Lista numerelor

Cu această perspectivă, să fiţi convinşi că, dacă vrem cu adevărat să îl urmăm îndeaproape pe Domnul şi să aducem un serviciu real lui Dumnezeu şi întregii omeniri, trebuie să fim în mod serios desprinşi de noi înşine: de darurile inteligenţei, sănătăţii, onoarei, de ambiţiile nobile, de triumfuri, de succese.

Mă refer, de asemenea – pentru că până acolo trebuie să ajungă hotărârea ta – la aceste dorinţe curate, cu care căutăm doar să-i dăm toată gloria lui Dumnezeu şi să-l lăudăm, ajustând voinţa noastră după această normă clară şi precisă: Doamne, vreau asta sau aceea doar dacă te mulţumeşte pe tine, pentru că, dacă nu, pe mine de ce m-ar interesa? Dăm astfel o lovitură mortală egoismului şi vanităţii, care şerpuiesc în toate conştiinţele; până când atingem adevărata pace în sufletele noastre, cu o desprindere care sfârşeşte în stăpânirea lui Dumnezeu, tot mai intimă şi mai intensă.

Pentru a-l imita pe Isus Cristos, inima trebuie să fie complet liberă de ataşamente. Dacă vrea cineva să mă urmeze, să renunţe la sine însuşi, să-şi ia crucea şi să mă urmeze, să renunţe la sine însuşi şi să mă însoţească. Cine caută să-şi scape viaţa, o va pierde, iar cine-şi părăseşte viaţa pentru mine, o va afla. Ce-i foloseşte oare omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul⁸? Şi comentează sfântul Grigore: Nu ar fi de ajuns să trăim desprinşi de lucruri, dacă nu am renunţa în plus şi la noi înşine. Dar... unde să mergem în afara noastră? Cine este cel care renunţă, dacă se neagă pe sine însuşi?

Să ştiţi că una este situaţia noastră de căzuţi în păcat; şi alta, când am fost formaţi de Dumnezeu. Într-un fel am fost creaţi şi altfel ne găsim din cauza noastră înşine. Să renunţăm la ceea ce am devenit păcătuind şi să ne păstrăm aşa cum am fost alcătuiţi prin har. Astfel, cel care a fost mândru, în cazul în care, convertit la Cristos, se face umil, a renunţat deja la sine însuşi; dacă un desfrânat trece la o viaţă de înfrânare, de asemenea a renunţat la ceea ce era înainte; dacă un avar încetează să mai râvnească şi, în loc să-şi însuşească ceea ce este al altora începe să fie generos cu ceea ce este al său, cu siguranţă a renunţat la sine⁹.

Stăpânirea creştinească.

Domnul cere inimi generoase cu adevărată desprindere. O dobândim dacă dezlegăm complet parâmele sau firele subtile care ne ataşează de eul nostru. Nu vă ascund că această hotărâre cere o luptă constantă, un salt peste raţiunea noastră şi a propriei voinţe, o renunţare – în câteva cuvinte – mai dificilă decât abandonarea bunurilor materiale celor mai jinduite.

Această desprindere pe care Învăţătorul a propovăduit-o, pe care o aşteaptă de la toţi creştinii, presupune şi manifestări exterioare. Isus Cristos coepit facere et docere¹⁰: înainte de cuvânt, şi-a anunţat doctrina cu faptele sale. L-aţi văzut născându-se într-un staul, în sărăcia cea mai lucie, şi dormind întins pe paie, visând primele lui visuri pe pământ. Apoi, în anii călătoriilor lui apostolice, între multe alte exemple, vă amintiţi atenţionarea sa clară pentru unul dintre cei care s-au oferit să îl însoţească, în calitate de discipol: Vulpile au vizuini, iar zburătoarele cerului au cuiburi, Fiul Omului nu are însă unde-li rezema capul¹¹. Şi nu încetaţi să meditaţi asupra acelei scene, pe care o povesteşte evanghelia, cea în care apostolii, pentru a-şi amăgi foamea, au rupt din drum, într-o sâmbătă, câteva spice de grâu¹².

