Lista numerelor

Înţelepciunea inimii

Cel ce este înţelept se cheamă priceput¹⁰, se spune în Cartea Proverbelor lui Solomon. Nu vom înţelege ce înseamnă prudenţa dacă o concepem ca laşitate şi lipsă de îndrăzneală. Prudenţa se manifestă în înclinaţia de a acţiona bine: de a clarifica obiectivul şi de a căuta mijloacele cele mai convenabile de a-l atinge.

Dar prudenţa nu este o valoare supremă. Trebuie să ne întrebăm tot timpul: prudenţă, pentru ce? Pentru că există o falsă prudenţă – pe care ar trebui să o numim mai bine viclenie – care este în slujba egoismului, care profită de mijloacele cele mai bune pentru a atinge obiective strâmbe. A te folosi atunci de multă perspicacitate nu face decât să agraveze predispoziţia rea şi să facă meritat acel reproş pe care sfântul Augustin l-a formulat, predicând poporului: Pretinzi să îndoi inima lui Dumnezeu, care este tot timpul dreaptă, ca să se potrivească perversităţii inimii tale¹¹? Aceasta este falsa prudenţă a celui care crede că îi ajung propriile forţe pentru a se justifica. Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi¹², spune sfântul Paul, căci este scris: Pierde-voi înţelepciunea celor înţelepţi şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o¹³

Această înţelepciune a inimii, această prudenţă, nu se va transforma niciodată în acea prudenţă a cărnii la care se referă sfântul Paul¹⁵: cea a acelora care au inteligenţă, dar fac astfel încât să nu o folosească pentru a-l descoperi şi a-l iubi pe Dumnezeu. Adevărata prudenţă este cea care rămâne atentă la aluziile lui Dumnezeu şi, în această ascultare vigilentă, primeşte în suflet promisiunile şi realităţile mântuirii: Te slăvesc pe tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor¹⁶.

Înţelepciunea inimii călăuzeşte şi dirijează alte multe virtuţi. Prin prudenţă, omul este îndrăzneţ, fără a fi nechibzuit; nu îşi cruţă, din raţiuni ascunse de comoditate, efortul necesar pentru a trăi pe deplin după planurile Domnului. Cumpătarea celui prudent nu este insensibilitate, nici mizantropie; dreptatea lui nu este duritate; răbdarea lui nu este servilism.

Dacă creştinul luptă pentru a dobândi aceste virtuţi, sufletul său se pregăteşte pentru a primi cu eficienţă harul Duhului Sfânt; iar bunele calităţi umane se întăresc prin inspiraţiile pe care Sfântul Duh le pune în sufletul său. A treia persoană a Sfintei Treimi – dulce oaspete al sufletului²⁴ – îşi oferă darurile: darul înţelepciunii, al înţelegerii, al sfatului, al tăriei, al ştiinţei, al pietăţii, al fricii de Dumnezeu²⁵.

Se observă atunci bucuria şi pacea²⁶, fericirea interioară cu virtutea omenească a bucuriei. Când ne imaginăm că totul se prăbuşeşte sub ochii noştri, nu se prăbuşeşte nimic, pentru că tu eşti, Doamne, puterea mea²⁷. Dacă Dumnezeu locuieşte în sufletul nostru, orice altceva, oricât de important ar părea, este accidental, trecător; în schimb, noi, în Dumnezeu, suntem ceea ce este permanent.

Duhul Sfânt, cu darul pietăţii, ne ajută să ne considerăm cu certitudine fii ai lui Dumnezeu. Şi, fii ai lui Dumnezeu, de ce am fi trişti? Tristeţea este zgura egoismului; dacă vrem să trăim pentru Domnul, nu ne va lipsi bucuria, chiar dacă vom descoperi greşelile noastre şi mizeriile noastre. Bucuria intră în viaţa de rugăciune, până când nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să începem să cântăm, pentru că iubim, şi a cânta este un lucru pe care îl fac îndrăgostiţii.

Din nou îmi vin în minte amintirile tinereţii mele. Ce dovadă de credinţă! Mi se pare că încă aud cântul liturgic, respir mireasma de tămâie, văd mii şi mii de oameni, fiecare cu lumânarea sa – care este ca un simbol al mizeriei sale –, dar cu inimă de copii: o creatură care poate nu reuşeşte să îşi înalţe ochii spre faţa tatălui său. Înţelege şi vezi cât e de rău şi de amar de a părăsi pe Domnul Dumnezeul tău¹⁵. Să reînnoim decizia fermă de a nu ne îndepărta niciodată de Dumnezeu din cauza dorinţelor pământeşti. Să creştem, cu hotărâri concrete privind comportamentul nostru, cu sete de Dumnezeu: ca nişte creaturi care îşi recunosc propria neputinţă şi îl caută, îl cheamă neîncetat pe Tatăl lor.

