Lista numerelor

Misiunea laicilor se exercită, conform Conciliului, în Biserică şi în lume. Adesea, acest lucru nu este înţeles corect, reţinându-se unul sau altul dintre cei doi termeni. Cum aţi explica dumneavoastră însărcinarea laicilor în cadrul Bisericii şi cea pe care trebuie să şi-o îndeplinească în lume?

Nu cred absolut deloc că trebuie să fie considerate două însărcinări diferite, din moment ce participarea specifică a laicului la îndeplinirea misiunii Bisericii constă tocmai în a sfinţi abintra –în mod imediat şi direct - realităţile seculare, ordinea pământeană, lumea.

În afară de această însărcinare, care îi este proprie şi specifică, laicul mai are – ca şi clericii şi călugării – o serie de drepturi, de îndatoriri şi de facultăţi fundamentale, care corespund condiţiei juridice de credincios, şi care îşi au cadrul logic de exercitare în interiorul societăţii ecleziastice: participarea activă la liturghie în Biserică, posibilitatea de a colabora direct la apostolatul propriu Ierarhiei sau de a o consilia în misiunea sa pastorală, dacă este invitat să o facă etc.

Aceste însărcinări – cea specifică laicului care îi revine ca atare, şi cea generică sau comună care îi revine în calitate de credincios - nu sunt opuse, ci suprapuse, iar între ele nu există contradicţie, ci complementaritate. A ţine cont doar de misiunea specifică laicului, uitând de condiţia sa simultană de credincios, ar fi la fel de absurd ca şi cum ţi-ai imagina o ramură, verde şi înflorită, care nu ţine de niciun pom. A uita de ceea ce este specific, propriu şi specific laicului, sau a nu înţelege suficient de bine caracteristicile acestor însărcinări apostolice seculare şi valoarea lor bisericească, ar fi ca şi cum s-ar reduce coroana bogată a arborelui Bisericii la condiţia monstruoasă de simplu trunchi.

Unii, tocmai din cauza prezenţei laicilor Opus Dei în posturi influente ale societăţii spaniole, vorbesc de influenţa Opus Dei în Spania. Ne-aţi putea explica în ce constă această influenţă?

Mă supără nespus tot ce poate suna a laudă de sine. Dar cred că n-ar fi smerenie, ci orbire şi ingratitudine faţă de Domnul – care ne binecuvântează cu atâta dărnicie munca – să nu recunoaştem că Opus Dei are realmente influenţă în societatea spaniolă. În ţările unde Opera lucrează de mulţi ani – în Spania practic de treizeci şi nouă, pentru că aici a fost voia Domnului ca Asociaţia noastră să ia naştere în viaţa Bisericii – este logic ca această influenţă să aibă o relevanţă socială importantă, în paralel cu dezvoltarea continuă a activităţii sale.

De ce natură este această influenţă? Este evident că, dat fiind că Opus Dei este o Asociaţie cu scopuri spirituale, apostolice, natura influenţei sale – în Spania, ca şi în celelalte ţări din cele cinci continente unde ne desfăşurăm activitatea – nu poate fi decât de acest tip: o influenţă spirituală, apostolică. La fel ca totalitatea Bisericii – sufletul lumii –, influenţa Opus Dei în societatea civilă nu are caracter lumesc – social, politic, economic etc. –, chiar dacă se repercutează asupra aspectelor etice ale tuturor activităţilor umane, ci o influenţă de ordin diferit şi superior, care se exprimă printr-un verb precis: a sanctifica.

