Lista numerelor

Unii, tocmai din cauza prezenţei laicilor Opus Dei în posturi influente ale societăţii spaniole, vorbesc de influenţa Opus Dei în Spania. Ne-aţi putea explica în ce constă această influenţă?

Mă supără nespus tot ce poate suna a laudă de sine. Dar cred că n-ar fi smerenie, ci orbire şi ingratitudine faţă de Domnul – care ne binecuvântează cu atâta dărnicie munca – să nu recunoaştem că Opus Dei are realmente influenţă în societatea spaniolă. În ţările unde Opera lucrează de mulţi ani – în Spania practic de treizeci şi nouă, pentru că aici a fost voia Domnului ca Asociaţia noastră să ia naştere în viaţa Bisericii – este logic ca această influenţă să aibă o relevanţă socială importantă, în paralel cu dezvoltarea continuă a activităţii sale.

De ce natură este această influenţă? Este evident că, dat fiind că Opus Dei este o Asociaţie cu scopuri spirituale, apostolice, natura influenţei sale – în Spania, ca şi în celelalte ţări din cele cinci continente unde ne desfăşurăm activitatea – nu poate fi decât de acest tip: o influenţă spirituală, apostolică. La fel ca totalitatea Bisericii – sufletul lumii –, influenţa Opus Dei în societatea civilă nu are caracter lumesc – social, politic, economic etc. –, chiar dacă se repercutează asupra aspectelor etice ale tuturor activităţilor umane, ci o influenţă de ordin diferit şi superior, care se exprimă printr-un verb precis: a sanctifica.

Aceasta ne duce la tema persoanelor din Opus Dei pe care dumneavoastră le numiţi influente. Pentru o asociaţie al cărei scop este să facă politică, ar fi influenţi acei membri ai săi care ocupă un loc în parlament sau în consiliul de miniştri. Dacă asociaţia este culturală, îi va considera influenţi pe acei membri care sunt filozofi de mare faimă, sau are premii naţionale de literatură etc. Dacă asociaţia îşi propune însă – ca în cazul Asociaţiei Opus Dei – să sfinţească munca de zi cu zi a oamenilor, fie materială, fie intelectuală, este limpede că vor trebui să fie consideraţi influenţi toţi membrii săi, pentru că toţi lucrează – îndatorirea generală a oamenilor de a munci are, în cadrul Lucrării, rezonanţe disciplinare şi ascetice speciale –, şi pentru că toţi se străduiesc să-şi îndeplinească această muncă, oricare ar fi ea, cu sfinţenie, creştineşte, urmărind perfecţiunea. De aceea, după părerea mea, la fel de influentă – de importantă, de necesară – este mărturia unui fiu al meu, miner, printre tovarăşii lui de muncă, pe cât este aceea a unui rector de universitate printre ceilalţi membri ai consiliului profesoral.

De unde vine, aşadar, influenţa exercitată de Opus Dei? O arată o simplă privire asupra acestei realităţi sociologice: din Asociaţia noastră fac parte persoane de orice condiţie socială, orice profesie, orice vârstă şi statut de viaţă: femei şi bărbaţi, clerici şi laici, bătrâni şi tineri, celibatari şi căsătoriţi, profesori universitari, muncitori, ţărani, funcţionari, persoane cu profesii liberale sau care lucrează în instituţii oficiale etc. V-aţi gândit la puterea de iradiere creştină, pe care o reprezintă o gamă atât de amplă şi variată de persoane, mai ales dacă se numără cu zecile de mii şi sunt animate de acelaşi spirit apostolic, acela de a-şi sfinţi profesia sau meseria – în orice mediu social s-ar mişca –, de a se sfinţi în această muncă şi a sfinţi prin această muncă?

La aceste lucrări apostolice personale se cuvine să se adauge înmulţirea operelor noastre corporative de apostolat: cămine studenţeşti, case de reculegere, Universitatea din Navarra, centre de formare pentru muncitori şi ţărani, institute tehnice, licee, şcoli de formare pentru femei etc. Aceste opere au fost şi sunt, fără îndoială, focare de iradiere a spiritului creştin care, promovate de laici, conduse cu profesionalism de către laici, la fel ca şi camarazii lor care îndeplinesc aceleaşi sarcini sau îndeletniciri şi deschise persoanelor de orice categorie şi condiţie socială, au sensibilizat ample straturi ale societăţii cu privire la necesitatea de a da un răspuns creştinesc unor chestiuni ridicate de exercitarea profesiunii sau meseriei lor.

Toate acestea au scos în evidenţă Opus Dei şi i-au acordat importanţă socială. Nu faptul că unii dintre membrii săi ocupă funcţii de influenţă omenească – lucru ce nu ne interesează absolut deloc şi de aceea îl lăsăm la libera decizie şi responsabilitate a fiecăruia –, ci faptul că toţi, şi bunătatea lui Dumnezeu face să fie mulţi, înfăptuiesc lucrări – de la cele mai umile meserii – ce influenţează în chip divin.

