Misterele de Bucurie

Nu uita, prietene, că suntem copii. Maria, Doamna cu dulce nume, se roagă.

Tu eşti în casa ei orice vrei: un prieten, un servitor, un curios, un vecin... – Cât despre mine, nu îndrăznesc să fiu nimic în acest moment. Ascuns în spatele tău, contemplu scena, uluit:

Arhanghelul îşi transmite vestea... Quomodo fiat istud, quoniam virum non cognosco? – Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? (Lc l, 34.)

Vocea Maicii noastre îmi readuce în minte, prin contrast, toate necurățiile umane..., şi ale mele.

Și cât urăsc atunci mizerabilele scăderi ale ţărânii!... Ce hotărâri!

Fiat mihi secundum verbum tuum. – Fie mie după cuvântul tău. (Lc 1, 38.) Şi în farmecul acestor cuvinte virginale, Cuvântul se întrupează.

Prima decadă se sfârșește... înaintea oricărui alt muritor, mai am timp să-i spun Dumnezeului meu: Isuse, te iubesc!

Acum, tinere prieten, ar trebui să ştii deja să te descurci. – Însoţeşte-i cu bucurie pe Iosif şi pe Sfânta Maria... şi vei învăţa tradiţiile Casei lui David:

O să auzi vorbindu-se despre Elisabeta şi Zaharia, o să te înduioşezi în faţa iubirii atât de curate a lui Iosif, şi inima o să-ţi bată cu putere de fiecare dată când se va pronunţa numele Pruncului care se va naşte la Betleem...

Mergem în grabă în munţi până la o aşezare a tribului lui Iuda. (Lc 1, 39.)

Ajungem. – E casa unde se va naşte Ioan Botezătorul. – Elisabeta o salută, cu recunoştinţă, pe Maica Mântuitorului: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul trupului tău! – Și de unde mie aceasta, să vină la mine Maica Domnului meu? (Lc 1, 42-43.)

Ioan Botezătorul tresaltă în pântecele mamei sale... (Lc 1, 41.) – Smerenia Mariei se revarsă în Magnificat... – Şi tu şi cu mine, care suntem orgolioşi – care eram orgolioşi –, promitem să fim smeriţi.

Un decret al lui Cezar August, care ordonă un recensământ general, tocmai a fost promulgat. Fiecare trebuie, din această cauză, să se întoarcă în ţinuturile strămoşilor săi. – Fiind din casa şi familia lui David, Iosif pleacă împreună cu Fecioara Maria din Nazaret până la un oraș din Iudeea, numit Betleem. (Lc 2, 1-5.)

Şi la Betleem se naşte Domnul nostru: Isus Cristos! – Nu mai sunt locuri la han: va veni pe lume într-un grajd. – Maica sa îl va înfășa într-un petec de pânză şi-l va culca în iesle. (Lc 2,7.)

Frig. – Sărăcie. – Sunt un mic servitor al lui Iosif. – Cât de bun e Iosif! – Se poartă cu mine ca un tată! – Și chiar mă iartă dacă iau Pruncul în braţe şi petrec ore întregi spunându-i cuvinte dulci şi înfocate.

Şi îl sărut – sărută-l şi tu –, și dansez pentru el, și cânt pentru el, şi îl numesc Rege, Iubire, Dumnezeul meu, Unul şi Totul!... Cât de frumos e Pruncul... şi cât de scurtă e decada!

Odată împlinit timpul de curăţire al Mamei, trebuie să se meargă la Ierusalim cu Pruncul, pentru a fi prezentat Domnului, după Legea lui Moise. (Lc 2, 22.)

Şi de data aceasta tu, prietene, eşti cel care va purta colivia cu turturele. – Îţi dai seama? Ea, –Neprihănita! –, se supune Legii ca şi cum ar fi fost întinată!

Acest exemplu, copil nesăbuit, te va învăţa să te supui Sfintei Legi a lui Dumnezeu, în pofida tuturor sacrificiilor personale?

Să se cureţe! Tu şi cu mine avem cu adevărat nevoie de curăţire! – Să ispăşeşti şi, pe lângă ispăşire, Iubire! – O iubire care să fie fier încins ca să ardă murdăriile sufletului nostru, şi foc să aprindă cu flăcări divine mizeria inimii noastre.

Un om drept şi temător de Dumnezeu, venit la templu îndemnat de Sfântul Duh – i se revelase că nu va muri înainte de a-l vedea pe Cristos –, Îl ia în braţe pe Mesia şi îi spune: Acum, Stăpâne, slobozeşte pe robul tău, după cuvântul tău, în pace... căci ochii mei l-au văzut pe Mântuitor. (Lc 2, 25-30.)

Unde e Isus? – Maica noastră: Copilul!... unde e?

Maria plânge. Degeaba am fugit, şi eu şi tu, de la un grup la altul, din caravană în caravană: nimeni nu l-a văzut. – Iosif, după străduinţe zadarnice de a-şi stăpâni lacrimile, plânge la rândul lui... Și tu... Și eu.

Eu, micul servitor puţin necioplit, plâng toate lacrimile din inima mea şi mă rog cu cerul şi pământul... pentru toate dățile când l-am pierdut din vina mea şi n-am plâns!

Isuse, să nu te mai pierd niciodată!... Acum, tu şi cu mine, uniţi în nefericire şi nenorocire cum am fost în păcat, simţim urcând din adâncul fiinţei noastre gemete de căinţă adâncă şi fraze arzătoare pe care pana nu poate, şi nu trebuie să le aştearnă.

Şi, când ne vom consola cu bucuria regăsirii lui Isus – după trei zile de absenţă! – vorbind cu învăţătorii lui Israel (Lc 2, 46), vom păstra bine întipărită în suflete obligaţia pe care o avem de a-i lăsa pe ai noştri pentru a-l sluji pe Tatăl Ceresc.