Dar să mă întorc la ceea ce comentam înainte: trebuie să învăţăm să fim ca nişte copii, trebuie să învăţăm să fim fii ai lui Dumnezeu. Şi, pas cu pas, să le transmitem celorlalţi această mentalitate care, în slăbiciunile omeneşti, ne va da putere şi ne va întări în credinţă¹⁶, ne va face rodnici în fapte şi siguri pe drum, astfel încât, oricare ar fi genul de eroare pe care l-am putea comite, chiar şi cel mai dezgustător, să nu ezităm niciodată să reacţionăm şi să ne reîntoarcem la această cale principală a filiaţiei divine, care se termină în braţele deschise şi primitoare ale Tatălui nostru.

Cine dintre voi nu îşi aminteşte de braţele tatălui său? Poate că nu erau atât de mângâietoare, de dulci şi de delicate ca acelea ale mamei. Dar acele braţe viguroase, puternice, ne strângeau la piept cu căldură şi cu siguranţă. Doamne, mulţumesc pentru aceste braţe tari. Mulţumesc pentru aceste mâini puternice. Mulţumesc pentru această inimă duioasă şi fermă. Aproape ţi-aş fi mulţumit şi pentru erorile mele! Dar nu, nu le vrei! Totuşi le înţelegi, le găseşti scuze, le ierţi.

Aceasta este înţelepciunea pe care Dumnezeu aşteaptă să o exercităm în comportamentul faţă de el. Aceasta este o manifestare de matematică pură: să recunoaştem că suntem mai puţin decât un zero înainte de virgulă... Dar Tatăl nostru Dumnezeu ne iubeşte pe fiecare aşa cum suntem; aşa cum suntem! Eu – şi nu sunt mai mult decât un biet om – vă iubesc pe fiecare aşa cum sunteţi; imaginaţi-vă cum va fi dragostea lui Dumnezeu! Dar această dragoste vrea să luptăm, să ne străduim să ne punem viaţa pe linia conştiinţei noastre, bine formate.

Am alergat precum cerbul, care tânjeşte după izvoare³⁰; cu gura arsă de sete, uscată. Vrem să bem din acest izvor de apă vie. Fără ciudăţenii, de-a lungul zilei ne mişcăm în acest abundent şi limpede izvor de seve proaspete care urcă spre viaţa veşnică³¹. Cuvintele sunt de prisos, pentru că limba nu reuşeşte să se exprime; acum inteligenţa se linişteşte. Nu se mai reflectă, se priveşte. Şi sufletul începe încă o dată să cânte, cu cântec nou, pentru că se simte şi se ştie privit, de asemenea, cu dragoste de Dumnezeu, în toate clipele.

Nu mă refer la situaţii extraordinare. Sunt, pot foarte bine să fie, fenomene obişnuite ale sufletul nostru: o nebunie din dragoste care, fără spectacol, fără extravaganţe, ne învaţă să suferim şi să trăim, pentru că Domnul ne acordă înţelepciunea. Ce linişte, ce pace, atunci, odată intraţi pe calea îngustă ce duce la viaţă³²!

Cu sfinţii îngeri

Îi cer Domnului ca, în timpul şederii noastre pe acest pământ, aici, să nu ne îndepărtăm niciodată de călătorul divin. Pentru aceasta, să creştem, de asemenea, prietenia noastră cu sfinţii îngeri păzitori. Toţi avem nevoie de multă companie: compania cerului şi a pământului. Fiţi devotaţi sfinţilor îngeri! Este foarte omenească prietenia, dar, de asemenea, este foarte divină; la fel ca viaţa noastră, care este divină şi omenească. Vă amintiţi ce spune Domnul? Eu nu vă mai chem servitori, ci prieteni⁴⁶. Ne învaţă să avem încredere în prietenii lui Dumnezeu, care sunt deja în cer, şi în creaturile care convieţuiesc cu noi, şi în acelea care par îndepărtate de Domnul, pentru a le atrage pe calea cea bună.

Voi încheia repetând ceea ce le-a spus sfântul Paul colosenilor: Nu încetăm să ne rugăm pentru voi şi să cerem să vă fie dată din plin cunoaşterea voinţei lui, cu toată înţelepciunea şi înţelegerea spirituală⁴⁷. Înţelepciunea o primim prin rugăciune, prin contemplaţie, prin lucrarea Duhului Sfânt în suflet.

Ca să duceţi o viaţă vrednică de Domnul, întru totul pe placul lui, să daţi rod prin orice faptă bună, să înaintaţi în cunoaşterea lui Dumnezeu, să fiţi întăriţi în toate, potrivit cu slăvita sa putere, în vederea unei răbdări şi îndurări desăvârşite, cu bucurie aducându-i mulţumire Tatălui, care ne-a învrednicit să fim părtaşi în lumină la moştenirea sfinţilor. El ne-a smuls de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului său preaiubit⁴⁸.