereu la Fiul ei ca să aibă grijă de noi şi să ne arate, astfel, că putem mărturisi: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu.

Sfânta cruce

Dorinţă arzătoare de adoraţie, năzuinţă de a repara ofensele cu delicateţe şi cu suferinţă. Afirmaţia lui Isus: Cine nu-şi ia crucea şi mă urmează, nu este vrednic de mine¹⁷, devine viaţă în viaţa voastră. Şi Domnul ni se arată de fiecare dată mai exigent, ne cere reparaţie şi penitenţă, până la a ne impulsiona să experimentăm năzuinţa arzătoare de a trăi pentru Dumnezeu, pus pe cruce odată cu Cristos¹⁸. Dar această comoară noi o avem în vase de lut fragile şi casante, pentru ca această putere să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi¹⁹.

De pretutindeni suntem apăsaţi, dar nu striviţi; fără ieşire, dar nu descurajaţi sau fără mijloace; suntem prigoniţi, nu însă părăsiţi; suntem doborâţi, dar nu nimiciţi. Mereu purtăm în trupul nostru chinul de moarte al lui Isus²⁰.

Ne imaginăm că Domnul nu ne ascultă, că ne înşelăm, că se aude doar monologul vocii noastre. Ne simţim ca şi cum am fi fără niciun sprijin pe pământ şi abandonaţi de cer. Cu toate acestea, este reală şi practică oroarea noastră faţă de păcat, chiar dacă este lesne iertător. Cu încăpăţânarea cananeencei, să ne prosternăm copleşiţi ca ea, care l-a adorat, implorând: Doamne, ajută-mă²¹!. Va dispărea întunericul, învins de lumina dragostei.