Dacă vreţi să lucraţi tot timpul ca stăpâni pe voi înşivă, vă sfătuiesc să vă străduiţi foarte mult să fiţi desprinşi de toate, fără teamă, fără îngrijorări, nici bănuieli. Apoi, în timp ce vă îndepliniţi obligaţiile voastre personale, familiale..., să folosiţi mijloacele pământeşti oneste cu corectitudine, gândindu-vă la slujirea lui Dumnezeu, a Bisericii, a îndatoririi voastre profesionale, a ţarii voastre, a întregii omeniri. Nu uitaţi că tot ceea ce este important nu se concretizează în materialitatea de a poseda ceva sau de a-ţi lipsi altceva, ci de a te comporta în acord cu adevărul pe care ni-l arată credinţa noastră creştină: bunurile create sunt doar atât, mijloace. De aceea, respingeţi iluzia de a le considera drept ceva definitiv: Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde molia şi viermele nimicesc, unde hoţii dezgroapă şi fură. Adunaţi-vă însă comori în cer, unde nici molia, nici viermele nu nimicesc, unde hoţii nu dezgroapă, nici nu fură. Căci unde-ţi este comoara, acolo va fi şi inima ta¹⁹.

Când cineva îşi centrează fericirea exclusiv în lucrurile de aici, de jos – am fost martor la adevărate tragedii –, perverteşte folosirea lor rezonabilă şi distruge ordinea stabilită cu înţelepciune de creator. Inima rămâne atunci tristă şi nesatisfăcută; se scufundă pe căi de o eternă nemulţumire şi sfârşeşte în sclavie pe pământ, victimă chiar a acestor bunuri care au fost, poate, obţinute pe baza unor eforturi şi renunţări fără număr. Dar, mai presus de toate, vă recomand să nu uitaţi niciodată că Dumnezeu nu încape, nu locuieşte într-o inimă înăbuşită de o dragoste fără ordine, grosolană, vană. Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Fie că pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, fie că la unul va ţine, iar pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu, şi banului²⁰. Să ancorăm deci inima în dragostea capabilă să ne facă fericiţi... Să dorim comorile cerului²¹.

Acum mulţi ani – peste 25 – mergeam la o cantină pentru săraci, pentru cerşetorii care nu aveau într-o zi altă hrană decât mâncarea care li se dădea acolo. Era vorba despre un local mare, de care aveau grijă un grup de doamne caritabile. După prima serie, pentru a primi resturile, veneau alţi cerşetori şi, în acest al doilea grup, mi-a atras atenţia unul: era proprietarul unei linguri de cositor. O scotea cu grijă din sacul lui, cu jind, o privea cu adoraţie şi, când termina porţia, continua să privească lingura cu nişte ochi care strigau: E a mea! O lingea de două ori, ca să o cureţe şi o punea din nou, mulţumit, între zdrenţele sale. Efectiv, era a lui! Un sărman mizerabil care, între acei oameni, tovarăşi în nenorocire, se considera bogat.

Cunoşteam pe atunci o doamnă cu titlu nobiliar, Grande de Spania. În faţa lui Dumnezeu, asta nu înseamnă nimic: toţi suntem egali, toţi suntem fii ai lui Adam şi ai Evei, creaturi slabe, capabile – dacă Domnul ne abandonează – de cele mai rele crime. De când Cristos ne-a răscumpărat, nu există deosebire de rasă, nici de limbă, nici de culoare, nici de stirpe, nici de bogăţie...: Suntem toţi fii ai lui Dumnezeu. Această persoană despre care vă vorbesc acum locuia într-o casă nobilă, dar nu cheltuia pentru ea însăşi nici doi bani pe zi. În schimb, îi plătea foarte bine pe servitori, iar restul îl folosea pentru a ajuta nevoiaşii, ea trecând prin foarte multe lipsuri de toate genurile. Acestei femei nu îi lipseau multe dintre aceste bunuri dorite de atât de mulţi, dar ea era cu adevărat săracă, se mortifica foarte mult, desprinsă complet de tot. M-aţi înţeles? Ne ajunge, de altfel, să ascultăm cuvintele Domnului: Fericiţi cei săraci cu spiritul, căci a lor este împărăţia cerurilor²⁶.

