Lista numerelor

Vă amintiţi parabola bunului samaritean? Un om a rămas căzut pe drum, rănit de hoţii care i-au furat şi ultima centimă. Au trecut pe acolo un preot al legii vechi şi, puţin după aceea, un levit; cei doi şi-au continuat drumul, fără să le pese. Dar un drumeţ samaritean, când ajunse la el şi-l văzu, i se făcu milă. Se apropie de el şi îi legă rănile, turnând ulei şi vin pe ele; îl urcă pe animalul său, îl duse la un han şi-i purtă de grijă⁶. Gândiţi-vă că acesta nu este un exemplu pe care Domnul îl dă doar pentru câteva suflete alese, pentru că imediat a adăugat, răspunzându-i celui care îl întrebase – fiecăruia dintre noi – : Du-te de fă şi tu la fel⁷.

Prin urmare, când în viaţa noastră personală sau în a altora observăm ceva ce nu merge, ceva care are nevoie de ajutorul spiritual şi uman pe care putem şi trebuie să îl dăm noi, fiii lui Dumnezeu, o manifestare clară de prudenţă ar fi oferirea remediului oportun, în profunzime, cu caritate şi cu forţă, cu sinceritate. Nu încap inhibiţiile. Este greşit să gândim că, cu omisiuni sau cu întârzieri, se rezolvă problemele.

Prudenţa cere ca, de fiecare dată când situaţia o cere, să se folosească medicamentul, fără paleative, după ce se descoperă rana infectată. La observarea celor mai mici simptome ale răului, fiţi sensibili, sinceri, atât când trebuie să vindecaţi, cât şi atunci când trebuie să primiţi acest ajutor. În aceste cazuri, trebuie să i se permită celui care se află în situaţia de a vindeca în numele lui Dumnezeu, să apese de departe, apoi din ce în ce mai de aproape, până când iese tot puroiul, astfel încât focarul de infecţie rămâne curat. În primul rând trebuie să procedăm aşa cu noi înşine şi cu aceia pe care, din dreptate sau din caritate, avem obligaţia de a-i ajuta, într-un mod special mă rog pentru părinţi, şi pentru cei care se dedică unor misiuni de formare şi de învăţare.

Respectul omenesc

Să nu vă oprească niciun motiv ipocrit: administraţi medicamentul pur. Dar lucraţi cu blândeţe maternă, cu delicateţea infinită a mamelor noastre, când ne vindecau rănile mari sau mici din jocurile sau căzăturile noastre de copii. Când trebuie să se aştepte câteva ore, se aşteaptă; niciodată mai mult timp decât este necesar, pentru că altă atitudine ar antrena comoditate, laşitate, lucruri foarte diferite de prudenţă. Respingeţi toţi, şi mai ales cei care vă asumaţi sarcina formării altora, frica de a dezinfecta rana.

Este posibil ca vreunul să şoptească viclean la urechea celor care trebuie să vindece, şi nu se hotărăsc sau nu doresc să îşi asume misiunea lor: Învăţătorule, ştim că eşti sincer⁸.... Nu toleraţi ironicul elogiu: cei care nu se străduiesc să ducă până la capăt cu vrednicie sarcina lor nu sunt învăţători, pentru că nu arată drumul autentic; nici nu sunt sinceri, întrucât cu falsa lor prudenţă iau drept o exagerare sau dispreţuiesc normele clare, de mii de ori verificate, de comportament corect, de vârstă, de ştiinţa bunei guvernări, de cunoaşterea slăbiciunii omeneşti şi de dragoste faţă de fiecare oaie, care ne îndeamnă să vorbim, să intervenim, să arătăm interes.

Pe falşii învăţători îi domină teama de a se descoperi adevărul întreg; îi înspăimântă simpla idee – sau obligaţie – de a recurge la antidotul dureros în anumite circumstanţe. Într-o asemenea atitudine – să fiţi convinşi – nu există prudenţă, nici pietate, nici chibzuinţă; această atitudine reflectă lipsă de îndrăzneală, lipsă de responsabilitate, nesăbuinţă, neghiobie. Sunt aceiaşi care, după aceea, cuprinşi de panică din cauza dezastrului, pretind că stăvilesc răul, atunci când este deja târziu. Nu îşi amintesc că virtutea prudenţei cere să se culeagă şi să se transmită la timp sfatul ponderat al maturităţii, al experienţei verificate, al privirii curate, al limbii fără piedici.

Exerciţiul carităţii

Ar fi o naivitate să susţinem că exigenţele carităţii creştine se îndeplinesc cu uşurinţă. Foarte diferit se dovedeşte ceea ce experimentăm în treburile obişnuite ale umanităţii şi, din nefericire, în mediul Bisericii. Dacă iubirea nu ne-ar obliga să tăcem, fiecare ar avea de povestit despre dezbinări, atacuri, nedreptăţi, cârteli, viclenii. Trebuie să recunoaştem acest lucru cu simplitate, pentru a încerca să aducem remediul oportun, care trebuie să se traducă într-un efort personal de a nu răni, de a nu maltrata, de a corecta fără să rănim pe nimeni.

Nu sunt chestiuni de azi, de ieri. La puţini ani după Înălţarea lui Cristos la ceruri, când încă mai mergeau dintr-un loc în altul aproape toţi apostolii şi era o fervoare generală minunată de credinţă şi de speranţă, deja au început atâţia să părăsească drumul bun şi să nu trăiască cu adevărat caritatea Învăţătorului.

De vreme ce este printre voi invidie şi ceartă – le scrie sfântul Paul corintenilor –, oare nu sunteţi făpturi de carne şi vă purtaţi în chip omenesc? Când unul zice „Eu sunt al lui Paul”, iar altul: „Eu sunt al lui Apolo”, nu oameni sunteţi²⁷, care nu înţeleg că Isus Cristos a venit ca să depăşească toate aceste divizări? Ce este, la urma urmei, Apolo? Ce este Paul? Nişte slujitori, prin mijlocirea cărora aţi îmbrăţişat credinţa, în măsura în care Domnul i-a dat-o fiecăruia²⁸.

Apostolul nu respinge diversitatea: fiecare are de la Dumnezeu propriul său dar, unul într-un fel, celălalt altfel²⁹. Dar aceste diferenţe trebuie să fie în slujba binelui Bisericii. Eu mă simt îndemnat acum să îi cer Domnului – alăturaţi-vă, dacă vreţi, acestei rugăciuni ale mele – să nu permită ca în Biserica lui lipsa de dragoste să învrăjbească sufletele. Caritatea este sarea apostolatului creştinilor; dacă îşi pierde savoarea, cum vom putea să ne arătăm în faţa lumii şi să spunem, cu capul sus, aici este Cristos?