Să nu acordaţi nici cel mai mic credit celor care prezintă virtutea umilinţei ca pe o micşorare a omului, sau ca pe o condamnare perpetuă la tristeţe. A te simţi un vas de lut, recompus cu scoabe, este un izvor continuu de bucurie; înseamnă a te recunoaşte mic în faţa lui Dumnezeu: copil, fiu. Şi există bucurie mai mare decât aceea a celui care, ştiindu-se sărman şi slab, se ştie, de asemenea, fiu al lui Dumnezeu? De ce ne întristăm noi, oamenii? Pentru că viaţa pe pământ nu se desfăşoară aşa cum noi personal ne aşteptăm, pentru că apar obstacole care împiedică sau îngreunează mersul înainte în satisfacerea a ceea ce dorim.

Nimic din acestea nu se întâmplă când sufletul trăieşte această realitate supranaturală a filiaţiei sale divine. Dacă Dumnezeu e pentru noi, cine este împotriva noastră³³?. Să fie trişti cei care se încăpăţânează să nu se recunoască fiii ai lui Dumnezeu, continuu să repet dintotdeauna.

Pentru a încheia, descoperim în Liturghia de azi două cereri care trebuie să ţâşnească la fel ca o săgeată din gura noastră şi din inima noastră: Dă-ne, Doamne Atotputernic, ca realizând mereu misterele divine să merităm să ne apropiem de darurile cereşti³⁴. Şi te rugăm, Doamne, să ne dai darul de a te sluji mereu după voinţa ta³⁵. A sluji, a sluji, fiii mei, este felul nostru de a trăi; a fi slujitori ai tuturor, pentru ca în zilele noastre poporul credincios să crească în merit şi în număr³⁶.