Şi acest fapt este logic: cine poate crede că influenţa Bisericii în Statele Unite a început în ziua în care a fost ales preşedinte catolicul John Kennedy?

Uneori, vorbind despre realitatea Asociaţiei Opus Dei, aţi afirmat că este o „organizare dezorganizată”. Aţi putea să le explicaţi cititorilor noştri semnificaţia acestei expresii?

Vreau să spun că acordăm o importanţă de prim ordin, fundamentală, spontaneităţii apostolice a persoanei, iniţiativei sale libere şi responsabile, călăuzite de Spirit, şi nu structurilor de organizare, ordinelor, tacticilor şi planurilor impuse de la vârf, de la conducere.

Există, evident, un minim de organizare, cu o conducere centrală, care acţionează întotdeauna în mod colegial, cu sediul la Roma şi cu conduceri regionale, de asemenea în spirit colegial, fiecare având în frunte un Consilier ¹⁰. Dar întreaga activitate a acestor organisme se îndreaptă, în esenţă, spre un obiectiv: acela de a acorda membrilor asistenţa spirituală necesară pentru viaţa lor de pietate, şi o adecvată formare spirituală, doctrinal-religioasă şi umană. Aşadar, fiecare la treabă! Adică: credincioşilor să sfinţiţi toate drumurile oamenilor, căci toate au mireasma trecerii lui Dumnezeu!

Ajungând la această limită, la acest moment, Asociaţia ca atare şi-a terminat sarcina – adică tocmai aceea pentru care membrii Opus Dei se asociază –, nu mai are ce face, nu poate şi nici nu trebuie să mai dea vreo indicaţie. Începe atunci acţiunea personală, liberă şi responsabilă, a fiecărui membru. Fiecare, cu spontaneitate apostolică, acţionând cu totală libertate personală şi formându-şi autonom propria conştiinţă în faţa deciziilor concrete care trebuie luate, încearcă să caute perfecţiunea creştinească şi să aducă mărturie creştină în propriul său mediu, sfinţindu-şi munca profesională, intelectuală sau manuală. Fireşte, luând fiecare în mod autonom aceste decizii în viaţa sa seculară, în realităţile lumeşti în care se mişcă apar frecvent opţiuni, criterii şi atitudini diferite: apare, pe scurt, această binecuvântată dezorganizare, acest just şi necesar pluralism, care este o caracteristică esenţială a spiritului drept al Opus Dei şi care mie mi s-a părut întotdeauna singura manieră corectă şi bine rânduită de a concepe apostolatul laicilor.

Vă spun şi mai mult: această organizare dezorganizată apare chiar şi în lucrările apostolice pe care Opus Dei le realizează, din dorinţa de a contribui, ca și Asociaţie, la rezolvarea creştinească a problemelor ce afectează comunităţile omeneşti din diverse ţări. Aceste activităţi şi iniţiative ale Asociaţiei au întotdeauna caracter nemijlocit apostolic: sunt opere educative, de asistenţă sau de binefacere. Dar, întrucât spiritul nostru este tocmai acela de a stimula ideea ca iniţiativele să se ivească de la bază şi dat fiind că circumstanţele, necesităţile şi posibilităţile fiecărei naţiuni sau fiecărui grup social sunt specifice şi de obicei diverse, conducerea centrală a Operei lasă conducerilor regionale – care se bucură de o autonomie practic totală – responsabilitatea de a decide, a promova şi organiza acele activităţi apostolice concrete pe care le consideră mai adecvate: de la un centru universitar sau un cămin studenţesc, până la un dispensar sau o fermă-şcoală pentru ţărani. Ca rezultat logic, avem un mozaic multicolor şi variat de activităţi: un mozaic dezorganizat în chip organizat.

Care sunt contribuţiile Opus Dei la acest proces? Nu este poate momentul istoric cel mai potrivit pentru a face o estimare globală de acest gen. Deşi este vorba de probleme de care Conciliul Vatican II s-a ocupat mult – cât s-a mai bucurat de acest fapt sufletul meu! – şi, cu toate că nu puţine concepte şi situaţii referitoare la viaţa şi misiunea laicilor au primit deja din partea Magisteriului suficientă confirmare şi lumină, mai există totuşi un nucleu considerabil de chestiuni care constituie încă, pentru generalitatea doctrinei, adevărate probleme-limită ale teologiei. În spiritul pe care Domnul l-a insuflat lui Opus Dei şi pe care încercăm să-l trăim cu credinţă – în ciuda imperfecţiunilor noastre personale –, nouă ni se pare că sunt deja rezolvate minunat cea mai mare parte din aceste probleme dezbătute, dar nu urmărim
să prezentăm soluţiile drept singurele posibile.

