Lista numerelor

Cu siguranţă, este vorba despre un obiectiv înalt şi dificil. Dar nu pierdeţi din vedere că sfântul nu se naşte: se forjează în jocul continuu al harului divin şi al răspunsului omenesc. Tot ce se dezvoltă – arată unul dintre scriitorii creştini din primele secole, referindu-se la unirea cu Dumnezeu –, începe prin a fi mic. Doar hrănindu-se treptat, cu progrese constante, se face mare¹². De aceea, îţi spun că, dacă vrei să te porţi ca un creştin consecvent – ştiu că eşti dispus, deşi de atâtea ori ţi-e greu să învingi sau să tragi în sus acest biet corp –, trebuie să ai o grijă extremă la detaliile cele mai mici, pentru că sfinţenia pe care Domnul nostru ţi-o cere se atinge desfăşurând cu dragoste de Dumnezeu munca noastră și obligaţiile fiecărei zile, care aproape totdeauna se compun din realităţi mărunte.

Sinceritate în îndrumarea spirituală

Ştiţi pe de rost obligaţiile drumului vostru de creştini, care vă va conduce fără oprire şi cu linişte la sfinţenie; sunteţi, de asemenea, preveniţi asupra greutăţilor, practic asupra tuturor, pentru că se întrezăresc deja de la începutul drumului. Acum insist asupra faptului că trebuie să vă lăsaţi ajutaţi, călăuziţi, de un îndrumător de suflete, căruia să îi încredinţaţi toate iluziile voastre sfinte şi problemele cotidiene care vă afectează viaţa interioară, dezastrele pe care le suferiţi, dar şi victoriile.

În această îndrumare spirituală, să fiţi mereu foarte sinceri: nu lăsaţi nimic nespus, deschideţi-vă complet sufletul, fără teamă, nici ruşine. Uitaţi-vă, dacă nu faceţi aşa, acest drum, atât de lin şi de lat, se încurcă, şi ceea ce la început nu era nimic, sfârşeşte prin a se transforma într-un nod care sufocă. Să nu credeţi că aceia care se pierd cad victime unui eşec neaşteptat; fiecare dintre ei s-a rătăcit la începutul cărării sale sau nu a avut grijă mult timp de sufletul său, astfel încât, scăzând treptat forţa virtuţilor sale, şi crescând, în schimb, puţin câte puţin, cea a viciilor, a ajuns să se prăbuşească într-un mod jalnic... O casă nu se dărâmă dintr-o lovitură, în urma unui accident imprevizibil: fie era deja un defect în fundaţia ei, fie neglijenţa celor care o locuiau s-a prelungit mult timp, astfel încât imperfecţiunile, la început mici, au corodat rezistenţa armăturii, motiv pentru care, când a venit furtuna ori s-au revărsat ploi torenţiale, s-a distrus iremediabil, arătând cât de veche era neglijenţa²⁰.

Vă amintiţi de povestea ţiganului care a mers să se spovedească? Nu este decât o poveste, o anecdotă hazlie, pentru că despre spovadă nu se vorbeşte niciodată, în afară de faptul că eu îi preţuiesc mult pe ţigani. Sărăcuţul! Se căia cu adevărat: Taică părinte, eu mărturisesc că am furat un dârlog... – nu e mare lucru, nu-i aşa? – şi după dârlog era un catâr...; şi după, alt dârlog...; şi alt catâr... Şi tot aşa, până la 20. Fiii mei, acelaşi lucru se întâmplă şi în comportamentul nostru: când recunoaştem dârlogul, vine în continuare un întreg şir de înclinaţii proaste, de mizerii care ne înjosesc şi ne ruşinează; şi la fel se întâmplă şi într-o convieţuire: se începe cu o mică ofensă şi se sfârşeşte trăind spate în spate, în cea mai glacială indiferenţă.

Prindeţi-ne vulpile, vulpile cele mici, care ne strică viile; căci viile noastre sunt în floare²¹. Credincioşi în ceea ce este mic, foarte credincioşi în ceea ce este mic. Dacă ne străduim astfel, vom învăţa, de asemenea, să alergăm cu încredere în braţele sfintei Maria, ca fii ai săi. Nu v-am amintit la început că toţi avem foarte puţini ani, atâţia câţi au trecut de când ne-am hotărât să îl tratăm pe Dumnezeu cu intimitatea? Aşa că este de înţeles ca mizeria noastră şi nimicnicia noastră să se apropie de măreţia şi de puritatea sfântă a Maicii lui Dumnezeu care este, de asemenea, mama noastră.