Aceasta ne duce la tema persoanelor din Opus Dei pe care dumneavoastră le numiţi influente. Pentru o asociaţie al cărei scop este să facă politică, ar fi influenţi acei membri ai săi care ocupă un loc în parlament sau în consiliul de miniştri. Dacă asociaţia este culturală, îi va considera influenţi pe acei membri care sunt filozofi de mare faimă, sau are premii naţionale de literatură etc. Dacă asociaţia îşi propune însă – ca în cazul Asociaţiei Opus Dei – să sfinţească munca de zi cu zi a oamenilor, fie materială, fie intelectuală, este limpede că vor trebui să fie consideraţi influenţi toţi membrii săi, pentru că toţi lucrează – îndatorirea generală a oamenilor de a munci are, în cadrul Lucrării, rezonanţe disciplinare şi ascetice speciale –, şi pentru că toţi se străduiesc să-şi îndeplinească această muncă, oricare ar fi ea, cu sfinţenie, creştineşte, urmărind perfecţiunea. De aceea, după părerea mea, la fel de influentă – de importantă, de necesară – este mărturia unui fiu al meu, miner, printre tovarăşii lui de muncă, pe cât este aceea a unui rector de universitate printre ceilalţi membri ai consiliului profesoral.

De unde vine, aşadar, influenţa exercitată de Opus Dei? O arată o simplă privire asupra acestei realităţi sociologice: din Asociaţia noastră fac parte persoane de orice condiţie socială, orice profesie, orice vârstă şi statut de viaţă: femei şi bărbaţi, clerici şi laici, bătrâni şi tineri, celibatari şi căsătoriţi, profesori universitari, muncitori, ţărani, funcţionari, persoane cu profesii liberale sau care lucrează în instituţii oficiale etc. V-aţi gândit la puterea de iradiere creştină, pe care o reprezintă o gamă atât de amplă şi variată de persoane, mai ales dacă se numără cu zecile de mii şi sunt animate de acelaşi spirit apostolic, acela de a-şi sfinţi profesia sau meseria – în orice mediu social s-ar mişca –, de a se sfinţi în această muncă şi a sfinţi prin această muncă?

La aceste lucrări apostolice personale se cuvine să se adauge înmulţirea operelor noastre corporative de apostolat: cămine studenţeşti, case de reculegere, Universitatea din Navarra, centre de formare pentru muncitori şi ţărani, institute tehnice, licee, şcoli de formare pentru femei etc. Aceste opere au fost şi sunt, fără îndoială, focare de iradiere a spiritului creştin care, promovate de laici, conduse cu profesionalism de către laici, la fel ca şi camarazii lor care îndeplinesc aceleaşi sarcini sau îndeletniciri şi deschise persoanelor de orice categorie şi condiţie socială, au sensibilizat ample straturi ale societăţii cu privire la necesitatea de a da un răspuns creştinesc unor chestiuni ridicate de exercitarea profesiunii sau meseriei lor.

Toate acestea au scos în evidenţă Opus Dei şi i-au acordat importanţă socială. Nu faptul că unii dintre membrii săi ocupă funcţii de influenţă omenească – lucru ce nu ne interesează absolut deloc şi de aceea îl lăsăm la libera decizie şi responsabilitate a fiecăruia –, ci faptul că toţi, şi bunătatea lui Dumnezeu face să fie mulţi, înfăptuiesc lucrări – de la cele mai umile meserii – ce influenţează în chip divin.

Şi acest fapt este logic: cine poate crede că influenţa Bisericii în Statele Unite a început în ziua în care a fost ales preşedinte catolicul John Kennedy?

Din acest unghi, în ce fel consideraţi că realitatea ecleziastică a Opus Dei se încadrează în acţiunea pastorală a întregii Biserici? Şi în Ecumenism?