Aţi putea descrie diferenţele existente între modul în care Opus Dei ca Asociaţie îşi îndeplineşte misiunea şi acela în care membrii săi şi-o îndeplinesc individual pe a lor? De exemplu, ce criterii stabilesc că este mai bine ca un proiect să fie realizat de Asociaţie – un liceu ori o casă de reculegeri - sau de entităţi individuale– o întreprindere editorială sau comercială?

Activitatea principală a Opus Dei constă în a oferi membrilor săi, precum şi tuturor celor care o doresc, mijloacele spirituale necesare pentru a trăi ca buni creştini în mijlocul lumii. Le face cunoscută doctrina lui Cristos, învăţăturile Bisericii; le insuflă un spirit ce îi îndeamnă să lucreze cu sârg din dragoste faţă de Dumnezeu şi în slujba tuturor oamenilor. Într-un cuvânt, să se comporte ca buni creştini: convieţuind cu toţi, respectând libertatea legitimă a tuturor şi făcând ca această lume a noastră să fie mai dreaptă.

Fiecare dintre membri îşi câştigă viaţa şi serveşte societatea prin profesia pe care o avea înainte de a intra în Opus Dei şi pe care ar practica-o dacă n-ar aparţine Lucrării. Astfel, unii sunt mineri, alţii predau în şcoli sau Universităţi, pot fi comercianţi, ţărani, sau casnice, secretare. Nu există nicio activitate umană nobilă care să nu poată fi desfăşurată de un membru al Opus Dei. Cel care, de exemplu, înainte de a face parte din Lucrarea noastră, lucra într-o întreprindere editorială sau comercială, continuă să lucreze tot acolo şi după. Şi dacă îşi caută un nou loc de muncă sau se decide să înfiinţeze orice fel de firmă, împreună cu colegii de breaslă, poate hotărî în deplină libertate, acceptând personal rezultatele muncii sale şi răspunzând de asemenea personal.

Întreaga activitate a Directorilor Lucrării se bazează pe un desăvârşit respect al libertăţii profesionale a membrilor: aceasta este o cerinţă de importanţă capitală, de care depinde însăşi existenţa Lucrării, şi care este îndeplinită, prin urmare, cu fidelitate absolută. Fiecare membru poate lucra profesional în aceleaşi domenii ca şi când n-ar face parte din Opus Dei, astfel încât nici Lucrarea ca atare, şi nici vreunul dintre ceilalţi membri, nu au nimic de a face cu munca profesională prestată în mod concret de respectivul membru. Când intră în Asociaţie, membrii îşi iau angajamentul de a se strădui să caute perfecţiunea creştină prin munca lor şi să conştientizeze cu mai multă claritate, caracterul de slujire adus omenirii, pe care trebuie să îl aibă orice viaţă creştină.

Aşadar, misiunea principală a Lucrării – aşa cum am mai spus-o – este aceea de a le asigura o formare creştină membrilor săi, precum şi altor oameni care vor să beneficieze de aceasta. În plus, dorinţa de a contribui la rezolvarea problemelor ce afectează societatea, direcţie în care idealul creştin poate avea un rol foarte constructiv, face ca Lucrarea ca atare, în mod corporativ, să desfăşoare unele activităţi şi iniţiative. Criteriul în acest domeniu este acela că Opus Dei, având scopuri exclusiv spirituale, poate realiza în mod corporatist numai acele activităţi ce constituie, clar şi imediat, o slujire creştină, un apostolat. Ar fi absurd să se creadă că Opus Dei ca atare s-ar putea ocupa cu extragerea cărbunelui din mină sau cu promovarea oricărui gen de întreprinderi cu caracter economic. Operele ei corporative sunt activităţi nemijlocit apostolice: o şcoală pentru formarea ţăranilor, un dispensar medical pentru o zonă sau o ţară subdezvoltată, o şcoală pentru promovarea socială a femeii etc. Pe scurt, opere de asistenţă, de educaţie sau de binefacere, ca acelea întreprinse în mod obişnuit în toată lumea de instituţii de orice orientare religioasă.

Pentru a duce la bun sfârşit aceste opere se dispune în primul rând de munca personală a membrilor, care uneori se dedică plenar acestora, dar şi de ajutorul generos oferit de nenumăraţi oameni, credincioşi sau nu. Unii se simt îndemnaţi să colaboreze din raţiuni spirituale; alţii, chiar dacă nu împărtăşesc ţelurile apostolice, văd că este vorba de iniţiative în folosul societăţii, deschise tuturor, fără niciun fel de discriminare rasială, religioasă ori ideologică ².

Cum explicaţi succesul enorm al Opus Dei şi cu ce criterii măsuraţi acest succes?

Când o întreprindere este supranaturală, nu contează succesul sau eşecul, aşa cum sunt înţelese în mod obişnuit. Aşa cum le spunea Sfântul Paul creştinilor din Corint, ceea ce contează în viaţa spirituală nu este judecata celorlalţi, nici propria noastră judecată, ci aceea a Domnului.

