Lista numerelor

Cu această perspectivă, să fiţi convinşi că, dacă vrem cu adevărat să îl urmăm îndeaproape pe Domnul şi să aducem un serviciu real lui Dumnezeu şi întregii omeniri, trebuie să fim în mod serios desprinşi de noi înşine: de darurile inteligenţei, sănătăţii, onoarei, de ambiţiile nobile, de triumfuri, de succese.

Mă refer, de asemenea – pentru că până acolo trebuie să ajungă hotărârea ta – la aceste dorinţe curate, cu care căutăm doar să-i dăm toată gloria lui Dumnezeu şi să-l lăudăm, ajustând voinţa noastră după această normă clară şi precisă: Doamne, vreau asta sau aceea doar dacă te mulţumeşte pe tine, pentru că, dacă nu, pe mine de ce m-ar interesa? Dăm astfel o lovitură mortală egoismului şi vanităţii, care şerpuiesc în toate conştiinţele; până când atingem adevărata pace în sufletele noastre, cu o desprindere care sfârşeşte în stăpânirea lui Dumnezeu, tot mai intimă şi mai intensă.

Pentru a-l imita pe Isus Cristos, inima trebuie să fie complet liberă de ataşamente. Dacă vrea cineva să mă urmeze, să renunţe la sine însuşi, să-şi ia crucea şi să mă urmeze, să renunţe la sine însuşi şi să mă însoţească. Cine caută să-şi scape viaţa, o va pierde, iar cine-şi părăseşte viaţa pentru mine, o va afla. Ce-i foloseşte oare omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul⁸? Şi comentează sfântul Grigore: Nu ar fi de ajuns să trăim desprinşi de lucruri, dacă nu am renunţa în plus şi la noi înşine. Dar... unde să mergem în afara noastră? Cine este cel care renunţă, dacă se neagă pe sine însuşi?

Să ştiţi că una este situaţia noastră de căzuţi în păcat; şi alta, când am fost formaţi de Dumnezeu. Într-un fel am fost creaţi şi altfel ne găsim din cauza noastră înşine. Să renunţăm la ceea ce am devenit păcătuind şi să ne păstrăm aşa cum am fost alcătuiţi prin har. Astfel, cel care a fost mândru, în cazul în care, convertit la Cristos, se face umil, a renunţat deja la sine însuşi; dacă un desfrânat trece la o viaţă de înfrânare, de asemenea a renunţat la ceea ce era înainte; dacă un avar încetează să mai râvnească şi, în loc să-şi însuşească ceea ce este al altora începe să fie generos cu ceea ce este al său, cu siguranţă a renunţat la sine⁹.

Stăpânirea creştinească.

Domnul cere inimi generoase cu adevărată desprindere. O dobândim dacă dezlegăm complet parâmele sau firele subtile care ne ataşează de eul nostru. Nu vă ascund că această hotărâre cere o luptă constantă, un salt peste raţiunea noastră şi a propriei voinţe, o renunţare – în câteva cuvinte – mai dificilă decât abandonarea bunurilor materiale celor mai jinduite.

Această desprindere pe care Învăţătorul a propovăduit-o, pe care o aşteaptă de la toţi creştinii, presupune şi manifestări exterioare. Isus Cristos coepit facere et docere¹⁰: înainte de cuvânt, şi-a anunţat doctrina cu faptele sale. L-aţi văzut născându-se într-un staul, în sărăcia cea mai lucie, şi dormind întins pe paie, visând primele lui visuri pe pământ. Apoi, în anii călătoriilor lui apostolice, între multe alte exemple, vă amintiţi atenţionarea sa clară pentru unul dintre cei care s-au oferit să îl însoţească, în calitate de discipol: Vulpile au vizuini, iar zburătoarele cerului au cuiburi, Fiul Omului nu are însă unde-li rezema capul¹¹. Şi nu încetaţi să meditaţi asupra acelei scene, pe care o povesteşte evanghelia, cea în care apostolii, pentru a-şi amăgi foamea, au rupt din drum, într-o sâmbătă, câteva spice de grâu¹².

Aş putea să vă mai semnalez o mulţime de detalii – le-am citat doar pe cele care mi-au venit acum în minte –, de care poţi să profiţi de-a lungul zilei, pentru a te apropia tot mai mult de Dumnezeu, de aproapele tău. Dacă am menţionat aceste exemple, insist, nu este pentru că dispreţuiesc marile penitenţe; dimpotrivă, se dovedesc sfinte şi bune, şi chiar necesare, când Domnul cheamă pe acest drum, totdeauna cu aprobarea celui care călăuzeşte sufletul tău. Dar te avertizez că marile penitenţe sunt compatibile şi cu căderile spectaculoase, provocate de mândrie. În schimb, cu această dorinţă continuă de a-l mulţumi pe Dumnezeu în micile bătălii personale – cum ar fi să surâzi când nu ai chef: eu vă asigur, în plus, că uneori este mai dificil un surâs decât o oră de ciliciu –, este greu să îţi alimentezi orgoliul, ridicola naivitate de a ne considera eroi remarcabili: ne vom vedea ca un copil care abia reuşeşte să îi ofere tatălui său nimicuri, dar care sunt primite cu o imensă bucurie.

Apoi, un creştin trebuie să fie mereu mortificat? Da, dar din dragoste. Pentru că această comoară a chemării noastre noi o avem în vase de lut, pentru ca această nemăsurată putere să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi. De pretutindeni suntem apăsaţi, dar nu striviţi; fără ieşire, dar nu descurajaţi; suntem prigoniţi, nu însă părăsiţi; suntem doborâţi, dar nu nimiciţi. Mereu purtăm în trupul nostru chinul de moarte al lui Isus, ca şi viaţa lui Isus să apară în trupul nostru muritor²³.