Mai întâi cred că se cuvine să dau o lămurire: Opus Dei nu este şi nici nu poate fi considerată o realitate legată de procesul evolutiv al stării de perfecţiune a Bisericii, nu este o formă modernă sau aggiornata a acestei stări. Într-adevăr, nici concepţia teologică a acelui status perfectionis – pe care Sfântul Toma, Suárez şi alţi autori au plăsmuit-o în chip decisiv în doctrină – şi nici diferitele interpretări care s-au dat ori se pot da acestui concept teologic nu au nimic a face cu spiritualitatea şi scopul apostolic pe care Dumnezeu le-a dorit pentru Asociaţia noastră. Este de-ajuns să precizăm – întrucât o expunere doctrinală completă ar fi prea amplă – că Opus Dei nu este interesată nici de voturi, nici de promisiuni, nici de vreo formă de consacrare pentru membrii săi, în afară de consacrarea pe care au primit-o cu toţii prin Botez. Asociaţia noastră nu urmăreşte în niciun fel ca membrii ei să-şi schimbe starea, să nu mai fie simpli credincioşi egali cu ceilalţi, pentru a căpăta acel specific status perfectionis. Dimpotrivă, ceea ce doreşte şi încearcă să obţină este ca fiecare să facă apostolat şi să se sfinţească în propria sa stare, în acelaşi loc şi statut pe care le are în Biserică şi în societatea civilă. Nu scoatem pe nimeni de la locul lui, nici nu îndepărtăm pe nimeni de munca lui sau de strădania şi nobilele sale angajamente de natură civilă.

Realitatea socială, spiritualitatea şi acţiunea Lucrării se înscriu aşadar într-un cadru foarte diferit în viaţa Bisericii, şi anume în procesul teologic şi vital la care laicii participă prin asumarea deplină a responsabilităţilor lor ecleziastice, prin modul lor propriu de a lua parte la misiunea lui Cristos şi a Bisericii sale. Aceasta a fost şi este, în cei aproape patruzeci de ani de existenţă a Lucrării, preocuparea constantă – senină, dar puternică – prin care Domnul a dorit să stimuleze, în sufletul meu şi al fiilor mei, dorinţa de a-l sluji.

Care sunt contribuţiile Opus Dei la acest proces? Nu este poate momentul istoric cel mai potrivit pentru a face o estimare globală de acest gen. Deşi este vorba de probleme de care Conciliul Vatican II s-a ocupat mult – cât s-a mai bucurat de acest fapt sufletul meu! – şi, cu toate că nu puţine concepte şi situaţii referitoare la viaţa şi misiunea laicilor au primit deja din partea Magisteriului suficientă confirmare şi lumină, mai există totuşi un nucleu considerabil de chestiuni care constituie încă, pentru generalitatea doctrinei, adevărate probleme-limită ale teologiei. În spiritul pe care Domnul l-a insuflat lui Opus Dei şi pe care încercăm să-l trăim cu credinţă – în ciuda imperfecţiunilor noastre personale –, nouă ni se pare că sunt deja rezolvate minunat cea mai mare parte din aceste probleme dezbătute, dar nu urmărim să prezentăm soluţiile drept singurele posibile.

Există totodată şi alte aspecte ale aceluiași proces de dezvoltare eclesiologică, aspecte care reprezintă excepţionale achiziţii doctrinale – la care Dumnezeu a dorit neîndoios să contribuie, în măsură deloc redusă, şi mărturia spiritului şi vieţii Opus Dei, împreună cu alte valoroase aporturi ale iniţiativelor şi asociaţiilor apostolice la fel de meritorii –, dar sunt achiziţii doctrinale care vor ajunge poate să se întrupeze cu adevărat în viaţa totală a Poporului lui Dumnezeu abia după ce va trece un timp. Chiar dumneavoastră aţi amintit în întrebările anterioare câteva dintre aceste aspecte: dezvoltarea unei autentice spiritualităţi laice; înţelegerea misiunii particulare bisericeşti – nu instituţionale sau oficiale – proprie laicului; identificarea drepturilor şi a îndatoririlor pe care laicul le are ca atare; relaţiile Ierarhie – comunitatea laicilor; egalitatea în demnitate şi complementaritatea sarcinilor bărbatului şi femeii în cadrul Bisericii; necesitatea de a crea o opinie publică organizată la Poporul lui Dumnezeu etc.

Toate acestea constituie, evident, o realitate foarte fluidă şi, uneori, nu lipsită de paradoxuri. Unul şi acelaşi lucru care, spus acum patruzeci de ani, îi scandaliza aproape pe toţi, sau chiar pe toţi, astăzi nu mai miră aproape pe nimeni, dar sunt încă foarte puţini cei care îl înţeleg în profunzime şi îl trăiesc organizat.

