Lista numerelor

Acest prag al Săptămânii Mari, atât de apropiat de momentul în care s-a consumat pe Calvar răscumpărarea omenirii întregi, mi se pare un timp în mod special potrivit pentru ca tu şi eu să ne gândim pe ce căi ne-a salvat Isus Domnul nostru; să contemplăm această dragoste a sa – într-adevăr inexprimabilă – faţă de nişte biete creaturi, modelate din lut.

Memento, homo, quia pulvis es, et in pulvere reverteris (adu-ţi aminte omule, ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce¹), ne admonestează mama noastră Biserica, la începutul Postului Mare, cu scopul ca niciodată să nu uităm că suntem foarte mărunţi, că într-o zi oarecare corpul nostru – atât de plin de viaţă acum – se va distruge, ca norul uşor de praf pe care îl ridică picioarele noastre în timpul mersului; se va împrăştia ca negura atinsă de razele soarelui².

Exemplul lui Cristos

Dar eu aş vrea, după ce v-am amintit atât de brutal nimicnicia noastră personală, să vă aduc în faţa ochilor altă realitate minunată: măreţia divină care ne susţine şi care ne îndumnezeieşte. Ascultaţi aceste cuvinte ale apostolului: Cunoaşteţi doar bunătatea Domnului nostru Isus Cristos, care, din bogat ce era, s-a făcut sărac pentru voi, ca voi să vă îmbogăţiţi din sărăcia lui³. Priviţi cu pace exemplul Învăţătorului, şi veţi înţelege imediat că dispunem de teme suficiente pentru a medita tot timpul vieţii, pentru a concretiza hotărâri sincere de mai multă generozitate. Pentru că, şi să nu pierdeţi din vedere această ţintă pe care trebuie să o atingem, fiecare dintre noi trebuie să se identifice cu Isus Cristos, care – tocmai aţi auzit – s-a făcut sărac pentru tine, pentru mine, şi a suferit, dându-ne exemplu, ca să îi urmăm paşii⁴

Nu te-ai întrebat niciodată, îndemnat de o curiozitate sfântă, în ce mod a făcut Isus Cristos această risipă de dragoste? Din nou, are grijă să ne răspundă sfântul Paul: El, care din fire este Dumnezeu, nu a socotit ca o cucerire egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine însuşi, a luat fire de sclav şi s-a făcut de o asemănare cu oamenii⁵. Fiilor, să vă minunaţi în faţa acestui mister şi să învăţaţi: toată puterea, toată măreţia, toată frumuseţea, toată armonia infinită a lui Dumnezeu, marile şi nemăsuratele sale bogăţii, întregul Dumnezeu, a rămas ascuns în Umanitatea lui Cristos pentru a ne sluji. Atotputernicul vine hotărât să-şi întunece pentru un timp gloria, pentru a facilita întâlnirea mântuitoare cu creaturile sale.

Pe Dumnezeu, scrie sfântul evanghelist Ioan, nimeni nu l-a văzut nicicând. Fiul unul-născut, care este la sânul Tatălui, ni l-a dezvăluit⁶, apărând în faţa privirii uimite a oamenilor: mai întâi, ca un nou-născut, în Betleem, apoi, ca un copil la fel ca alţii; mai târziu, în templu, ca un adolescent cumpătat şi deştept; şi, în final, cu acel chip amabil şi atrăgător al Învăţătorului, care mişca inimile mulţimilor care îl însoţeau entuziasmate.

Sunt suficiente câteva tuşe ale iubirii lui Dumnezeu care se întrupează, şi generozitatea lui ne atinge sufletul, ne aprinde, ne împinge cu duioşie spre o durere plină de căinţă pentru comportamentul nostru, meschin şi egoist în atâtea ocazii. Isus Cristos nu are nici o problemă să se coboare, pentru a ne ridica din mizerie la demnitatea de fii ai lui Dumnezeu, de fraţi ai săi. Tu şi eu, dimpotrivă, deseori ne mândrim prosteşte cu darurile şi cu talentele primite, până la a le transforma în piedestal pentru a ne impune în faţa celorlalţi, ca şi cum meritul unor acţiuni, duse la capăt cu o perfecţiune relativă, ar depinde exclusiv de noi: Ce bun ai, fără să-l fi primit de la Dumnezeu? Dar dacă l-ai primit, la ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit⁷?.