Cu siguranţă Lucrarea este astăzi extinsă pe scară universală: din ea fac parte bărbaţi şi femei de aproape şaptezeci de naţionalităţi. Gândindu-mă la acest fapt, eu însumi sunt surprins. Nu îi găsesc vreo explicaţie omenească, dar cred că este voia Domnului, căci Sfântul Duh se pogoară unde doreşte şi se slujeşte de cine vrea spre a înfăptui sfinţirea oamenilor. Toate acestea constituie pentru mine motiv de a aduce mulţumiri, de smerenie, de a cere Domnului să ştim să-l servim întotdeauna.

Mă întrebaţi şi care este criteriul cu care măsor şi judec lucrurile. Răspunsul este foarte simplu: sfinţenia, roadele sfinţeniei.

Apostolatul cel mai important al Opus Dei este cel pe care fiecare membru îl înfăptuieşte prin mărturia vieţii lui şi prin cuvântul lui, în relaţiile zilnice cu prietenii şi colegii. Cine poate măsura eficacitatea supranaturală a acestui apostolat tăcut şi smerit? Căci nu se poate aprecia ajutorul presupus de exemplul unui prieten leal şi sincer, sau influenţa unei mame destoinice în sânul familiei.

Poate că întrebarea dumneavoastră se referă la apostolatele corporative realizate de Opus Dei, presupunând că, în acest caz, se pot măsura rezultatele dintr-un punct de vedere omenesc, tehnic: dacă o şcoală de pregătire a muncitorilor reuşeşte să-i promoveze social pe cei care o frecventează; dacă o universitate le oferă studenţilor o formare profesională şi culturală adecvate. Admiţând că întrebarea dumneavoastră se referă la acest aspect, vă pot spune că rezultatul se poate explica, în parte, fiind vorba de lucrări realizate de persoane care exercită această activitate ca sarcină profesională specifică, pentru care se pregătesc aşa cum fac toţi cei care doresc să facă o muncă serioasă. Aceasta înseamnă, între altele, că aceste lucrări nu sunt plănuite după nişte scheme preconcepute, ci pentru fiecare caz se studiază necesităţile specifice ale societăţii în cadrul căreia se vor realiza, pentru a le adapta la cerinţele reale.

Vă repet însă că Opus Dei nu este interesată în primul rând de eficacitatea omenească. Succesul sau eşecul real al acestor lucrări depinde de faptul că, fiind bine făcute din punct de vedere omenesc, slujesc sau nu pentru ca, atât cei care realizează aceste activităţi, cât şi cei care beneficiază de ele, să-l iubească pe Domnul, să se simtă fraţi cu toţi ceilalţi oameni şi să manifeste aceste sentimente aducând un serviciu dezinteresat umanităţii.

Aţi fi de acord cu afirmaţia care s-a făcut uneori că situaţia particulară a Spaniei în ultimii treizeci de ani a fost prielnică dezvoltării Operei în această ţară?

Arareori am întâlnit mai puţine înlesniri ca în Spania. Este ţara – regret s-o spun, căci îmi iubesc profund Patria – unde ne-a fost cel mai greu în munca noastră şi am suferit cel mai mult pentru a face ca Lucrarea să prindă rădăcini. Abia înfiinţată, a şi avut de înfruntat împotrivirea duşmanilor libertăţii individuale şi a persoanelor atât de închistate în ideile tradiţionale, încât nu puteau înţelege viaţa membrilor Opus Dei, care sunt cetăţeni obişnuiţi şi care se străduiesc să-şi trăiască plenar vocaţia creştină fără să părăsească lumea.

Nici operele corporative de apostolat n-au întâlnit în Spania facilităţi deosebite. Guvernele ţărilor unde majoritatea locuitorilor nu sunt catolici au ajutat cu o generozitate mult mai mare decât cea a Statului spaniol activităţile educative şi de binefacere promovate de membrii Lucrării. Ajutorul pe care aceste guverne îl acordă sau l-ar putea acorda operelor corporative ale Opus Dei, aşa cum fac de obicei cu alte opere asemănătoare, nu presupune un privilegiu, ci pur şi simplu recunoaşterea funcţiei sociale pe care o îndeplinesc, economisind bani din avutul public.

În expansiunea sa internaţională, spiritul Opus Dei a avut imediat ecou, bucurându-se de o bună primire în toate ţările. Dacă a întâmpinat dificultăţi, acestea au fost pricinuite de informaţiile false care veneau tocmai din Spania, fiind inventate de spanioli, de unele sectoare foarte concrete ale societăţii spaniole. În primul rând, este vorba de organizarea internaţională pe care am menţionat-o; dar aceasta este cu siguranţă ceva ce aparţine trecutului iar eu nu păstrez ranchiună nimănui. Apoi, sunt unii oameni care nu înţeleg pluralismul, care adoptă o atitudine de grup, însuşindu-şi o mentalitate îngustă sau totalitară, şi folosindu-se de numele de catolic pentru a face politică. Unii dintre ei, nu-mi explic de ce – poate din pricina unor false raţiuni omeneşti –, par a găsi o plăcere specială în a ataca Opus Dei şi, întrucât dispun de mijloace economice importante – banii contribuabililor spanioli –, atacurile lor pot fi reproduse de o anumită presă.