Dacă tu doreşti să atingi acest spirit, te sfătuiesc să fii cumpătat cu tine şi foarte generos cu ceilalţi; evită cheltuielile inutile pentru lux, din capriciu, din vanitate, din comoditate...; nu îţi crea necesităţi. Într-un cuvânt, învaţă cu sfântul Paul: Ştiu să duc lipsă, ştiu şi să am cu îndestulare. M-am obişnuit în totul şi cu toate; atât să fiu sătul, cât şi să flămânzesc; atât să prisosesc, cât şi să o duc în lipsuri. Toate le pot prin acela care-mi dă putere²⁷. Şi la fel ca apostolul, vom ieşi învingători din lupta spirituală şi ne vom păstra inima desprinsă, liberă de ataşamente.

Toţi cei care venim în arena credinţei, spune sfântul Grigore cel Mare, luăm în sarcina noastră să luptăm împotriva spiritelor maligne. Diavolii nu posedă nimic din această lume şi, în consecinţă, cum ei merg goi, şi noi trebuie să luptăm goi. Pentru că, dacă unul care este îmbrăcat se luptă cu unul dezbrăcat, va fi imediat doborât, pentru că duşmanul are de unde să-l apuce. Şi ce sunt aceste lucruri de pe pământ dacă nu un fel de îmbrăcăminte²⁸?

Dumnezeu îl iubeşte pe cel care dă cu bucurie

În acest cadru al desprinderii totale pe care Dumnezeu ne-o cere, o să semnalez un alt punct de o importanţă specială: sănătatea. Acum, cea mai mare parte dintre voi sunteţi tineri; traversaţi această etapă formidabilă de plenitudine a vieţii, care debordează de energii. Dar trece timpul şi, implacabil, începe să se observe degradarea fizică; vin apoi limitările maturităţii şi, în final, metehnele bătrâneţii. În plus, oricare dintre noi, în orice moment, se poate îmbolnăvi sau poate suferi vreo perturbare corporală.

Doar dacă profităm corect – creştineşte – de epocile de bunăstare fizică, de timpurile bune, vom accepta de asemenea cu bucurie supranaturală întâmplările pe care oamenii le califică în mod greşit drept rele. Fără a intra prea mult în detalii, vreau să vă transmit experienţa mea personală. Când suntem bolnavi, este posibil să fim capricioşi: Nu mă îngrijesc bine, nimănui nu-i pasă de mine, nu mă îngrijesc aşa cum merit, nimeni nu mă înţelege... Diavolul, care dă mereu târcoale, atacă din orice flanc; şi, în cazul unei boli, tactica lui constă în alimentarea unui fel de psihoză, care îndepărtează de Dumnezeu, care provoacă amărăciune în jur sau care distruge această comoară de merite la care, spre binele tuturor sufletelor, se ajunge atunci când purtăm cu optimism supranatural – când se iubeşte! – durerea. De aceea, dacă este voinţa lui Dumnezeu să ne ajungă lovitura unei suferinţe, să o luaţi ca pe un semnal că ne consideră maturizaţi, pregătiţi să ne alăturăm mai strâns crucii lui mântuitoare.

Se cere deci o pregătire îndelungată, făcută în fiecare zi cu o sfântă detaşare de sine însuşi, ca să devenim capabili să purtăm cu eleganţă – dacă Dumnezeu le îngăduie – boala sau neşansa. Slujiţi-vă de prilejurile normale, de o privaţiune, de durere în micile sale manifestări obişnuite, de mortificare, şi exersaţi virtuţile creştine.