Mă voi explica mai bine cu un exemplu. În 1932, comentând fiilor mei de la Opus Dei câteva din aspectele şi consecinţele demnităţii şi responsabilităţii pe care Botezul le conferă oamenilor, le-am scris într-un document: „Trebuie respinsă prejudecata conform căreia credincioşii obişnuiţi nu pot face altceva decât să se rezume la a ajuta clerul, în apostolate ecleziastice. Apostolatul mirenilor nu are de ce să fie întotdeauna o simplă participare la apostolatul ierarhic: lor le revine sarcina de a face apostolat. Şi aceasta nu pentru că au o misiune canonică, ci fiindcă fac parte din Biserică; şi îndeplinesc această misiune prin intermediul profesiei lor, al meseriei lor, al familiei, al colegilor, al prietenilor”.

Astăzi, după solemnele învăţături ale Conciliul Vatican II, nimeni din Biserică nu va pune sub semnul întrebării ortodoxia acestei doctrine. Însă câţi oare au renunţat cu adevărat la concepţia lor unică despre apostolatul laicilor ca lucrare pastorală organizată de sus în jos? Câţi oare, depăşind concepţia monolitică anterioară despre apostolatul laicilor, înţeleg că acesta poate şi chiar trebuie să existe fără a fi nevoie de structuri centralizate rigide, de misiuni canonice şi de ordini ierarhice? Câţi dintre cei care califică drept longa manus Ecclesiae comunitatea laicilor nu confundă totodată în mintea lor conceptul de Biserică – Poporul lui Dumnezeu – cu conceptul mai limitat de Ierarhie? Sau oare câţi laici înţeleg cum se cuvine că, dacă nu lucrează în comuniune strânsă cu Ierarhia, nu au dreptul să-şi revendice spaţiul legitim de autonomie apostolică?

Astfel de consideraţii s-ar putea formula şi în legătură cu alte probleme, pentru că mai sunt realmente multe, foarte multe, de făcut, atât în privinţa necesarei expuneri doctrinale, cât şi în aceea a educării conştiinţelor şi chiar a reformei legislaţiei ecleziastice. Eu îl rog fierbinte pe Domnul – rugăciunea a fost întotdeauna marea mea armă – ca Duhul Sfânt să-şi ajute Poporul, şi în special Ierarhia, în realizarea acestor sarcini. Şi îl mai rog să se slujească în continuare de Opus Dei pentru ca să putem contribui şi ajuta, în tot ce depinde de noi, la acest extraordinar proces de dezvoltare şi întărire a Bisericii.

Cum explicaţi succesul enorm al Opus Dei şi cu ce criterii măsuraţi acest succes?

Când o întreprindere este supranaturală, nu contează succesul sau eşecul, aşa cum sunt înţelese în mod obişnuit. Aşa cum le spunea Sfântul Paul creştinilor din Corint, ceea ce contează în viaţa spirituală nu este judecata celorlalţi, nici propria noastră judecată, ci aceea a Domnului.

Cu siguranţă Lucrarea este astăzi extinsă pe scară universală: din ea fac parte bărbaţi şi femei de aproape şaptezeci de naţionalităţi. Gândindu-mă la acest fapt, eu însumi sunt surprins. Nu îi găsesc vreo explicaţie omenească, dar cred că este voia Domnului, căci Sfântul Duh se pogoară unde doreşte şi se slujeşte de cine vrea spre a înfăptui sfinţirea oamenilor. Toate acestea constituie pentru mine motiv de a aduce mulţumiri, de smerenie, de a cere Domnului să ştim să-l servim întotdeauna.

Mă întrebaţi şi care este criteriul cu care măsor şi judec lucrurile. Răspunsul este foarte simplu: sfinţenia, roadele sfinţeniei.

Apostolatul cel mai important al Opus Dei este cel pe care fiecare membru îl înfăptuieşte prin mărturia vieţii lui şi prin cuvântul lui, în relaţiile zilnice cu prietenii şi colegii. Cine poate măsura eficacitatea supranaturală a acestui apostolat tăcut şi smerit? Căci nu se poate aprecia ajutorul presupus de exemplul unui prieten leal şi sincer, sau influenţa unei mame destoinice în sânul familiei.

