Dragostea mare pentru Maica Domnului şi lipsa de cultură teologică l-au făcut, pe un bun creştin, să-mi spună o anecdotă pe care o să o vă povestesc deoarece – cu toată naivitatea ei – este logică pentru o persoană puţin cultivată.

Luaţi-o – mi-a spus – ca pe o confesiune: înţelegeţi tristeţea mea în faţa unor lucruri care se întâmplă în aceste vremuri. În timpul pregătirii şi al desfăşurării actualului Conciliu, s-a propus includerea temei Fecioarei. Aşa: tema. Vorbesc în acest mod fiii? Aceasta este credinţa pe care au profesat-o mereu credincioşii? De când dragostea pentru Fecioară este o temă, asupra căreia se admite să aibă loc o dispută cu privire la convenienţa ei?

Dacă este ceva opus dragostei, aceasta este zgârcenia. Nu-mi pasă că sunt foarte tranşant; dacă nu aş fi – a continuat – mi s-ar părea o ofensă faţă de mama noastră sfântă. S-a discutat dacă este oportun sau nu să fie numită Maria mamă a Bisericii. Mă supără să cobor mai mult în detalii. Dar mama lui Dumnezeu şi, prin aceasta, mama tuturor creştinilor, nu este mama Bisericii, care este uniunea celor care au fost botezaţi şi au renăscut în Cristos, fiu al Mariei?

Nu-mi explic – a continuat – de unde se naşte meschinăria de a răstălmăci acest titlu în lauda Maicii Domnului. Ce diferită este credinţa de Biserică! Tema Fecioarei. Încearcă fiii să-i vorbească despre tema dragostei mamei lor? O iubesc şi gata. O să o iubească mult dacă este vorbă de fii buni. Despre temă – sau despre schemă – vorbesc străinii, cei care studiază cazul cu răceala enunţării unei probleme. Până aici a fost confesiunea corectă şi pioasă, dar nedreaptă, a acelui suflet simplu şi plin de devotament.