Vă pot povesti o altă anecdotă adevărată, pentru că au trecut deja mulţi ani, destui ani, de când s-a întâmplat, şi pentru că o să vă ajute să vă gândiţi, prin contrastul şi duritatea expresiilor. Conduceam o serie de zile de reculegere pentru preoţi din diverse dieceze. Eu îi căutam cu afecţiune şi cu interes, ca să vină să vorbească, să îşi descarce conştiinţa, pentru că şi preoţii au nevoie de sfatul şi de ajutorul unui frate. Am început să vorbesc cu unul dintre ei, cam necioplit, dar foarte nobil şi sincer; l-am tras de limbă puţin, cu delicateţe şi cu interes sincer, pentru a găsi şi a lecui orice rană care ar fi fost acolo înăuntru, în inima sa. La un moment dat, m-a întrerupt, cu aceste cuvinte: O invidiez foarte tare pe măgăriţa mea; a îndeplinit servicii parohiale în şapte parohii şi nu se poate spune nimic rău despre ea. Ah, dacă aş fi făcut şi eu la fel!

Poate – examinează-te profund! – nici noi nu merităm elogiile pe care acest preot de ţară le aducea măgăriţei lui. Ai muncit atât de mult, ai ocupat posturi cu responsabilitate, ai triumfat în una sau altă însărcinare umană..., dar, în prezenţa lui Dumnezeu, nu găseşti nimic de care nu ar trebui să te plângi? Ai încercat cu adevărat să îi slujeşti pe Dumnezeu şi pe fraţii tăi oamenii, ori ţi-ai alimentat egoismul, gloria personală, ambiţiile tale, succesul tău exclusiv pământesc şi trecător?

Dacă vă vorbesc puţin prea direct, este pentru că eu vreau să fac încă o dată un act de căinţă foarte sincer şi pentru că aş vrea ca fiecare dintre voi să îşi ceară, de asemenea, iertare. La vederea infidelităţii noastre, la vederea atâtor greşeli, slăbiciuni, laşităţi – fiecare cu ale lui –, să-i repetăm Domnului, din adâncul inimii, acele exclamaţii pline de pocăinţă ale lui Petru: Domine, tu omnia nosti, tu scis quia amo te²²!, Doamne, tu toate le ştii: ştii că te iubesc, în pofida mizeriilor mele! Şi îndrăznesc să adaug: Tu ştii că te iubesc tocmai datorită acestor mizerii ale mele, pentru că mă fac să mă sprijin pe tine, care eşti tăria mea: Quia tu es, Deus, fortitudo mea²³. Şi de aici, reîncepem.

Ca să îl auzim pe Dumnezeu

Dacă ne ducem la Sfânta Scriptură, vom vedea că umilinţa este condiţie indispensabilă pentru a te pregăti să îl auzi pe Dumnezeu. Unde este umilinţă este şi înţelepciune⁴, arată Cartea Proverbelor. Umilinţă este să ne privim aşa cum suntem, fără paliative, în adevăr. Şi înţelegând că abia dacă valorăm ceva, ne deschidem la măreţia lui Dumnezeu; aceasta este măreţia noastră.

Ce bine a înţeles acest lucru Maica Domnului, sfânta mamă a lui Isus, creatura cea mai sublimă din câte au existat şi vor exista pe pământ! Maria glorifică puterea Domnului, care coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi⁵. Şi cântă că în ea s-a realizat încă o dată această providenţă divină, că a căutat spre smerenia roabei sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile⁶.

Maria se arată transformată într-un mod sfânt, în inima sa preacurată, în faţa umilinţei lui Dumnezeu: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema⁷. Umilinţa fecioarei este consecinţa acestui abis insondabil de har, care se produce cu întruparea celei de-a doua persoane a Sfintei Treimi în trupul mamei sale pururea neprihănită.

Întoarce din nou privirea asupra vieţii tale şi cere-i iertare pentru acest detaliu şi pentru acela care apare imediat în faţa ochilor conştiinţei tale; pentru folosirea rea a limbii; pentru aceste gânduri care se învârtesc continuu în jurul tău; pentru această judecată critică acceptată care te preocupă prosteşte, provocându-ţi o veşnică nelinişte şi agitaţie... Puteţi fi foarte fericiţi! Dumnezeu ne vrea fericiţi, îmbătaţi de bucurie, mergând pe aceleaşi drumuri ale fericirii pe care el le-a parcurs! Ne simţim nefericiţi doar când ne încăpăţânăm să ne abatem de la drum şi pornim pe acea cale a egoismului şi a senzualităţii; şi, mult mai rău, dacă o apucăm pe cea a ipocriţilor.

