Maternitatea divină a Mariei este rădăcina tuturor perfecţiunilor şi privilegiilor care o împodobesc. Prin acest titlu, a fost concepută imaculat şi este plină de har, este pururea fecioară, a fost înălţată cu trup şi suflet la cer, a fost încoronată ca regină a întregii creaţii, mai presus decât îngerii şi decât sfinţii. Mai presus decât ea, doar Dumnezeu. Preasfânta Fecioară, pentru că este mama lui Dumnezeu, are o demnitate într-un anumit mod infinită, a binelui infinit care este Dumnezeu³. Nu există pericolul de a exagera. Niciodată nu vom aprofunda suficient acest mister inefabil; niciodată nu-i vom putea mulţumi suficient mamei noastre pentru această familiaritate pe care ne-a dat-o cu Sfânta Treime.

Eram păcătoşi şi duşmani ai lui Dumnezeu. Răscumpărarea nu doar ne eliberează de păcat şi ne reconciliază cu Domnul: ne transformă în fii, ne încredinţează o mamă, aceeaşi care a conceput Cuvântul, potrivit naturii umane. Este posibilă mai multă risipă, mai mult exces de dragoste? Dumnezeu îşi dorea cu ardoare să ne răscumpere, dispunea de multe modalităţi pentru a-şi exercita voinţa sfântă, potrivit infinitei sale înţelepciuni. A ales unul, care împrăştie toate posibilele îndoieli asupra mântuirii şi glorificării noastre. La fel cum primul Adam nu s-a născut din bărbat şi din femeie, ci a fost modelat din lut, tot aşa şi ultimul Adam, care avea să vindece rana primului, a luat un trup plămădit în sânul Fecioarei, pentru a fi, în ceea ce priveşte carnea, egal cu carnea celor care au păcătuit⁴.