Gândindu-ne la dăruirea lui Dumnezeu şi la nimicirea lui – vorbesc despre asta ca să medităm, gândindu-ne fiecare la sine însuşi –, deşertăciunea, vanitatea celui mândru apar ca un păcat oribil, tocmai pentru că pun persoana în extremă opoziţie cu modelul pe care Isus Cristos ni l-a arătat prin comportamentul său. Gândiţi-vă bine la asta: el s-a umilit, fiind Dumnezeu. Omul, încrezut în propriul său eu, vrea să se înalţe cu orice preţ, fără să recunoască faptul că este un vas făcut din lut ieftin.

Stăpânirea creştinească.

Domnul cere inimi generoase cu adevărată desprindere. O dobândim dacă dezlegăm complet parâmele sau firele subtile care ne ataşează de eul nostru. Nu vă ascund că această hotărâre cere o luptă constantă, un salt peste raţiunea noastră şi a propriei voinţe, o renunţare – în câteva cuvinte – mai dificilă decât abandonarea bunurilor materiale celor mai jinduite.

Această desprindere pe care Învăţătorul a propovăduit-o, pe care o aşteaptă de la toţi creştinii, presupune şi manifestări exterioare. Isus Cristos coepit facere et docere¹⁰: înainte de cuvânt, şi-a anunţat doctrina cu faptele sale. L-aţi văzut născându-se într-un staul, în sărăcia cea mai lucie, şi dormind întins pe paie, visând primele lui visuri pe pământ. Apoi, în anii călătoriilor lui apostolice, între multe alte exemple, vă amintiţi atenţionarea sa clară pentru unul dintre cei care s-au oferit să îl însoţească, în calitate de discipol: Vulpile au vizuini, iar zburătoarele cerului au cuiburi, Fiul Omului nu are însă unde-li rezema capul¹¹. Şi nu încetaţi să meditaţi asupra acelei scene, pe care o povesteşte evanghelia, cea în care apostolii, pentru a-şi amăgi foamea, au rupt din drum, într-o sâmbătă, câteva spice de grâu¹².

Comportându-ne normal – ca semenii noştri – şi cu sens supranatural, nu facem mai mult decât să urmăm exemplul lui Isus Cristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Observaţi că toată viaţa lui este plină de naturaleţe. A petrecut treizeci de ani ascuns, fără a atrage atenţia, ca un lucrător oarecare, şi era cunoscut în satul lui ca fiul tâmplarului. De-a lungul vieţii sale publice, de asemenea, nu se observă nimic care să fie distonant, prin ciudăţenie sau excentricitate. S-a înconjurat de prieteni, ca oricare dintre concetăţenii lui, iar prin purtarea sa nu se deosebea de ceilalţi. În asemenea măsură încât Iuda, pentru a-l indica, are nevoie de un semnal: Cel pe care-l voi săruta, acela este²³. Nu era în Isus niciun indiciu extravagant. Pe mine, mă emoţionează această normă de comportament a Învăţătorului nostru, care trece drept un om ca oricare altul.

Ioan Botezătorul – urmând o chemare specială – se îmbrăca în piei de cămilă şi mânca lăcuste şi miere de albine sălbatice. Mântuitorul se îmbrăca într-o tunică dintr-o bucată, mânca şi bea la fel ca şi ceilalţi, se umplea de bucurie din fericirea altora, era mişcat de durerea aproapelui, nu respingea tihna pe care i-o ofereau prietenii săi şi nu ascundea nimănui faptul că îşi câştigase existenţa, timp de mulţi ani, lucrând cu propriile mâini împreună cu Iosif, meşteşugarul. Aşa trebuie să ne comportăm noi în mijlocul acestei lumi: ca Domnul nostru. Aş spune, în câteva cuvinte, că trebuie să mergem cu hainele curate, cu trupul curat şi, cel mai important, cu sufletul curat.

De asemenea – de ce să nu notăm acest lucru –, Domnul care predică o desprindere atât de minunată de bunurile pământeşti, arată în acelaşi timp o grijă admirabilă să nu le risipească. După acea minune a înmulţirii pâinilor, care atât de generos au săturat peste cinci mii de bărbaţi, le zise discipolilor săi: Adunaţi bucăţile rămase, să nu se piardă nimic. Ei le adunară şi umplură douăsprezece coşuri²⁴. Dacă meditaţi cu atenţie asupra întregii aceste scene, veţi învăţa să nu fiţi niciodată zgârciţi, ci buni administratori ai talentelor şi ai mijloacelor materiale pe care vi le acordă Dumnezeu.