Creştinul trebuie să se manifeste autentic, credibil, sincer în toate lucrările sale. Din comportamentul său trebuie să transpară un spirit: cel al lui Cristos. Dacă cineva are pe această lume obligaţia de a se dovedi consecvent, acela este creştinul, pentru că a primit ca depozit spre păstrare, pentru a-l fructifica, acest dar²⁵, adevărul care eliberează, care salvează²⁶ Părinte, mă veţi întreba, cum voi reuşi această sinceritate a vieţii? Isus Cristos a încredinţat Bisericii sale toate mijloacele necesare; ne-a învăţat să ne rugăm, să vorbim cu Tatăl său ceresc; ne-a trimis Duhul său, marele necunoscut, care acţionează în sufletul nostru: şi ne-a lăsat aceste semne vizibile ale harului care sunt sacramentele. Foloseşte-le. Intensifică-ţi viaţa de pietate. Roagă-te în fiecare zi şi nu îţi îndepărta niciodată umerii de povara plină de bucurie a crucii Domnului,

A fost Isus Cristos cel care te-a invitat să îl urmezi ca un bun discipol, cu scopul ca tu să îţi realizezi trecerea pe pământ semănând pacea şi bucuria pe care această lume nu le poate da. Pentru aceasta – insist –, trebuie să mergem fără teamă de viaţă şi fără teamă de moarte, fără a evita cu orice preţ durerea, care pentru un creştin este mereu mijloc de purificare şi prilej de a-i iubi cu adevărat pe fraţii săi, profitând de miile de împrejurări ale vieţii obişnuite.

A trecut timpul. Trebuie să pun punct acestor consideraţii, cu care am încercat să îţi mişc sufletul, pentru ca tu să răspunzi concretizând câteva hotărâri, puţine, dar bine determinate. Gândeşte-te că Dumnezeu te vrea fericit şi că, dacă tu pui din partea ta ceea ce poţi, vei fi fericit, foarte fericit, extrem de fericit, deşi în niciun moment nu îţi lipseşte crucea. Dar această cruce acum nu mai este un eşafod, ci tronul de pe care domneşte Cristos. Iar alături de el, mama lui, mama noastră, de asemenea. Sfânta Fecioară îţi va da puterea de care mai ai nevoie pentru a merge cu hotărâre pe urmele paşilor Fiului său.

Et viam Dei in veritate doces¹³; a învăţa, a învăţa, a învăţa: a arăta căile Domnului în conformitate cu purul adevăr. Nu trebuie să te temi că alţii vor vedea defectele tale personale, ale tale şi ale mele; eu am o dorinţă mare de a le face publice, povestind lupta mea personală, râvna mea de a corecta una sau alta în lupta mea de a-i fi loial Domnului. Efortul de a smulge şi de a învinge aceste mizerii va fi deja un mod de a arăta căile divine: în primul rând, şi în pofida erorilor noastre vizibile, cu mărturia vieţii noastre; apoi, cu doctrina, ca Domnul nostru, care coepit facere et docere¹⁴, a început cu lucrările, iar mai târziu s-a dedicat predicării.

După ce v-am confirmat că acest preot vă iubeşte mult şi că Tatăl din cer vă iubeşte şi mai mult, pentru că este infinit de bun, infinit de Tată; după ce vă v-am arătat că nu pot să vă reproşez nimic, consider că trebuie să vă ajut să îl iubiţi pe Cristos şi să iubiţi Biserica, turma lui, pentru că cred că sub acest aspect nu mă depăşiţi; vă luaţi la întrecere cu mine, dar nu mă depăşiţi. Când semnalez vreo eroare în predica mea sau în discuţiile personale cu fiecare, nu o fac ca să provoc suferinţă; mă conduce exclusiv râvna de a ne face să îl iubim mai mult pe Domnul. Şi, insistând asupra necesităţii de a practica virtuţile, nu pierd din vedere că şi pe mine mă constrânge această necesitate.

Într-o anumită ocazie, l-am auzit pe un om lipsit de scrupule comentând că experienţa greşelilor slujeşte la a continua să cădem, în aceeaşi eroare, de sute de ori. Eu vă spun, în schimb, că o persoană prudentă profită de aceste greşeli, pentru a învăţa să facă binele, pentru a-şi reînnoi hotărârea de a fi mai sfântă. Din experienţa eşecurilor şi a triumfurilor voastre în slujba lui Dumnezeu, scoateţi mereu, cu o creştere a dragostei, o dorinţă şi mai fermă de a continua cu îndeplinirea îndatoririlor şi a drepturilor voastre de cetăţeni creştini, cu orice preţ: fără laşităţi, fără a fugi nici de onoare, nici de responsabilitate, fără a vă teme de reacţiile stârnite în jurul nostru – poate provenite de la falşi fraţi –, când în mod nobil şi loial încercăm să căutăm gloria lui Dumnezeu şi binele celorlalţi.

