Lista numerelor

De multe ori v-am amintit acea scenă mişcătoare pe care ne-o relatează evanghelia: Isus este în corabia lui Petru, de unde le-a vorbit oamenilor. Această mulţime care îl urma i-a aprins întreaga dorinţă arzătoare de a ajuta suflete care îi consumă inima, iar Învăţătorul divin vrea ca discipolii săi să participe de acum la această strădanie. După ce le spune să se avânte în largul mării – Duc in altum¹!–, îi sugerează lui Petru să arunce plasele pentru a pescui.

Nu mă voi opri acum asupra detaliilor, atât de pline de învăţăminte, ale acestor momente. Aş dori să analizăm reacţia apostolului Petru, la vederea miracolului: Doamne, pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos²! Un adevăr – nu mă îndoiesc – care se potriveşte perfect situaţiei personale a tuturor. Cu toate acestea, vă asigur că, întâlnind de-a lungul vieţii mele atâtea minuni ale harului, făcute prin intermediul mâinilor omeneşti, mă simt înclinat, cu fiecare zi mai înclinat, să strig: Doamne, nu pleca de la mine, pentru că fără tine nu pot face nimic bun.

Înţeleg foarte bine, tocmai de aceea, acele cuvinte ale episcopului de Hippona, care sună ca un cântec minunat al libertăţii: Dumnezeu, care te-a creat fără tine, nu te va salva fără tine³, pentru că ne mişcăm mereu, fiecare dintre noi, tu, eu, cu posibilitatea – tristă – de a ne ridica împotriva lui Dumnezeu, de a-l respinge – poate prin comportamentul nostru – sau de a exclama: Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi⁴.

A da roade pentru Dumnezeu

Să ne gândim acum la parabola despre bărbatul care, înainte de a pleca într-o altă ţară, a chemat pe servitorii săi şi le-a încredinţat avuţia sa¹⁷. Fiecăruia i-a încredinţat o sumă diferită, pentru a o administra în absenţa sa. Mi se pare foarte potrivit să ne concentrăm asupra comportamentului celui care a primit un talant: se poartă într-un mod căruia, în ţinutul meu, i se spune şmecherie. Se gândeşte, cu acea minte îngustă, şi hotărăşte: S-a dus şi a săpat în pământ şi a ascuns acolo banii stăpânului său¹⁸.

Ce ocupaţie va alege apoi acest om, dacă a părăsit instrumentele de lucru? A decis în mod iresponsabil să opteze pentru comoditatea de a înapoia doar ceea ce i-a fost încredinţat. Se va dedica „omorârii” timpului, minutelor, orelor, zilelor, anilor, vieţii! Ceilalţi se străduiesc, negociază, se preocupă în mod nobil să restituie mai mult decât ceea ce au primit: rodul legitim, pentru că recomandarea a fost foarte precisă: Negotiamini dum venio¹⁹; preluaţi această muncă pentru a obţine câştig, până când stăpânul se întoarce. Acesta, nu; acesta îşi iroseşte existenţa.

Sinceritate şi dreptate

Virtuţile omeneşti cer de la noi un efort continuu, pentru că nu este uşor să rămâi de-a lungul timpului credincios în faţa situaţiilor care par să pună în pericol propria siguranţă. Să ne uităm la faţeta curată a sincerităţii: a căzut oare în desuetudine? A triumfat definitiv comportamentul care acceptă compromisul, îndulcitul pilulei şi ridicarea pietrei? Oamenii se tem de adevăr. De aceea, se recurge la un expedient meschin: se afirmă că nimeni nu trăieşte şi nu spune adevărul, că toţi recurg la prefăcătorie şi la minciună.

Din fericire, nu este aşa. Există multe persoane – creştini şi necreştini – hotărâte să-şi sacrifice succesele şi faima în favoarea adevărului, care nu se agită, alergând continuu, pentru un loc mai călduţ sub soare. Sunt aceiaşi oameni care, pentru că iubesc sinceritatea, ştiu să se corecteze când descoperă că s-au înşelat. Nu se corectează cel care începe minţind, cel care a transformat adevărul doar într-un cuvânt răsunător pentru a-şi ascunde abdicările de la principii, slăbiciunile.

Aşa acţionează Dumnezeul nostru. Când acel fiu se întoarce, după ce şi-a cheltuit banii trăind rău, după ce – mai presus de toate – a uitat de tatăl său, tatăl spune: Aduceţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare! Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l! Să mâncăm şi să ne înveselim³³. Tatăl nostru, Dumnezeu, când mergem la el cu căinţă, scoate din mizeria noastră bogăţie; din slăbiciunea noastră, forţă. Ce ne va pregăti, dacă nu îl abandonăm, dacă îl frecventăm în fiecare zi, dacă îi adresăm cuvinte de duioşie confirmate cu acţiunile noastre, dacă îi cerem totul, încrezători în omnipotenţa sa şi în milostivirea sa? Doar pentru că s-a întors la el fiul său, după ce l-a trădat, pregăteşte o serbare; ce ne va acorda, dacă mereu am încercat să rămânem alături de el?

Departe de comportamentul nostru, de aceea, amintirea ofenselor care ni s-au adus, a umilinţelor pe care le-am suferit – oricât de nedrepte, grosolane şi brutale au fost –, pentru că nu este demn de un fiu al lui Dumnezeu să aibă un registru, să contabilizeze jignirile. Nu putem să uităm exemplul lui Cristos, iar credinţa noastră creştină nu se schimbă ca o haină: poate să slăbească sau se poate întări ori se poate pierde. Cu această viaţă supranaturală, credinţa se întăreşte, iar sufletul se îngrozeşte văzând mizerabila goliciune umană, fără ceea ce este divin. Şi iartă, şi mulţumeşte: Dumnezeul meu, dacă îmi privesc biata mea viaţă, nu găsesc niciun motiv de vanitate şi, cu atât mai puţin, de mândrie: găsesc doar o mulţime de motive de a trăi mereu umil şi căit. Ştiu bine că domnia cea mai bună este slujirea.