Lista numerelor

Obişnuiesc să afirm că trei sunt punctele care ne umplu de bucurie pe pământ şi ne aduc fericirea eternă în cer: o fidelitate fermă, delicată, veselă şi indiscutabilă faţă de credinţă, faţă de chemarea pe care fiecare a primit-o şi faţă de puritate. Cel care rămâne agăţat de tufele cu spini de pe drum – senzualitatea, mândria... –, va rămâne din propria voinţă şi dacă nu se corectează, va fi un nefericit pentru că a întors spatele iubirii lui Cristos.

Afirm din nou că toţi avem slăbiciuni. Dar mizeriile noastre nu trebuie să ne facă niciodată să nesocotim iubirea lui Dumnezeu, ci să ne refugiem în această iubire, să ne plasăm în această bunătate divină, la fel cum războinicii din vechime intrau în armura lor: acel ecce ego, quia vocasti me²⁶ – aici sunt, pentru că m-ai chemat – este apărarea noastră. Nu trebuie să ne îndepărtăm de Dumnezeu, pentru că descoperim slăbiciunile noastre; trebuie să atacăm mizeriile, tocmai pentru că Dumnezeu are încredere în noi.

Toate le pot

Dacă nu lupţi, să nu-mi spui că încerci să te identifici mai mult cu Cristos, să îl cunoşti, să îl iubeşti. Când pornim pe adevăratul drum de a-l urma pe Cristos, de a ne purta ca fii ai lui Dumnezeu, nu ni se ascunde ce ne aşteaptă: Sfânta cruce, pe care trebuie să o privim ca pe punctul central pe care se sprijină speranţa noastră de a ne uni cu Domnul.

Îţi anticipez că acest program nu se dovedeşte o întreprindere uşoară; că a trăi în modul pe care ni-l arată Domnul presupune strădanie. Vă citesc enumerarea pe care o face apostolul, când vorbeşte despre întâmplările şi suferinţele prin care a trecut pentru a îndeplini voinţa lui Isus: De la Iudei, de cinci ori am primit treizeci şi nouă de lovituri. De trei ori am fost bătut cu vergi, o dată cu pietre; de trei ori am naufragiat, o zi şi o noapte le-am petrecut în largul mării. De atâtea ori pe drumuri, în primejdii, pe râuri, primejdii de hoţi, primejdii din partea neamului meu, primejdii din partea păgânilor, primejdii în oraş, primejdii în pustiu, primejdii pe mare, primejdii printre fraţi mincinoşi. În muncă şi trudă, în repetate veghi, în foame şi sete, în posturi dese, în frig şi goliciune. Iar în afară de toate celelalte, sarcina mea de fiecare zi, îngrijorarea pentru toate Bisericile¹⁴.

Îmi place, în aceste conversaţii cu Domnul, să mă scufund în realitatea în care trăim, fără să inventez teorii, nici să visez la mari renunţări, la eroisme, care de obicei nu se realizează. Contează să profităm de timp, care ne scapă printre mâini şi care, după criteriul creştin, este mai preţios decât aurul, pentru că reprezintă o anticipare a gloriei care ni se va acorda după aceea.

Logic, de-a lungul zilei noastre nu ne vom lovi de genul şi mulţimea de contradicţii care au apărut în viaţa lui Saul. Noi vom descoperi micimea egoismului nostru, loviturile senzualităţii, loviturile unui orgoliu inutil şi ridicol, şi multe alte cedări; atâtea, atâtea slăbiciuni. Să ne descurajăm? Nu. Cu sfântul Paul, să-i repetăm Domnului: Mă simt bine în slăbiciunile mele, în umiliri, în necazuri, în prigoane şi strâmtorări pentru Cristos, deoarece când mă simt slab, atunci sunt tare¹⁵.

Uneori, când totul ne iese pe dos decât ne-am imaginat, ne vine, spontan, să spunem: Doamne, să se scufunde totul, totul, totul...! A venit momentul să rectificăm: eu, cu tine, voi înainta sigur, pentru că tu eşti însăşi forţa: Quia tu es, Deus, fortitudo mea¹⁶.

Te-am rugat ca, în mijlocul preocupărilor tale, să încerci să îţi ridici ochii la cer cu perseverenţă, pentru că speranţa ne impulsionează să ne prindem de această mână puternică, pe care Dumnezeu ne-o întinde fără încetare, cu scopul de a nu pierde punctul de vedere supranatural; de asemenea, când pasiunile se ridică şi ne atacă, pentru a ne încătuşa în strâmtoarea meschină a propriului eu, sau când – cu vanitate puerilă – ne simţim centrul universului. Eu trăiesc convins de faptul că, fără a privi în sus, fără Isus, niciodată nu voi reuşi nimic; şi ştiu că forţa mea, pentru a mă învinge şi pentru a învinge, se naşte din repetarea acelui strigăt: Toate le pot prin acela care-mi dă putere¹⁷, care cuprinde promisiunea sigură a lui Dumnezeu de a nu-şi abandona fiii, dacă fiii lui nu îl abandonează.