Poate că întrebarea dumneavoastră se referă la apostolatele corporative realizate de Opus Dei, presupunând că, în acest caz, se pot măsura rezultatele dintr-un punct de vedere omenesc, tehnic: dacă o şcoală de pregătire a muncitorilor reuşeşte să-i promoveze social pe cei care o frecventează; dacă o universitate le oferă studenţilor o formare profesională şi culturală adecvate. Admiţând că întrebarea dumneavoastră se referă la acest aspect, vă pot spune că rezultatul se poate explica, în parte, fiind vorba de lucrări realizate de persoane care exercită această activitate ca sarcină profesională specifică, pentru care se pregătesc aşa cum fac toţi cei care doresc să facă o muncă serioasă. Aceasta înseamnă, între altele, că aceste lucrări nu sunt plănuite după nişte scheme preconcepute, ci pentru fiecare caz se studiază necesităţile specifice ale societăţii în cadrul căreia se vor realiza, pentru a le adapta la cerinţele reale.

Vă repet însă că Opus Dei nu este interesată în primul rând de eficacitatea omenească. Succesul sau eşecul real al acestor lucrări depinde de faptul că, fiind bine făcute din punct de vedere omenesc, slujesc sau nu pentru ca, atât cei care realizează aceste activităţi, cât şi cei care beneficiază de ele, să-l iubească pe Domnul, să se simtă fraţi cu toţi ceilalţi oameni şi să manifeste aceste sentimente aducând un serviciu dezinteresat umanităţii.

Aceasta aduce cu sine o viziune mai profundă asupra Bisericii, ca fiind o comunitate alcătuită din toţi creştinii, astfel încât toţi suntem solidari având aceeaşi misiune, pe care fiecare trebuie să şi-o îndeplinească în acord cu circumstanţele sale personale. Graţie însufleţirii de la Duhul Sfânt, laicii sunt tot mai conştienţi că sunt Biserică şi că au o misiune specifică, sublimă şi necesară, căci a fost dorită de Dumnezeu. Ei ştiu că această misiune depinde de însăşi condiţia lor de creştini şi nu în mod necesar de un ordin al Ierarhiei, chiar dacă este evident că vor trebui s-o ducă la bun sfârşit în comuniune cu Ierarhia ecleziastică şi conform învăţăturilor Magisteriului: fără comuniunea cu Corpul episcopal şi cu conducătorul acestuia, Pontiful Roman, nu poate exista, pentru un catolic, comuniunea cu Cristos.

Modul specific în care laicii contribuie la sfinţirea şi la apostolatul Bisericii este acţiunea liberă şi responsabilă în mijlocul structurilor lumeşti, aducând acolo fermentul mesajului creştin. Mărturia vieţii creştine, cuvântul care iluminează în numele Domnului şi acţiunea responsabilă, în slujba semenilor, sunt tot atâtea manifestări ale acestei prezenţe prin care creştinul obişnuit îşi îndeplineşte misiunea divină, contribuind la rezolvarea problemelor comune.

De foarte mulţi ani, chiar de la data fondării Opus Dei, am tot meditat şi i-am făcut şi pe alţii să mediteze la cuvintele pe care ni le spune Sfântul Ioan: Et ego, si exaltatus fuero a terra, omnia traham ad meipsum ². Cristos, murind pe Cruce, atrage spre sine întreaga Creaţie şi, în numele lui, creştinii, lucrând în mijlocul lumii, trebuie să reconcilieze toate lucrurile cu Domnul, punându-l pe Cristos pe culmea tuturor activităţilor omeneşti.

