Lista numerelor

A acţiona cu intenţie dreaptă

Dacă în fiecare moment nu extragem din evanghelie concluzii pentru viaţa actuală, înseamnă că nu medităm suficient asupra ei. Mulţi sunteţi tineri; alţii aţi ajuns deja la maturitate. Toţi vreţi, vrem – dacă nu, nu am fi aici –, să producem roade bune. Încercăm să punem, în comportamentul nostru, spiritul de sacrificiu, râvna de a negocia cu talantul pe care Domnul ni l-a încredinţat, pentru că simţim zelul divin pentru suflete. Dar nu ar fi pentru prima dată când, în pofida buneivoinţe, cineva cade în capcana acestei adunături – ex pharisaeis et herodianis¹¹– compusă, poate, din cei care, într-un fel sau altul, pentru că sunt creştini, ar trebui să apere drepturile lui Dumnezeu şi, în schimb, aliaţi şi identificaţi cu interesele forţelor răului, îi înconjură insidios pe alţi fraţi în credinţă, pe alţi slujitori ai aceluiaşi Mântuitor.

Fiţi prudenţi şi lucraţi mereu cu simplitate, virtute atât de proprie unui bun fiu al lui Dumnezeu. Fiţi naturali în limbajul vostru şi în comportarea voastră. Ajungeţi la fondul problemelor; nu rămâneţi la suprafaţă. Ţineţi seama că trebuie să ne aşteptăm cu anticipaţie la dezgustul celorlalţi şi la cel propriu, dacă dorim cu adevărat să îndeplinim cu sfinţenie şi cu bărbăţie obligaţiile noastre de creştini.

Imaginaţi-vă deseori în mijlocul personajelor Noului Testament. Savuraţi acele scene mişcătoare în care Învăţătorul acţionează cu gesturi divine şi umane, sau relatează cu sensuri umane şi divine istoria sublimă a iertării, cea a dragostei sale neîntrerupte pentru fiii săi. La fel, sesizăm noi acum cerul în actualitatea perenă a evangheliei; se palpează, se observă, se poate afirma că se atinge cu mâinile protecţia divină; un sprijin care câştigă în vigoare, când mergem înainte în pofida poticnelilor, când începem şi reîncepem, pentru că aceasta este viaţa interioară, trăită cu speranţa în Dumnezeu.

Fără această râvnă de a depăşi obstacolele dinăuntru şi din afară, nu ni se va acorda premiul. Atletul nu primeşte cununa dacă nu a luptat după regulă²¹, şi nu ar fi autentică lupta, dacă ar lipsi adversarul cu care să lupţi. Prin urmare, dacă nu există adversar, nu va fi cununa; pentru că nu se poate avea un învingător acolo unde nu este un învins²².

Departe de a ne descuraja, contrarietăţile trebuie să fie un stimulent pentru a creşte ca creştini: în această luptă ne sfinţim, iar munca noastră apostolică dobândeşte mai mare eficienţă. Meditând asupra acestor momente în care Isus Cristos – în Grădina Măslinilor şi, mai târziu, în abandonul şi în batjocura crucii – acceptă şi iubeşte voinţa Tatălui, în timp ce simte greutatea imensă a patimilor, trebuie să ne convingem că pentru a-l imita pe Cristos, pentru a fi buni discipoli ai săi, trebuie să-i urmăm sfatul: Dacă vrea cineva să mă urmeze, să renunţe la sine însuşi, să-şi ia crucea şi să mă însoţească²³. Pentru aceasta, îmi place să îi cer lui Isus, pentru mine: Doamne, nicio zi fără cruce! Astfel, cu harul divin, se va întări caracterul nostru şi vom sluji drept sprijin Domnului nostru, dincolo de mizeriile noastre personale.

Înţelegeţi: dacă, bătând un cui în perete, nu întâlniţi rezistenţă, ce aţi putea să atârnaţi acolo? Dacă nu ne întărim, cu ajutor divin, prin sacrificiu , nu vom atinge condiţia de instrumente ale Domnului. În schimb, dacă ne hotărâm să profităm cu bucurie de contrarietăţi, din dragoste pentru Dumnezeu, nu ne va fi greu în faţa a ceea ce este dificil şi neplăcut, în faţa a ceea ce este dur şi incomod, să exclamăm cu apostolii Iacob şi Ioan: Putem²⁴!