Îmi dau prea bine seama că dumneavoastră aşteptaţi nume concrete de persoane şi instituţii. N-o să vi le dau şi sper că înţelegeţi motivul. Nici misiunea mea, nici aceea a Lucrării nu sunt politice: însărcinarea mea este să mă rog. Şi nu vreau să spun nimic care ar putea fi interpretat drept o intervenţie în politică. Mai mult, mă doare nespus să vorbesc de lucrurile acestea. Am tăcut preţ de aproape patruzeci de ani şi, dacă vorbesc acum, o fac pentru că am obligaţia de a denunţa, ca fiind absolut neadevărate, interpretările strâmbe pe care unii încearcă să le dea unei munci care este exclusiv spirituală. De aceea, chiar dacă am tăcut până acum, în viitor voi continua să vorbesc şi, dacă va fi necesar, tot mai răspicat.

Revenind însă la tema centrală a întrebării dumneavoastră, dacă mulţi oameni din toate clasele sociale au încercat şi în Spania să-l urmeze pe Cristos cu ajutorul Lucrării şi conform spiritului său: explicaţia nu poate fi găsită în mediul înconjurător sau în alte motive extrinseci. Dovada constă în faptul că aceia care susţin contrariul cu atâta uşurință văd cum li se micşorează propriile lor grupuri, iar cauzele exterioare sunt aceleaşi pentru toţi. Poate să fie aşa şi din cauză că, omeneşte vorbind, ei constituie un grup, iar noi nu negăm nimănui libertatea personală.

Dacă Opus Dei s-a dezvoltat cu succes în Spania – ca şi în alte ţări – poate fi o cauză faptul că acum patruzeci de ani, aşa cum v-am explicat înainte, războiul civil spaniol şi apoi războiul mondial au făcut necesară amânarea începuturilor în alte ţări. Vreau totuşi să precizez că, de ani de zile, spaniolii sunt o minoritate în Lucrare.

Să nu credeţi, repet, că nu-mi iubesc ţara sau că nu mă bucură nespus munca pe care Lucrarea o îndeplineşte acolo, dar este trist că există persoane care propagă neadevăruri despre Opus Dei şi despre Spania.

Care este situaţia actuală a dezvoltării Lucrării în Franţa?

Cum vă spuneam, conducerea Lucrării în fiecare ţară este autonomă. Puteţi obţine cea mai bună informare despre munca Opus Dei în Franţa întrebându-i pe directorii Lucrării din această ţară. Printre lucrările pe care Opus Dei le desfăşoară în mod corporativ şi de care răspunde prin urmare ca atare, se numără cămine – cum ar fi de pildă Résidence Internationale de Rouvray, la Paris sau Résidence Universitaire de L´Ile Verte, la Grenoble -, centre de întâlniri şi convieţuire - cum este Centre de Rencontre Couvrelles, în departamentul Aisne – etc. Dar vă amintesc că operele corporative sunt mai puţin importante: munca principală a Opus Dei este mărturia personală, directă, a membrilor săi prin propria activitate obişnuită. Şi, pentru asta, numărătoarea nu contează. Nu vă gândiţi la fantoma secretului. Nu; nu sunt un secret păsările ce brăzdează cerul şi nimănui nu i se năzare să le numere.

Care este situaţia actuală a Lucrării în restul lumii şi în mod special în lumea anglosaxonă?

Opus Dei se simte la fel de bine în Anglia ca în Kenya, în Nigeria ca în Japonia; în Statele Unite ca în Austria, în Irlanda ca în Mexic sau Argentina; în fiecare loc există un fenomen teologic şi bisericesc înrădăcinat în sufletele locuitorilor. Lucrarea nu este ancorată într-o cultură anume şi nici într-o perioadă concretă a istoriei. În lumea anglosaxonă, Opus Dei a înfăptuit, graţie ajutorului Domnului şi cooperării multor persoane, opere apostolice de diverse tipuri: Netherhall House, la Londra, care acordă atenţie deosebită studenţilor afroasiatici; Hudson Center, la Montreal, destinat formării umane şi intelectuale a tinerelor fete; Nairana Cultural Center, care se adresează studenţilor din Sydney... În Statele Unite, unde Opus Dei a început să lucreze în 1949, se pot menţiona: Midtown, pentru muncitori într-un cartier din inima oraşului Chicago; Stonecrest Community Center, la Washington, destinat educării femeilor lipsite de o pregătire profesională; Trimount House, cămin studenţesc din Boston etc. O ultimă observaţie: influenţa Lucrării, în măsura în care există de la caz la caz, va fi întotdeauna de natură spirituală, religioasă şi niciodată lumească.