Aş vrea să adaug că, împreună cu această conştientizare a laicilor, se produce o dezvoltare analoagă a sensibilităţii pastorilor. Îşi dau seama de specificul vocaţiei laicilor, ce trebuie să fie promovată şi însufleţită printr-o pastorală care să ducă la descoperirea, în mijlocul Poporului lui Dumnezeu, a carismei sfinţeniei şi apostolatului, în infinitele şi extrem de diferitele forme în care Domnul o acordă.

Această nouă pastorală, foarte exigentă, este însă, în opinia mea, absolut necesară. Cere darul supranatural al discernământului spiritului, sensibilitatea pentru lucrurile Domnului, umilinţa de a nu impune propriile preferinţe şi de a sluji pentru ceea ce Domnul sădeşte în suflete. Într-un cuvânt: dragostea pentru îndreptăţita libertate a fiilor lui Dumnezeu, care îl întâlnesc pe Cristos şi sunt purtători de Cristos, străbătând drumuri foarte deosebite între ele, dar toate în aceeaşi măsură divine.

Una dintre primejdiile cele mai mari care ameninţă astăzi Biserica ar putea fi chiar aceea de a nu recunoaşte aceste exigenţe divine ale libertăţii creştine şi, în virtutea unor înşelătoare raţiuni de eficienţă, să se pretindă impunerea unei uniformităţi creştinilor. La originea acestei atitudini există ceva nu numai drept, ci şi lăudabil: dorinţa ca Biserica să dea o astfel de mărturie încât să impresioneze lumea modernă. Mi-e tare teamă, totuşi, că drumul este greşit şi că duce, pe de o parte, la angajarea Ierarhiei în chestiuni lumeşti, căzând într-un clericalism diferit, dar la fel de nefast precum cel din secolele trecute; şi, pe de alta, la izolarea laicilor, a creştinilor obişnuiţi, de lumea în care trăiesc, pentru a-i transforma în purtători de cuvânt ai deciziilor sau ideilor concepute în afara acestei lumi.

Mi se pare că nouă, preoților, ni se cere umilinţa de a învăţa să nu fim la modă, de a fi cu adevărat slujitorii slujitorilor Domnului – amintindu-ne de acel strigăt al Botezătorului: illum oportet crescere, me autem minui, se cuvine ca El să crească şi eu să mă micşorez ³-, pentru ca laicii, creştinii obişnuiţi, să-l facă cunoscut pe Cristos în toate mediile societăţii. Misiunea de a răspândi doctrina, de a ajuta să se pătrundă în exigenţele personale şi sociale ale Evangheliei, de a discerne semnele timpului este şi va fi întotdeauna una din sarcinile fundamentale ale preotului. Însă orice activitate sacerdotală trebuie să fie dusă la bun sfârşit cu cel mai mare respect pentru îndreptăţita libertate de conştiinţă; fiecare om trebuie să răspundă liber Domnului. De altfel, orice catolic, pe lângă acest ajutor al preotului, are şi inteligenţa proprie dăruită de Dumnezeu, harul stării pentru a-şi continua misiunea specifică pe care a primit-o, ca om şi creştin.

Cine crede că, pentru ca vocea lui Cristos să se facă auzită în lumea de astăzi, clerul trebuie să vorbească sau să-și facă mereu simţită prezenţa, nu a înţeles încă bine demnitatea vocaţiei divine a tuturor şi a fiecăruia dintre creştini.

Dumneavoastră aţi vorbit adesea despre muncă: aţi putea să ne spuneţi ce loc ocupă munca în spiritualitatea Lucrării?

Vocaţia pentru Opus Dei nu schimbă în niciun fel condiţia, starea de viaţă a celui care o simte. Şi, întrucât condiţia umană este munca, vocaţia supranaturală a sfinţeniei şi a apostolatului, conform spiritului Opus Dei, confirmă vocaţia omenească a muncii. Imensa majoritate a membrilor Lucrării sunt laici, creştini obişnuiţi; condiţia lor este aceea a unor oameni care au o profesie, o meserie, o ocupaţie, adesea absorbitoare, cu care îşi câştigă existența, îşi întreţin familia, contribuie la binele comun temporal, îşi dezvoltă personalitatea.

