Lista numerelor

Mândria, inamicul

Şi ce anume împiedică această umilinţă, această îndumnezeire bună? Mândria. Acesta este păcatul capital care conduce la îndumnezeirea rea. Mândria duce la urmarea, poate în chestiunile cele mai mărunte, a insinuării pe care satana le-a făcut-o primilor noştri părinţi: Vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul¹³. Citim, de asemenea, în Scriptură că începutul mândriei este a te îndepărta de Dumnezeu¹⁴. Pentru că acest viciu, odată înrădăcinat, influenţează întreaga existenţă a omului, până la a se transforma în ceea ce sfântul Ioan numeşte superbia vitae¹⁵, mândria vieţii.

Mândrie? Pentru ce? Sfânta Scriptură conţine accente, tragice şi comice în acelaşi timp, pentru a stigmatiza mândria: de ce te mândreşti, praf şi cenuşă? Încă din timpul vieţii îţi vomiţi rărunchii. O boală uşoară: medicul surâde. Omul care azi este rege, mâine va fi mort¹⁶.

Când orgoliul pune stăpânire pe suflet, nu este neobişnuit ca, după el, să vină toate viciile: avariţia, lipsa de moderaţie, invidia, nedreptatea. Cel mândru încearcă inutil să-l îndepărteze pe Dumnezeu de pe Tronul său, pe el, care este milostiv cu toate creaturile, ca să îşi facă loc el, care acţionează din profunzimi de cruzime.

Trebuie să-i cerem Domnului să nu ne lase să cădem în această ispită. Mândria este cel mai rău dintre păcate şi cel mai ridicol. Dacă reuşeşte să tortureze cu multiplele ei halucinaţii, persoana atacată se înconjoară de aparenţe, se umple de fumuri, devine îngâmfată ca broscoiul din fabulă, care şi-a umflat guşa, plin de el, până când a explodat. Mândria este dezagreabilă şi din punct de vedere uman: cel care se consideră superior tuturor oamenilor şi tuturor lucrurilor îşi petrece tot timpul contemplându-se pe sine şi dispreţuindu-i pe ceilalţi, care îi răspund râzând de infatuarea lui vană.

Auzim vorbindu-se despre mândrie şi, poate, ne imaginăm un comportament despotic, asupritor: gălăgia asurzitoare a vocilor care aclamă şi triumfătorul care trece, ca un împărat roman, pe sub înalte arcuri de triumf, înclinând capul, pentru că se teme că fruntea lui glorioasă ar atinge marmura albă.

Să fim realişti: această mândrie îşi are locul doar într-o fantezie nebunească. Trebuie să luptăm cu alte forme mai subtile, mai frecvente: orgoliul de a prefera propria excelenţă celei a aproapelui; vanitatea în conversaţii, în gânduri şi în gesturi; o susceptibilitate aproape maladivă, care se simte ofensată în faţa unor cuvinte şi acţiuni care nu înseamnă în nici un fel o jignire.

Toate acestea pot fi, sunt, o ispită obişnuită. Omul se consideră, pe sine însuşi, drept soarele şi centrul celor care sunt în jurul lui. Totul trebuie să se învârtească în jurul lui. Şi nu rareori recurge, cu înclinaţia lui morbidă, până la simularea durerii, a tristeţii şi a bolii: ca să îi facă pe ceilalţi să îl îngrijească, să îl cocoloşească.

Cea mai mare parte a conflictelor care apar în viaţa interioară a multor oameni sunt fabricate de imaginaţie: dacă au spus asta, dacă vor gândi asta, dacă mă vor lua în considerare... Iar acest biet suflet suferă, din infatuarea lui tristă, având suspiciuni care nu sunt reale. În această aventură nefericită, amărăciunea sa este continuă şi le provoacă îngrijorare celorlalţi: pentru că nu ştie să fie umil, pentru că nu a învăţat să uite de sine pentru a se dărui, cu generozitate, slujirii celorlalţi din dragoste pentru Dumnezeu.