Amestecat în mulţime, unul dintre acei experţi care nu reuşiseră încă să discearnă învăţăturile revelate de Moise, complicate chiar de ei cu o cazuistică sterilă, i-a pus o întrebare Domnului. Isus îşi deschide gura divină pentru a-i răspunde acestui doctor în Lege şi i-a răspuns fără grabă, cu convingerea fermă a celui care a experimentat ceea ce spune: Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. A doua este asemănătoare acesteia: să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Pe aceste două porunci se întemeiază toată Legea şi Profeţii¹.

Să-l privim acum pe Învăţător împreună cu discipolii săi, în intimitatea sălii Cinei celei de Taină, a Cenacolului. La apropierea momentului patimii sale, inima lui Cristos, înconjurat de cei pe care el îi iubea, izbucneşte în vâlvătăi inefabile: Vă dau o poruncă nouă, le spune; să vă iubiţi unii pe alţii. Precum v-am iubit eu, să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. După aceasta vă vor cunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei, dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii².

Pentru a vă apropia de Domnul prin intermediul paginilor sfintei evanghelii, recomand mereu să vă străduiţi să intraţi cumva în scenă, să participaţi ca un nou personaj. Astfel – ştiu de la atâtea suflete normale şi obişnuite care trăiesc acest lucru – veţi fi încântaţi, ca Maria, care îi sorbea cuvintele Mântuitorului, sau, ca Marta, veţi îndrăzni să exprimaţi sincer neliniştile voastre, până la cele mai mărunte³.

În plus, aş vrea să fiţi atenţi la faptul că nimeni nu scapă de mimetism. Oamenii, aproape inconştient, sunt conduşi de o continuă râvnă de a se imita unii pe alţii. Şi noi vom abandona invitaţia de a-l imita pe Isus? Fiecare individ se străduieşte, puţin câte puţin, să se identifice cu ceea ce îl atrage, cu modelul pe care l-a ales pentru propriul său talant. Potrivit idealului pe care fiecare şi-l forjează, aşa apare modul său de a proceda. Învăţătorul nostru este Cristos: Fiul lui Dumnezeu, cea de-a doua persoană a Preasfintei Treimi. Imitându-l pe Cristos, vom avea minunata posibilitate de a participa la acest curent al dragostei, care este misterul lui Dumnezeu unic şi întreit.

Dacă uneori nu vă simţiţi suficient de puternici ca să călcaţi pe urmele lui Isus Cristos, schimbaţi cuvinte prieteneşti cu cei care l-au cunoscut îndeaproape cât timp s-a aflat pe acest pământ al nostru. Cu Maria, în primul rând, care l-a adus pe lume pentru noi. Cu apostolii. Printre cei veniţi să se închine de sărbători se aflau şi câţiva greci. Aceştia se duseră dar la Filip, care era din Betsaida Galileii, şi-l rugară: Doamne, am vrea să-l vedem pe Isus. Filip se duse şi-i spuse lui Andrei. Apoi Andrei şi Filip se duc şi-i spun lui Isus²⁷. Nu ne încurajează acest lucru? Acei străini nu îndrăznesc să se apropie de Isus şi caută un bun mijlocitor.

Crezi că păcatele tale sunt multe, că Domnul nu te va putea auzi? Nu este aşa, pentru că are profunzimi de milostivire. Dacă, în pofida acestui minunat adevăr, îţi percepi nimicnicia, arată-te lui ca vameşul²⁸: Doamne, aici sunt, fă cu mine ce vrei! Şi observaţi ce ne povesteşte sfântul Matei, despre momentul în care în faţa lui Isus a fost adus un paralitic. Acel bolnav nu spune nimic: doar se află acolo, în prezenţa lui Dumnezeu. Iar Cristos, mişcat de această căinţă, de această durere a celui care ştie că nu merită nimic, nu întârzie să reacţioneze cu mila lui obişnuită: Ai încredere, fiule, iertate sunt păcatele tale²⁹.

Eu te sfătuiesc ca, în rugăciunea ta, să intervii în pasajele evangheliei, ca un personaj în plus. Mai întâi, imaginează-ţi scena sau misterul, care îţi va sluji pentru a te reculege şi a medita. Apoi, aplică inteligenţa, pentru a medita asupra acelei trăsături a vieţii Învăţătorului: inima sa duioasă, umilinţa sa, puritatea sa, îndeplinirea voinţei Tatălui. Apoi povesteşte-i ce ţi se întâmplă ţie de obicei în astfel de situaţii, prin ce treci, ce se petrece. Rămâi atent, pentru că poate el va dori să îţi arate ceva: şi vor apărea aceste mişcări interioare, aceste revelaţii, aceste mustrări.