Apoi trebuie să fim prudenţi. Pentru ce? Ca să fim drepţi, pentru a trăi caritatea, pentru a sluji eficient lui Dumnezeu şi tuturor sufletelor. Cu profundă dreptate i s-a spus prudenţei genitrix virtutum¹⁵, mama virtuţilor, şi, de asemenea, auriga virtutum¹⁶, călăuza tuturor obiceiurilor bune.

Cum vom reuşi să depăşim aceste meschinării? Insist, datorită importanţei sale capitale: cu umilinţă şi cu sinceritate în călăuzirea spirituală şi în sacramentul Penitenţei. Mergeţi la cei care vă călăuzesc sufletele cu inima deschisă; nu o închideţi, pentru că, dacă se amestecă demonul mut, acesta este greu de scos.

Iertaţi-mi cicăleala, dar consider că este absolut necesar să se întipărească cu litere de foc în minţile voastre că umilinţa şi – consecinţa sa imediată – sinceritatea atrag în lanţ celelalte mijloace, şi se arată drept ceva pe care se fundamentează eficienţa în vederea victoriei. Dacă demonul mut se introduce într-un suflet, îl duce cu totul pierzaniei; în schimb, dacă este aruncat afară imediat, totul iese bine, suntem fericiţi, viaţa merge drept: să fim mereu sălbatic de sinceri, dar cu o prudentă educaţie.

Vreau să fie clar acest lucru; pe mine nu mă preocupă atât inima şi carnea, cât mândria. Umili. Când credeţi că aveţi toată dreptatea, nu aveţi dreptate deloc. Mergeţi la îndrumarea spirituală cu sufletul deschis; nu îl închideţi, pentru că – repet – se amestecă demonul mut, care este greu de scos.

Amintiţi-vă de acel biet demonizat, pe care nu au reuşit să îl elibereze discipolii; doar Domnul i-a obţinut libertatea, cu rugăciune şi post. Cu acea ocazie, a făcut Învăţătorul trei miracole: primul, a făcut ca omul să audă: pentru că, atunci când ne domină demonul mut, sufletul nu vrea să audă; al doilea – să vorbească; şi al treilea – să plece diavolul.

Povestiţi la început ce aţi dori să nu se ştie. Jos demonul mut! Dintr-o problemă măruntă, dându-i ocol, faceţi un bulgăre mare, cum se întâmplă cu bulgării de zăpadă, şi vă închideţi în el. De ce? Deschideţi-vă sufletul! Şi vă garantez fericirea, care este fidelitate faţă de drumul creştin, dacă sunteţi sinceri. Claritate, simplitate: sunt dispoziţii absolut necesare; trebuie să deschidem sufletul pe deplin, astfel încât să intre soarele lui Dumnezeu şi caritatea iubirii.

Pentru a ne îndepărta de sinceritatea totală nu este nevoie mereu de o motivaţie tulbure; uneori, este suficientă o eroare de conştiinţă. Unele persoane şi-au format – deformat – conştiinţa astfel încât muţenia lor, lipsa lor de sensibilitate, li se pare un lucru corect: cred că este bine să taci. Se întâmplă asta inclusiv cu suflete care au primit o excelentă pregătire, care cunosc lucrurile lui Dumnezeu; poate de aceea găsesc motive pentru a se convinge că este bine să taci. Dar se înşală. Sinceritatea este necesară mereu; nu încap scuze, chiar dacă par bune.

Să terminăm aceste momente de discuţie, în care tu şi eu ne-am făcut rugăciunea la Tatăl nostru, rugându-l să ne acorde harul de a trăi această afirmare plină de bucurie a virtuţii creştine a castităţii.

Să-i cerem acest lucru prin mijlocirea sfintei Maria, care este puritatea imaculată. Să mergem la ea – tota pulchra! –, cu un sfat pe care l-am dat, în urmă cu mulţi ani, celor care se simţeau neliniştiţi în lupta lor zilnică pentru a fi umili, curaţi, sinceri, veseli, generoşi. Toate păcatele din viaţa ta parcă se ridică în picioare. Nu-ţi pierde încrederea. Dimpotrivă, cheam-o pe mama ta, sfânta Maria, cu credinţă şi abandon de copil. Ea va aduce mângâiere sufletului tău²⁷.