Se crede în general că Opus Dei, ca organizaţie, manevrează o putere economică remarcabilă. Dat fiind că desfăşoară de fapt activităţi de tip educativ, de binefacere etc., ne-aţi putea explica în ce fel gestionează Opus Dei aceste activităţi, adică cum obţine resursele economice, cum le coordonează şi le distribuie?

Într-adevăr, în toate ţările unde lucrează, Opus Dei desfăşoară activităţi sociale, educative şi de binefacere. Totuşi, nu aceasta este principala activitate a Lucrării: ceea ce urmăreşte Opus Dei este să facă posibilă existenţa a cât mai mulţi oameni, bărbaţi şi femei, care să se străduiască să fie buni creştini şi, prin urmare, martori întru Cristos în realizarea ocupaţiilor lor obişnuite. Centrele la care vă referiţi se organizează tocmai cu această finalitate. De aceea, eficacitatea întregii noastre munci se întemeiază pe harul Domnului şi pe o viaţă de rugăciune, de muncă şi sacrificiu. Însă nu încape nicio îndoială că orice activitate educativă, de binefacere sau socială trebuie să dispună de resurse economice. Fiecare centru se finanţează în acelaşi mod ca oricare altul de acest tip. Căminele studenţeşti, de ex., dispun de chiriile plătite de cei care stau acolo; colegiile – de taxele de la elevi; şcolile agricole – de vânzarea produselor lor etc. Totuşi, este limpede că aceste venituri nu sunt mai niciodată suficiente pentru a acoperi toate cheltuielile unui centru, şi cu atât mai puţin dacă se ia în consideraţie că toate lucrările Opus Dei sunt gândite cu un criteriu apostolic şi majoritatea se îndreaptă către persoanele cu puţine resurse economice, care – în multe situaţii – plătesc sume simbolice pentru formarea care li se oferă.

Pentru a face posibile aceste activităţi, Lucrarea se bizuie şi pe contribuţiile membrilor, care îi dau o parte din banii câştigaţi prin munca lor profesională. Dar, mai cu seamă, contează pe ajutorul multor persoane care, fără a face parte din Opus Dei, doresc să colaboreze la unele lucrări de transcendenţă socială şi educativă. Cei care muncesc în fiecare centru încearcă să întărească la persoane individuale dorinţa apostolică, preocuparea socială, sensul comunitar ce îi îndeamnă să colaboreze activ la realizarea acestor lucrări. Întrucât este vorba de munci, prestate cu seriozitate profesională, care corespund necesităţilor reale ale societăţii, în majoritatea cazurilor răspunsul a fost generos. Dumneavoastră ştiţi, de pildă, că Universitatea din Navarra se bazează pe o Asociaţie de Prieteni cu aproximativ 12.000 de membri.

Finanţarea fiecărui centru este autonomă. Fiecare funcţionează independent şi încearcă să obţină fondurile necesare de la persoanele interesate în realizarea acelei munci concrete.

Cum se dezvoltă Opus Dei în alte ţări, în afară de Spania? Care este influenţa sa în Statele Unite, Anglia, Italia etc.?

În prezent fac parte din Opus Dei persoane reprezentând şaizeci şi opt de naţionalităţi, care lucrează în toate ţările din America şi Europa occidentală şi în câteva ţări din Africa, Asia şi Oceania.

Influenţa exercitată de Opus Dei în toate aceste ţări este o influenţă spirituală. Constă în esenţă în a ajuta persoanele care se apropie de munca noastră să trăiască mai stăruitor spiritul evanghelic în viaţa lor obişnuită. Aceşti oameni muncesc în cele mai diferite locuri: sunt printre ei, de la ţărani care cultivă pământul în sate îndepărtate din regiunea muntoasă andină, până la bancheri de pe Wall Street. Opus Dei le arată tuturor că munca lor curentă – fie umilă, fie strălucită sub aspect omenesc – are o mare valoare şi poate fi un mijloc extrem de eficace pentru a-i iubi şi a-i sluji pe Domnul şi pe ceilalţi oameni. Îi învaţă să-şi iubească toţi semenii, să le respecte libertatea, să acţioneze – cu deplină autonomie, în modul care li se pare cel mai potrivit – pentru a spulbera neînţelegerile şi intoleranţa dintre oameni şi pentru ca societatea să fie mai dreaptă. Aceasta este singura influenţă a Opus Dei oriunde activează.

Referindu-mă la lucrările sociale şi educative pe care Opera le promovează îndeobşte, vă pot spune că acestea răspund în fiecare loc condiţiilor concrete şi necesităţilor societăţii. Nu am date amănunţite despre toate aceste lucrări fiindcă, aşa cum am mai arătat, organizaţia noastră este foarte descentralizată. Aş putea menţiona, ca un exemplu dintre multele posibile, Midtown Sports and Cultural Center în Near West Side din Chicago, care oferă programe educative şi sportive locuitorilor din cartier. O parte importantă a muncii lor constă în promovarea convieţuirii şi a bunelor raporturi între diferitele grupuri etnice de acolo. Altă lucrare de interes în Statele Unite se desfăşoară la The Heights, în Washington, unde se ţin cursuri de orientare profesională, programe speciale pentru studenţii supradotaţi etc.