Dumnezeu nu oboseşte să ierte

Avertizează Sfânta Scriptură că până şi dreptul cade de şapte ori¹⁹. De fiecare dată când am citit aceste cuvinte, se cutremură sufletul meu de o puternică revărsare de dragoste şi de durere. Încă o dată vine Domnul în întâmpinarea noastră, cu această avertizare divină, pentru a ne vorbi despre milostivirea sa, despre duioşia sa, despre clemenţa sa, care nu se termină niciodată. Să fiţi siguri: Domnul nu vrea mizeriile noastre, dar le cunoaşte, şi contează tocmai pe aceste slăbiciuni ca să ne facem sfinţi.

O lovitură de dragoste, v-am spus. Îmi privesc viaţa şi, cu sinceritate, văd că nu sunt nimic, că nu valorez nimic, că nu am nimic, că nu pot nimic; mai mult, că sunt nimicul! Dar el este totul şi, în acelaşi timp, este al meu, iar eu sunt al lui, pentru că nu mă respinge, pentru că s-a dăruit pentru mine. Aţi văzut dragoste mai mare?

Şi o lovitură de durere, pentru că îmi revăd comportamentul, şi mă mâhnesc în faţa cumulului neglijenţelor mele. Îmi este suficient să examinez puţinele ore de când m-am trezit, pentru a descoperi atâta lipsă de dragoste, de răspuns credincios. Mă îndurerează cu adevărat acest comportament al meu, dar nu-mi fură pacea. Îngenunchez în faţa lui Dumnezeu, şi îi expun cu claritate situaţia mea. Imediat primesc siguranţa asistenţei sale, şi aud în fundul inimii mele că el îmi repetă încet: Meus es tu! Al meu eşti²⁰!; ştiam – şi ştiu – cum eşti, înainte!

Nu poate fi altfel. Dacă alergăm în continuu să ne punem în prezenţa Domnului, va creşte încrederea noastră, văzând că dragostea sa şi chemarea sa rămân actuale: Dumnezeu nu oboseşte să ne iubească. Speranţa ne demonstrează că fără el nu vom reuşi să îndeplinim nici cea mai măruntă îndatorire; şi cu el, cu harul său, se vor cicatriza rănile noastre; ne vom învălui cu puterea lui pentru a rezista la atacurile inamicului, şi ne vom face mai buni. În rezumat: conştiinţa că suntem făcuţi din lut trebuie să ne slujească, mai presus de orice, în primul rând, pentru a afirma speranţa noastră în Isus Cristos.

Virtutea speranţei – siguranţa că Dumnezeu ne guvernează cu providenţiala sa omnipotenţă, că ne dă mijloacele necesare – ne vorbeşte de această continuă bunătate a Domnului faţă de oameni, faţă de tine, faţă de mine, mereu dispus să ne asculte, pentru că niciodată nu oboseşte să asculte. Îl interesează bucuriile tale, succesele tale, dragostea ta şi, de asemenea, necazurile tale, durerea ta, eşecurile tale. De aceea, nu spera în el doar când te împiedici din cauza slăbiciunii tale; îndreaptă-te spre Tatăl tău din cer în împrejurările favorabile şi în cele adverse, agăţându-te de protecţia sa milostivă. Şi siguranţa nulităţii noastre personale – nu este nevoie de o mare umilinţă pentru a recunoaşte această realitate: suntem o autentică multitudine de zerouri – se va schimba într-o forţă irezistibilă, pentru că la stânga eului nostru va fi Cristos, şi ce număr incomensurabil rezultă! Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme²⁶?.

Obişnuiţi-vă să îl vedeţi pe Dumnezeu în spatele a toate, să ştiţi că el ne aşteaptă mereu, că ne priveşte şi cere cu dreptate să îl urmăm cu loialitate, fără să abandonăm locul nostru, dat nouă, în această lume. Trebuie să înaintăm cu vigilenţă afectuoasă, cu o preocupare sinceră de a lupta, pentru a nu pierde divina lui companie.

Crezi că păcatele tale sunt multe, că Domnul nu te va putea auzi? Nu este aşa, pentru că are profunzimi de milostivire. Dacă, în pofida acestui minunat adevăr, îţi percepi nimicnicia, arată-te lui ca vameşul²⁸: Doamne, aici sunt, fă cu mine ce vrei! Şi observaţi ce ne povesteşte sfântul Matei, despre momentul în care în faţa lui Isus a fost adus un paralitic. Acel bolnav nu spune nimic: doar se află acolo, în prezenţa lui Dumnezeu. Iar Cristos, mişcat de această căinţă, de această durere a celui care ştie că nu merită nimic, nu întârzie să reacţioneze cu mila lui obişnuită: Ai încredere, fiule, iertate sunt păcatele tale²⁹.

Eu te sfătuiesc ca, în rugăciunea ta, să intervii în pasajele evangheliei, ca un personaj în plus. Mai întâi, imaginează-ţi scena sau misterul, care îţi va sluji pentru a te reculege şi a medita. Apoi, aplică inteligenţa, pentru a medita asupra acelei trăsături a vieţii Învăţătorului: inima sa duioasă, umilinţa sa, puritatea sa, îndeplinirea voinţei Tatălui. Apoi povesteşte-i ce ţi se întâmplă ţie de obicei în astfel de situaţii, prin ce treci, ce se petrece. Rămâi atent, pentru că poate el va dori să îţi arate ceva: şi vor apărea aceste mişcări interioare, aceste revelaţii, aceste mustrări.