Vocaţia pentru Opus Dei vine să confirme toate acestea; până într-atât, încât una din trăsăturile esenţiale ale acestei vocaţii este tocmai faptul de a trăi în lume şi a efectua o muncă - cu toate imperfecţiunile personale, o spun din nou – în modul cel mai apropiat de perfecţiune cu putinţă, atât din punctul de vedere omenesc cât şi din acela supranatural. Aşadar, o muncă făcută cu competenţă şi spirit de a sluji, menită să contribuie efectiv la edificarea oraşului pământesc şi la consacrarea lumii, fiind prin urmare sanctificatoare şi sanctificată.

Cei care doresc să trăiască în chip perfect credinţa şi să practice apostolatul, conform spiritului Lucrării, trebuie să se sfinţească prin profesie, să-şi sfinţească profesia şi să-şi sfinţească semenii prin profesie. Trăind astfel, fără a se deosebi de ceilalţi cetăţeni, egali cu ei, care lucrează împreună cu ei, se străduiesc să se identifice cu Cristos, după modelul celor treizeci de ani de muncă ai săi în atelierul din Nazaret.

Pentru că această muncă obişnuită este nu numai mediul în care trebuie să se sfinţească, ci însăşi materia sfinţirii lor: în mijlocul întâmplărilor zilei de lucru, descoperă mâna lui Dumnezeu şi află îndemnul spre viaţa de rugăciune. Însăşi activitatea profesională îi pune în legătură cu alte persoane – rude, prieteni, colegi – şi cu marile probleme care afectează societatea în care trăiesc sau întreaga lume, şi le oferă astfel posibilitatea de a se dărui slujirii semenilor care este esenţială pentru creştini. Astfel, trebuie să se străduiască să aducă o mărturie adevărată despre Cristos, pentru ca toţi să înveţe să-l cunoască şi să-l iubească pe Domnul, să descopere că viaţa normală în lume, munca de zi cu zi, pot fi o întâlnire cu Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, sfinţenia şi apostolatul alcătuiesc un singur tot cu viaţa membrilor Lucrării şi, de aceea, munca este centrul vieţii lor spirituale. Dăruirea pentru Domnul se încadrează în munca pe care aceştia o făceau înainte de a intra în Lucrare şi pe care continuă s-o facă şi după aceea.

Când, în primii mei ani de activitate pastorală, am început să propovăduiesc toate acestea, unele persoane nu m-au înţeles, altele s-au scandalizat: erau obişnuite să audă vorbindu-se mereu de lume într-un sens peiorativ. Domnul mă făcuse să înţeleg, iar eu încercam să-i fac pe ceilalţi să înţeleagă, că lumea este bună, fiindcă operele Domnului sunt întotdeauna perfecte şi că noi, oamenii, suntem cei care facem ca lumea să fie rea, prin păcatele noastre.

Spuneam atunci, şi o mai spun şi astăzi, că trebuie să iubim lumea, pentru că în lume îl întâlnim pe Dumnezeu, pentru că, în întâmplările şi evenimentele lumii, Domnul ni se înfăţişează şi ni se revelează.

Răul şi binele se amestecă în istoria omenească şi, de aceea, creştinul trebuie să ştie să discearnă; dar niciodată acest discernământ nu trebuie să-l determine să tăgăduiască bunătatea operelor Domnului, ci, dimpotrivă, să recunoască divinitatea care se manifestă în omenesc, chiar şi în pofida slăbiciunilor noastre. Un îndemn potrivit pentru viaţa creştină poate fi găsit în aceste cuvinte ale Apostolului Paul: Toate sunt ale voastre, iar voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos, al lui Dumnezeu ¹⁰, pentru a împlini astfel scopurile acestui Dumnezeu care vrea să salveze lumea.

Trecând acum la o temă foarte concretă: tocmai s-a anunţat inaugurarea la Madrid a unei Şcoli-cămin conduse de Secţia feminină a Opus Dei, care îşi propune să creeze o atmosferă familială şi să ofere o formaţie completă femeilor de serviciu, calificându-le în ocupaţia lor. Ce influenţă credeţi că poate avea, pentru societate, acest tip de activităţi ale Opus Dei?