În Anglia s-ar putea evidenţia activitatea căminelor de studenţi, care le oferă acestora nu numai găzduire, ci şi diferite programe pentru a-şi completa formarea culturală, umană şi spirituală. Netherhall House din Londra poate prezenta un interes deosebit prin caracterul său internaţional. Au convieţuit în acest cămin studenţi din peste cincizeci de ţări. Mulţi dintre ei nu sunt creştini, casele Lucrării fiind deschise tuturor, fără discriminare rasială şi nici religioasă.

Pentru a nu mă extinde prea mult, voi mai menţiona doar o altă lucrare, Centro Internazionale della Gioventù lavoratrice de la Roma. Acest centru pentru formarea profesională a muncitorilor tineri a fost comandat organizaţiei Opus Dei de către Papa Ioan al XXIII-lea şi inaugurat de Papa Paul al VI-lea, cu mai puţin de un an în urmă.

Am dori să ne vorbiţi, în calitatea dumneavoastră de Mare Consilier al Universităţii din Navarra, de principiile care v-au inspirat în fondarea ei şi de semnificaţia ei actuală în cadrul Universităţii spaniole.

Universitatea din Navarra s-a înfiinţat în 1952 – după ce am făcut rugăciuni ani de zile, mă bucur s-o spun – cu dorinţa fierbinte de a crea o instituţie universitară în care să prindă viaţă idealurile culturale şi apostolice ale unui grup de profesori dăruiţi întru totul muncii lor didactice. Năzuia pe atunci – şi o face şi astăzi – să contribuie, umăr la umăr cu celelalte universităţi, la soluţionarea unei grave probleme educative: cea a Spaniei şi a multor altor ţări, care au nevoie de oameni bine pregătiţi pentru a construi o societate mai dreaptă.

Când a fost întemeiată, cei care au iniţiat-o nu erau străini de Universitatea spaniolă: erau cadre didactice care se formaseră şi îşi exercitaseră profesia la Madrid, Barcelona, Sevilla, Santiago, Granada şi în alte universităţi. Această colaborare strânsă - m-aş încumeta să spun mai strânsă decât cea pe care o au între ele universităţi vecine - a continuat: există frecvente schimburi reciproce şi vizite ale unor profesori, congrese naţionale unde se lucrează la unison etc. De asemenea s-a păstrat şi continuă să se păstreze un contact asemănător cu cele mai bune universităţi din alte ţări: actuala decernare a titlului de doctor honoris causa unor profesori de la Sorbona, Harvard, Coimbra, Munchen şi Louvain confirmă acest fapt.

Universitatea din Navarra a canalizat apoi ajutorul multor persoane care văd în studiile universitare o bază fundamentală a progresului ţării, atunci când au acces la ele toţi cei care merită să studieze, oricare le-ar fi resursele economice. Este o realitate Asociaţia Prietenii Universităţii din Navarra care, prin contribuţia sa generoasă, a reuşit să distribuie un număr însemnat de burse de studiu. Acest număr va continua să crească, şi se va mări, de asemenea, numărul studenţilor afroasiatici şi latinoamericani.

Unii ziarişti au scris că Universitatea din Navarra este o universitate pentru bogaţi şi că, în pofida acestui fapt, primeşte subvenţii mari de la Stat. În privinţa primei afirmaţii, ştim că nu este aşa, pentru că şi noi suntem studenţi şi ne cunoaştem colegii; dar ce se întâmplă cu subvenţiile de la Stat?

Există date concrete, la îndemâna tuturor, fiindcă au fost difuzate prin presă, care arată că – fiind vorba cam de aceleaşi costuri ca în celelalte universităţi - numărul studenţilor care primesc ajutor financiar pentru a studia la Universitatea din Navarra este superior celui al oricărei alte universităţi din ţară. Vă pot spune că acest număr va creşte şi mai mult, pentru a încerca să ajungă la un procentaj mai mare sau cel puţin similar, cu acela al universităţilor din străinătate, care se disting cel mai mult prin munca lor de promovare socială.

Înţeleg că atrage atenţia faptul că Universitatea din Navarra este văzută ca un organism viu, care funcţionează admirabil, ceea ce induce ideea că există enorme mijloace economice. Dar nu se ţine cont, gândind astfel, că resursele materiale nu sunt suficiente pentru a se merge mai departe în bune condiţii: viaţa acestui centru universitar se datorează, în principal, abnegaţiei, zelului şi muncii pe care cu toţii le dedică Universităţii - profesorii, studenţii, membrii ai corpului auxiliar, acele binecuvântate şi mult iubite femei din Navarra care se ocupă de curăţenie. Dacă n-ar fi aşa, Universitatea nu s-ar fi putut susţine.

Sub aspect economic, Universitatea se finanţează din subvenţii. În primul rând, cea de la Diputación Foral de Navarra ¹ pentru cheltuieli de întreţinere. De asemenea, trebuie menţionată cedarea terenurilor de către Primăria din Pamplona, pentru a se putea construi clădirile, cum este practica obişnuită în municipiile multor ţări. Ştiţi din experienţă ce interes moral şi economic presupune pentru o regiune ca Navarra şi concret pentru Pamplona, existenţa unei universităţi moderne, care le deschide tuturora posibilitatea de a beneficia de un învăţământ superior de bună calitate.

Mă întrebaţi despre subvenţiile de la Stat. Statul spaniol nu ne ajută să suportăm cheltuielile de întreţinere ale Universităţii din Navarra. A acordat câteva subvenţii pentru crearea de noi locuri de şcolarizare, care uşurează marele efort economic impus de noile instalaţii.

Altă sursă de venituri, în mod concret pentru Şcoala Tehnică Superioară de Ingineri Industriali, este Casa Provincială de Economii din Guipúzcoa, care face unele donaţii.

O importanţă deosebită a avut-o, încă de la începuturile Universităţii, ajutorul din partea unor fundaţii spaniole sau străine, de stat sau particulare. Menţionăm astfel: remarcabila donaţie oficială din partea Statelor Unite, destinată dotării Şcolii de Ingineri Industriali cu instrumentar ştiinţific; contribuţia organizației de asistenţă germană Misereor la proiectarea noilor edificii; cea a Fundaţiei Huarte, pentru cercetări referitoare la cancer; cele ale Fundaţiei Gulbenkian etc.

Menţionăm apoi ajutorul pentru care suntem încă şi mai recunoscători: cel al miilor de persoane din toate clasele sociale, multe dintre ele având resurse economice modeste, care, în Spania şi în afara ei, colaborează, în măsura posibilităţilor lor, la susţinerea Universităţii.

În sfârşit, nu trebuie uitate acele firme care sunt interesate şi cooperează la realizarea activităţilor de cercetare ale Universităţii sau o ajută în orice fel.

Vă gândiţi poate că, având în vedere toate acestea, banii prisosesc. Nu este aşa: Universitatea din Navarra continuă să fie deficitară. Aş dori să ne ajute şi mai multe persoane şi mai multe fundaţii, pentru a putea continua pe o scară mai amplă această misiune de slujire şi promovare socială.

Ca Fondator al Opus Dei şi animator al unei largi game de instituţii universitare în toată lumea, aţi putea să ne spuneţi ce motivaţii au determinat Opus Dei să le creeze şi care sunt trăsăturile principale ale aportului Lucrării la acest nivel de învăţământ?

Scopul Opus Dei este acela de a face ca multe persoane, în toată lumea, să ştie că este posibil, în teorie şi în practică, să-şi sfinţească munca obişnuită, de zi cu zi; că este posibil să caute perfecţiunea în plină stradă, fără a abandona misiunea pentru care Domnul a vrut să ne cheme. De aceea, apostolatul cel mai important al Opus Dei este cel pe care îl fac individual membrii săi, prin munca lor profesională realizată cu perfecţiune omenească - în pofida greşelilor mele personale şi a celor pe care fiecare le poate face -, în toate mediile şi în toate ţările: pentru că fac parte din Opus Dei membri din aproximativ şaptezeci de naţiuni, de toate rasele şi condiţiile.

În plus, Opus Dei promovează, în calitate de corporaţie, cu concursul multor oameni care nu aparţin Lucrării – şi care adesea nu sunt creştini -, opere corporative, prin care caută să contribuie la rezolvarea nenumăratelor probleme existente în lumea actuală. Este vorba de centre educative, de asistenţă, de promovare şi perfecţionare profesională etc.

Instituţiile universitare de care îmi vorbiţi constituie un alt aspect al acestor acţiuni. Trăsăturile lor caracteristice pot fi rezumate astfel: educaţie în libertatea personală şi în responsabilitatea de asemenea personală. Cu libertate şi responsabilitate se lucrează cu plăcere, cu randament, fără a fi nevoie de control şi nici de supraveghere, fiindcă toţi se simt în casa lor şi e de-ajuns să se respecte orarul. Altă trăsătură este spiritul convieţuirii, fără discriminări de niciun fel. În convieţuire se formează oamenii, învăţând fiecare că, pentru a putea cere să-i se respecte libertatea, trebuie să ştie să respecte libertatea altora. În sfârşit, spiritul fraternităţii: talentele proprii trebuie să fie puse în slujba semenilor. Altminteri, nu sunt de folos. Operele corporative promovate de Opus Dei în întreaga lume sunt întotdeauna în slujba tuturor, pentru că sunt făcute în spirit creştin.