Această operă apostolică – sunt multe asemănătoare realizate de asociate ale Opus Dei care lucrează împreună cu alte persoane ce nu aparţin Operei noastre – are ca obiectiv principal să înnobileze ocupaţia femeilor de serviciu, astfel încât să-şi poată face munca în spirit ştiinţific. Spun în spirit ştiinţific, fiindcă e necesar ca munca în cămin să se desfăşoare aşa cum este: ca o adevărată profesie.

Nu trebuie uitat că s-a dorit să se prezinte această muncă drept ceva umilitor. Nu este adevărat: umilitoare erau, fără îndoială, condiţiile în care îşi desfăşurau adesea această activitate. Şi, uneori, continuă să fie umilitoare şi acum; pentru că lucrează după capriciul unor stăpâni arbitrari, fără garanţie de drepturi, cu retribuţie economică redusă, fără afecţiune. Trebuie să se impună respectarea unui contract de muncă adecvat, cu asigurări clare şi precise: trebuie să se stabilească limpede drepturile şi îndatoririle fiecărei părţi.

De asemenea - pe lângă aceste garanţii juridice – trebuie ca persoana care prestează acest serviciu să aibă capacitatea, pregătirea profesională. Am spus serviciu – chiar dacă astăzi acest cuvânt nu este agreat – deoarece orice muncă socială bine făcută este chiar asta, un serviciu minunat; atât munca femeii de serviciu, cât şi cea a profesorului sau a judecătorului. Nu este serviciu doar munca cuiva care condiţionează totul de propria-i bunăstare.

Munca în cămin este un lucru de primă importanţă! De altfel, toate muncile pot avea aceeaşi calitate supranaturală: nu există munci importante sau mărunte, toate sunt importante, dacă se fac cu dăruire. Muncile considerate importante îşi pierd din însemnătate atunci când se pierde spiritul creştin al vieţii. În schimb, există lucruri, în aparenţă neînsemnate, care pot fi foarte valoroase prin consecinţele lor reale.

Pentru mine este la fel de importantă munca uneia din fiicele mele din Opus Dei care este femeie de serviciu, ca şi munca unei fiice care are un titlu nobiliar. În ambele cazuri, nu mă interesează decât ca munca pe care o realizează să fie mijloc şi prilej de sfinţire personală şi a semenilor; şi va fi mai importantă munca persoanei care, în propria ei ocupaţie şi în propria ei stare, se sfinţeşte tot mai mult şi îşi îndeplineşte cu mai multă dăruire misiunea primită de la Domnul.

În faţa lui Dumnezeu, are aceeaşi calitate o profesoară universitară ca şi femeia care lucrează ca vânzătoare într-un magazin, sau ca secretară, sau ca muncitoare, sau ca ţărancă: toate sufletele sunt egale. Numai că, uneori, sunt mai frumoase sufletele persoanelor mai simple şi întotdeauna sunt mai plăcute Domnului cele care vorbesc cu mai multă căldură cu Dumnezeu Tatăl, cu Dumnezeu Fiul şi cu Dumnezeu Sfântul Duh.

Cu această Şcoală care s-a deschis la Madrid se pot face multe: se poate da un ajutor autentic şi eficient societăţii, într-o activitate importantă şi se poate înfăptui o muncă creştină în casele oamenilor, aducându-le bucurie, pace, înţelegere. Aş sta ore întregi să vorbesc despre acest subiect, dar e de-ajuns ceea ce am spus pentru a vedea că înţeleg munca în cămin ca pe o meserie de deosebită însemnătate, pentru că prin ea se poate face mult bine sau mult rău în sânul familiilor. Să sperăm ca va fi mult bine, căci vor fi multe persoane care, cu calităţi omeneşti, cu competenţă şi cu râvnă apostolică, vor face din această ocupaţie o sarcină plăcută, de extremă eficacitate în atâtea cămine din lume.